ICCJ. Decizia nr. 3636/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3636/2010

Dosar nr. 26728/3/2007

Şedinţa din camera de consiliu de la 10 iunie 2010

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 21 iulie 1999, reclamanta P.M.V. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P. şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat (teren şi construcţie).

Prin sentinţa civilă nr. 20183 din 25 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - având în vedere valoarea imobilului - şi-a declinat competenţa pentru soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 5 februarie 2001, reclamanta a cerut modificarea cererii şi lărgirea cadrului procesual solicitând introducerea în cauză a mai multor pârâţi. Ea a cerut constatarea nulităţii contractelor lor de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu şi şi-a rezervat dreptul de a motiva cererea ulterior.

La data de 13 martie 2001 reclamanta şi-a motivat cererea şi şi-a precizat acţiunea invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 [art. 2 lit. c) şi art. 46 alin. (2)], precum şi prevederi cuprinse în C. civ. prin care se reglementează cazuri de nulitate a actelor juridice civile.

Prin sentinţa civilă nr. 1912 din 17 decembrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, pentru că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de moştenitor în raport de persoana care a dobândit imobilul în litigiu în calitate de proprietar.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 352 din 26 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Ca urmare a modificării normelor de competenţă, prin decizia civilă nr. 3023/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis spre soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, recursul declarat de apelanta reclamantă împotriva deciziei menţionate.

Recursul a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1969/2006 - care a desfiinţat ambele hotărâri pronunţate în cauză şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - având în vedere normele de competenţă şi decizia anterioară pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La data de 21 iunie 2007 - prin sentinţa civilă nr. 9872 - Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti cu motivarea că, atât la data sesizării instanţelor, cât şi la data pronunţării hotărârii de declinare, valoarea imobilului a atras competenţa Tribunalului Bucureşti în calitate de primă instanţă de fond.

Soluţionând cauza în fond prin sentinţa civilă nr. 1152 din 13 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti,s ecţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei. Instanţa de apel a reţinut că actele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii lor, iar cumpărătorii au fost de bună credinţă.

Reţinând că pârâţii au un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamantă, instanţa a respins acţiunea acesteia, în raport şi de împrejurarea că reclamanta a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind obligată să aleagă finalizarea valorificării drepturilor ei în baza legii speciale.

Împotriva hotărârii menţionate a declarat apel reclamanta P.M.V., iar prin decizia civilă nr. 111 din 13 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Deşi cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul instanţei în anul 1999 această cerere nu a fost motivată în fapt şi în drept în mod neechivoc. Reclamanta şi-a rezervat - în mod repetat - dreptul de a preciza cererea sa, sub toate aspectele, ceea ce a şi făcut, lărgind succesiv cadrul procesual atât sub aspect subiectiv cât şi obiectiv.

În acest context, reclamanta şi-a definitivat pretenţiile prin precizarea cererii din data de 13 martie 2001. La acea dată ea a motivat în fapt şi în drept cererea sa şi a invocat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (lege specială) fără a renunţa la aplicarea dispoziţiilor de drept comun (art. 480 C. civ.).

Această situaţie de fapt a avut, conform dispoziţiilor legale, următoarele consecinţe: a) instanţa a soluţionat cererea de anulare a contractelor încheiate în baza Legii nr. 10/2001 în raport de dispoziţiile legii speciale, deoarece sub imperiul acestei legi a fost sesizată cu această cerere; b) instanţa a soluţionat cererea de revendicare a bunului în baza dreptului comun, reţinând că, pârâţii au un titlu de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii cererii de anulare a contractelor.

Rezultă că instanţa nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii noi, deoarece a soluţionat fiecare cerere sub imperiul legii în vigoare la data depunerii cererilor succesive, astfel cum au fost motivate.

Nu are nici o relevanţă în speţă faptul că instanţa şi-a întemeiat motivarea pe o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu exista data dezbaterilor, deoarece invocând această decizie instanţa a făcut aplicarea principiului „specialia generalibus derogant" - principiu care exista la data dezbaterilor. Cu acelaşi efect, instanţa putea face abstracţie de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocând în mod direct principiul menţionat, deoarece acest principiu de interpretare şi aplicare a legii a fost utilizat cu notorietate în practica instanţelor.

