ICCJ. Decizia nr. 3647/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3647/2010
Dosar nr. 2843/108/2008
Şedinţa publică de la 11 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2843/108 din 21 august 2008 reclamantul G.H. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Municipiul Arad reprezentat de Primar şi F.L. a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Arad, str. C., înscris în C.F. nr. C1 Aradul Nou; a se proceda la compararea titlurilor şi a se constata că titlul său are preferinţă faţă de cel al pârâţilor, a se dispune revenirea la situaţia anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor înscris în C.F. nr. C1 Aradul Nou sub B 14 - B 17.21 şi a se reînscrie dreptul său de proprietate aşa cum a fost anterior înscris sub B.13; a se obliga pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea sa.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este moştenitorul fostului proprietar tabular al imobilului în litigiu, G.F.
Imobilul, format din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 2.196 m.p., a fost dobândit de antecesorul său în anul 1936, cu titlu de donaţiune, conform menţiunilor din cartea funciară de sub B 11, iar în anul 1984, cu ocazia plecării acestuia în Germania a trecut în proprietatea statului, prin decizia nr. 148/1984, în baza Decretului nr. 223/1974 şi a Legii nr. 58/1974.
În anul 2006 imobilul - casa şi cota de 153/2196 parte teren - a fost înstrăinat pârâtei F.L. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ulterior i s-a atribuit acesteia, cu titlu gratuit, şi diferenţa de 2043/2196 m.p. teren.
Reclamantul a apreciat că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, întrucât s-a plătit o compensaţie derizorie pentru construcţii, în timp ce terenul a trecut fără plata vreunei compensaţii, cu încălcarea inclusiv a prevederilor actului normativ de preluare [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974], astfel încât, în lipsa unui titlu valabil, imobilul nu putea face obiectul unui contract de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, cu atât mai puţin, al unei atribuiri cu titlu gratuit.
În Decizia nr. 73/1995, Curtea Constituţională a reţinut că acolo unde preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil „dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat.
În consecinţă, în prezent, asupra imobilului în litigiu există două titluri de proprietate - al său în calitate de succesor al proprietarului tabular G.F. şi cel al pârâtei F.L. din anul 2006, a mai arătat reclamantul.
Compararea acestor titluri duce la concluzia că titlul reclamantului are preferinţă faţă de cel al pârâtei F.L. deoarece este mai vechi, provine de la un emiţător necontestat şi nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, în timp ce titlul acesteia a fost înscris ulterior în CF şi provine de la un „non dominus" întrucât Statul Român nu putea să vândă un imobil asupra căruia nu avea un drept de proprietate valabil.
De asemenea, s-a mai arătat că au fost încălcate prevederile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 referitoare la acordul de voinţă necesar a exista între cel care dă şi cel care primeşte asupra constituirii sau strămutării de drepturi reale asupra imobilelor, în regimul de carte funciară.
Totodată, au fost invocate prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantul şi-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării de către stat, nefiind vorba de un drept nou, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 9/1989, art. 135, 41, 36 şi 21 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 480, 481 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938.
La primul termen de judecată de la 24 septembrie 2008 reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâţi Statul Român prin Consiliul local municipiului Arad şi Municipiul Arad prin primar.
La termenul din 15 aprilie 2009, reclamantul şi-a întregit acţiunea introductivă de instanţă, în sensul că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât Instituţia Prefectului judeţului Arad şi că solicită să se constate nevalabilitatea actelor juridice încheiate cu privire la terenul în suprafaţă de 2043 m.p. aferent imobilului în litigiu şi să se restabilească situaţia de carte funciară a acestuia în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei F.L. şi reînscrierii dreptului său de proprietate.
Prin sentinţa nr. 243 din 6 mai 2009, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea pentru constatare nevalabilitate titlu, compararea titlurilor, revenirea la situaţia anterioară de carte funciară şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului în litigiu.
Acţiunea a fost apreciată ca inadmisibilă.
S-a reţinut că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 10/2001, care se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii imobilelor şi care instituie o procedură prealabilă şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Această lege specială, derogatorie de la dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu acesta, a apreciat Tribunalul.
Dacă persoana îndreptăţită a formulat notificare, iar dispoziţia/decizia de respingere a fost menţinută în urma controlului judecătoresc, o nouă acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă - pe de o parte, dreptul la acţiune a fost deja exercitat (fiind epuizat) şi nu mai poate fi valorificat pe nici o altă cale, iar pe de altă parte, este exclusă, de natura specială a procedurii Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, a mai reţinut prima instanţă.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna credinţă cumpărătorului chiriaş, se constata că această lege, în limitele date de dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar acţiunea dreptului comun, dar nu şi ace la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparato procedural, instituie controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi li la trei grade de jurisdicţie în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie obligaţia examinării fondului cauzei, în primă instanţă de către tribunal, în apel calea devolutivă, de către Curtea de apel şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură sau care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Existenţa unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum şi stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art. 21 alin. (2) din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia nr. 271/A din 16 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat această sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.