De aceea, nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi nici dreptul la apărare al reclamantei. Reclamanta se putea aştepta, independent de decizia Înaltei Curţi, ca instanţa să facă aplicarea principiilor „specialia generalibus derogant" sau „electa una via" deoarece ea şi-a întemeiat cererea pe o lege specială şi pe dreptul comun, încercând în acest mod să beneficieze, în mod cumulat, în interesul său, de efectele ambelor legi care i-ar fi fost favorabile.

În contextul menţionat, apare ca fiind un fapt lipsit de consecinţe aplicarea de către instanţă a deciziei Înaltei Curţi, inclusiv sub aspectul că decizia menţionată se referă la acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - sub două aspecte: a) instanţa a aplicat dreptul comun pentru a soluţiona acţiunea în revendicare, iar legea specială numai pentru judecarea cererii de anulare a contractelor şi b) chiar şi în situaţia în care instanţa ar fi aplicat decizia Înaltei Curţi în raport de o acţiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această aplicare nu ar fi fost greşită, de vreme ce instanţa a aplicat de fapt un principiu de interpretare a legii (specialia generalibus derogant).

Însă, independent de acest principiu şi de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - prin aplicarea dreptului comun - acţiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă în mod legal.

Sub aspectul acţiunii în revendicare reclamanta nu a ales calea Legii nr. 10/2001. Ea nu a cerut suspendarea cererii conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar a sesizat instanţa - în baza şi sub imperiul dispoziţiilor speciale cu anularea contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ea a formulat totuşi şi o notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Această opţiune a reclamantei a fost rezolvată de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul acţiunilor formulate potrivit art. 45 şi 47, procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre irevocabilă.

Astfel, a fost soluţionată cu prioritate cererea reclamantei de anulare a contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 - procedura de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 fiind suspendată şi, de asemenea, instanţa a rămas învestită cu cererea de revendicare a imobilului formulată în baza art. 480 C. civ.

Instanţa de fond a stabilit că pârâţii au fost de bună credinţă la data încheierii contractelor de vânzare în baza Legii nr. 112/1995, iar demersurile reclamantei pentru a intra în proprietatea bunului nu au fost de natură a crea dubii cu privire la calitatea de proprietar al statului asupra imobilului.

Consecinţa respingerii cererii de anulare a contractelor este aceea că pârâţii persoane fizice au un titlu de proprietate asupra apartamentelor, au un drept de proprietate asupra acestora, drept care este garantat de Constituţia României şi de prevederile art. 480 C. civ.

În condiţiile în care pârâţii au un titlu de proprietate asupra imobilului, definit în limitele art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare a reclamantei nu poate fi decât respinsă, chiar şi în situaţia în care ar dovedi existenţa unui titlu de proprietate în patrimoniul ei, deoarece nu există nici un temei legal în baza căruia pârâţii - care au dreptul de a se bucura şi a dispune de lucru în mod exclusiv şi absolut - să fie deposedaţi în favoarea reclamantei.

De asemenea, cererea reclamantei de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi şi de stabilirea a titlului preferabil a fost respinsă de instanţa de apel ca lipsită de temei legal cu motivarea că art. 480 C. civ. nu face referire la nici un criteriu în baza căruia un titlu de proprietate ar putea fi preferabil altuia, iar orice titlu de proprietate este apărat şi garantat egal de prevederile constituţionale.

Constatând că pârâţii justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, Curtea de Apel a respins acţiunea în revendicare a reclamantei şi, în acest context, instanţa a considerat ca fiind inutilă analizarea titlului reclamantei, apreciind că, şi în cazul în care aceasta ar avea un titlu de proprietate asupra imobilului aflat în proprietatea pârâţilor, aceştia nu ar putea fi deposedaţi de bun în lipsa unor dispoziţii legale exprese.

S-a mai reţinut că terenul aferent imobilului putea fi revendicat în baza dreptului comun numai dacă nu ar fi făcut obiectul unei legi speciale de reparaţie conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Or, terenul aferent imobilului a făcut obiectul Legii de reparaţie nr. 112/1995 şi în prezent face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel că, în baza textului de lege menţionat, reclamanta nu poate opta între procedura de drept comun şi legea specială ea fiind ţinută atât în anul 1999 cât şi în prezent, să solicite aplicarea cu prioritate a legii speciale pentru valorificarea drepturilor ei legate de bunurile care au trecut abuziv în proprietatea statului.

Instanţa de apel a arătat că este de acord cu afirmaţia apelantei în sensul că posesia de bună - credinţă nu valorează titlu de proprietate, dar pârâţii nu se află într-o asemenea situaţie; pârâţii au un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, un contract valabil, iar potrivit art. 644 C. civ. proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin convenţie, astfel cum au dobândit-o şi pârâţii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta P.M.V.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:

1. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

a. Încălcarea de către instanţa de apel a principiului neretroactivităţii legii civile, prin aplicarea greşită a principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi a dispoziţiilor art. 329 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel a statuat în mod greşit că nu are nici o relevanţă în speţă faptul că Tribunalul şi-a întemeiat motivarea pe o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu exista la data dezbaterilor, deoarece invocând această decizie instanţa ar fi făcut aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” – principiu care exista la data dezbaterilor.

Or, potrivit dispozitivului Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” se face numai cu privire la „acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, întrucât opţiunea obligatorie în favoarea Legii nr. 10/2001 nu poate opera decât după ce această lege a fost adoptată şi a intrat în vigoare, altfel fiind încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.

Argumentul instanţei de apel, potrivit căruia şi dacă instanţa de fond nu şi-ar fi întemeiat soluţia pe Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi, tot trebuia să dea prevalenţă legii speciale în materia revendicării imobiliare, este fundamental greşit, deoarece principiul evocat nu poate fi aplicabil acţiunilor intentate în anul 1999, când Legea nr. 10/2001 nu exista.

Or, intimaţii - pârâţi persoane fizice au fost introduşi în cauză solicitându-se constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare, la data de 5 februarie 2001. Acest capăt de cerere este, de asemenea, supus dreptului comun, fiind introdus înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), fapt ignorat de instanţa de apel.

Chiar şi în precizarea din data de 13 martie 2001, întemeierea în drept a cererii privind constatarea nulităţii contractelor continuă să fie cea care se sprijină şi pe dispoziţiile art. 480 coroborate cu art. 948 şi urm. C. civ. şi art. 1285 C. civ.

b. Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. coroborat cu art. 298 C. proc. civ., precum şi a celor cuprinse în art. 295 C. proc. civ. coroborate cu art. 21 alin. (1) şi (2) Constituţie şi art. 6 la Convenţia Europeană.

Prima instanţă a greşit când a considerat că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950 ar fi fost aplicat corect, şi anume cu privire la o persoană care s-ar fi încadrat în categoriile vizate de naţionalizare. Instanţa a greşit şi atunci când a considerat că Decretul nr. 92/1950 poate fi invocat în speţă, în condiţiile în care acesta a fost contrar constituţiei contemporane lui, precum şi actelor şi pactelor internaţionale la care România era parte.

Titlul statului este în mod evident nul, nevalabil, iar instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra acestui motiv de apel.

Faptul că pârâţii ar justifica un titlu de proprietate nu ar exclude posibilitatea ca reclamanta să aibă la rândul ei un titlu de proprietate, ceea ce impune confruntarea celor două titluri, pentru a se vedea care este preferabil şi nicidecum refuzul de a judeca o chestiune dedusă judecăţii şi anume nevalabilitatea titlului statului care, odată constatată, duce implicit la constatarea existenţei titlului valabil de proprietate ale reclamantei (prin intermediul autorului ei).

Nepronunţarea asupra acestui aspect fundamental, pe lângă faptul că constituie o violare a unor dispoziţii de procedură imperative (art. 129 şi 295 C. proc. civ.), constituie un refuz de a permite accesul la un tribunal, întrucât o lipseşte pe recurentă de un grad de jurisdicţie în privinţa chestiunii de a şti dacă statul a preluat sau nu imobilul cu titlu valabil.