Instanţa de apel a apreciat acţiunea admisibilă reţinând că:
În virtutea accesului liber la justiţie, statuat de art. 21 din Constituţia României, reclamanţii au dreptul a se adresa instanţelor de judecată şi de a solicita acestora verificarea valabilităţii titlului, în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului Român.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii au dreptul la acces la justiţie.
În raport de cele de mai sus, s-a apreciat că soluţia tribunalului aduce o atingere la dreptul reclamantului de acces la instanţă aşa cum este garantat de art. 6 din Convenţie şi de asemenea sancţionabilă şi din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi cu raportare la jurisprudenţa Curţii Europene şi în particular la cauzele în care România a fost parte.
Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dacă există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate.
S-a precizat că această prioritate - poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 481 C. civ. este admisibilă, iar prin adoptarea Legii nr. 10/2001 intenţia legiuitorului a fost de a facilita acordarea măsurilor reparatorii printr-o procedură specială, nicidecum de a paraliza demersurile judiciare ale foştilor proprietari de a supune verificării valabilităţii trecerii bunului în proprietatea statului pe calea dreptului comun.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există o normă de drept intern şi un tratat internaţional, au prioritate reglementările internaţionale, situaţie în care instanţa are obligaţia de a se raporta în soluţionarea demersului judiciar iniţiat de reclamanţi la art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, decizia pronunţată în interesul legii dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 9 iunie 2008 republicată în M. Of. la 10 iunie 2006.
Împotriva acestei decizii Municipiul Arad şi Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Arad au declarat recurs, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că, faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nelegală, soluţia primei instanţe fiind cea corectă în sensul că acţiunea este inadmisibilă.
În continuare, recurenţii expun decizia dată de Înalta Curte în interesul legii, formulând şi o serie de critici privitoare la fondul pricinii, referitoare la faptul că reclamantul nu are un bun în sensul Convenţiei, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, că reclamantul nu a respectat termenul de notificare şi că, acţiunea în revendicare nu poate fi primită date fiind dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938.
Recurenţii invocă în cadrul excepţiei privind lipsa calităţi procesuale active a reclamantului faptul că acesta nu face dovada calităţii de proprietar al bunului, respectiv a calităţii de moştenitor al fostului proprietar, contestă calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul local al municipiului Arad şi, mai susţin că pentru capătul de cerere având ca obiect radierea dreptului de proprietate din cartea funciară a intervenit prescripţia.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Ceea ce a făcut obiect de analiză în faţa primei instanţe şi în apel a fost doar admisibilitatea acţiunii întemeiată pe dreptul comun în raport de existenţa unei legi speciale de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Recurenţii - pârâţi au făcut trimitere la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Contrar susţinerilor acestora, hotărârea pronunţată în temeiul art. 329 C. proc. civ. nu confirmă soluţia inadmisibilităţii tuturor cererilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Dimpotrivă, în cuprinsul său se arată expressis verbis că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Aşadar, în măsura în care reclamantul se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, nu se poate socoti că cererea în revendicare este inadmisibilă, considerarea simplei existenţe a Legii nr. 10/2001.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată s-au invocat drept temei juridic al pretenţiilor reclamantului atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, fără ca prima instanţă să analizeze incidenţa acestora din urmă, cu toate că, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României tratatele şi instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, fac parte din dreptul intern şi nu pot ignorate în analiza raporturilor juridice deduse judecăţii ce intră în sfera de aplicare a unor asemenea reglementări internaţionale.
În contextul unui asemenea temei juridic, prima instanţă trebuia să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi să examineze cererea pe fond, comparând titlurile părţilor în raport de elementele consacrate în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene Drepturilor Omului conturată chiar în zecile de cauze româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din decembrie 2005, continuând cu Străin şi Porţeanu.
Astfel, se impunea analizarea existenţei unui „bun" în sensul celui dintâi alineat, atât în patrimoniul reclamantului cât şi în cel al pârâtei persoană, fizică ce pretinde că este titulară a dreptului proprietate asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată a unei ingerinţe în exerciţiul dreptului de proprietate şi dacă aceasta este prevăzută de lege, justificată şi proporţională cu scopul urmărit.
În absenţa unei asemenea evaluări, nu se poate socoti că s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii fiind greşită în raport de temeiul juridic al acesteia reprezentat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În aceste condiţii, susţinerile recurenţilor referitoare la exigenţele acestei norme internaţionale nu pot constitui argumente în favoarea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă, interesând fondul cauzei, ce urmează a se analiza cu ocazia reluării judecăţii în faţa tribunalului, ce va avea în vedere motivele de recurs pe acest aspect.
Date fiind considerentele anterioare, suficiente pentru conturarea soluţiei de menţinere a deciziei prin care s-a constatat că, în mod greşit, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, nu este necesară evaluarea celorlalte critici, care vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere cu ocazia rejudecării cauzei.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Arad şi Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Arad împotriva deciziei nr. 271/A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3643/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3648/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