Această chestiune are o importanţă fundamentală în economia procesului, prin raportare mai ales la problema comparării titlurilor şi la incidenţa bunei credinţe a cumpărătorului asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare .

Din această perspectivă, în legătură cu acest motiv de recurs, care aduce în discuţie omisiunea de pronunţare asupra unui motiv de apel, sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

c. Interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În motivul 2 de apel, reclamanta a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la modul greşit de soluţionare a acţiunii în revendicare privitor la terenul liber de construcţii care aparţine imobilului (curtea imobilului), adică, mai precis al terenului care nu se afla sub construcţie.

Instanţa de apel a respins motivul de apel cu argumentul că, în anul 1999, când s-a introdus acţiunea, se aflau în concurs atât legea comună (art. 480 C. civ.), cât şi legea specială (Legea nr. 112/1995) şi reclamanta avea obligaţia să opteze pentru legea specială.

Însă, terenul liber de construcţii nu a făcut obiect de restituire în natură sau prin echivalent foştilor proprietari prin Legea nr. 112/1995 şi, orice imobil preluat fără titlu valabil, care nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 putea fi revendicat în întregime, pe calea dreptului comun, în anul 1999.

d. Aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 644 C. civ.

Câtă vreme intimaţii au dobândit de la un neproprietar (Statul Român, care a preluat bunul printr-un act de naţionalizare nul şi neavenit, rezultat din aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950), ei nu pot invoca cu succes convenţia ca titlu de proprietate preferabil titlului autentic originar mai vechi al recurentei, provenit de la autorul acesteia, deoarece titlul acesteia din urmă este preferabil.

Când art. 644 C. civ. se referă la convenţie ca izvor de proprietate, el presupune implicit că transferul de proprietate provine de la adevăratul proprietar, nu de la un terţ proprietar.

e. Greşita aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel (fost art. 46).

Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare, instanţa de apel a decis că este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece aşa ar fi solicitat recurenta-reclamantă.

Aceasta premisă este greşită, dacă se are în vedere cererea formulată la 05 februarie 2001, având ca obiect nulitatea contractelor şi introducerea în cauză a chiriaşilor cumpărători, cerere formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Precizarea din data de 13 martie 2001 face trimitere şi la art. 948 şi urm. C. civ. în privinţa nulităţii contractelor, astfel încât nu se poate afirma că acest capăt de cerere este supus exclusiv Legii nr. 10/2001.

În plus, având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna credinţă a intimaţilor nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 309 pct. 7 C. proc. civ.).

Există, în cuprinsul motivării deciziei recurate raţionamente contradictorii, care nu au legătură cu motivele de apel invocate şi cu care instanţa de apel a fost învestită.

Astfel, deşi instanţa de fond a considerat, contrar celor ce rezultă din actul său de învestire, că întreaga acţiune trebuie să fie supusă regimului prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi a decis că, potrivit acestei legi, trebuie acordată preferinţă titlului de proprietate al cumpărătorului, instanţa de apel, în analiza pe care o face prealabil judecării motivelor de apel, stabileşte că instanţa de fond a rezolvat dihotomic acţiunea, în sensul că a aplicat Legea nr. 10/2001 în privinţa capătului de cerere privitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare şi dreptul comun în privinţa acţiunii în revendicare.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

1.a. Critica formulată este întemeiată.

Într-adevăr, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., hotărârile adoptate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind, însă, obligatorie în viitor pentru instanţe. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se publică în M. Of. al României.

Aplicarea Deciziei pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, fără a da posibilitatea părţilor să-şi formuleze poziţia în raport de cele statuate prin respectiva hotărâre, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi a principiilor respectării dreptului la apărare şi al contradictorialităţii care trebuie să guverneze desfăşurarea procesului civil.

Motivul de apel formulat în acest sens de reclamantă a fost greşit soluţionat de instanţa de apel cu argumentul că prima instanţă a aplicat principiile care au stat la baza pronunţării deciziei în interesul legii menţionate şi că aceste principii, pentru a fi aplicate de instanţă, nu trebuie, în prealabil, să fie invocate într-o decizie în interesul legii.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti că, în concursul dintre legea specială şi legea generală prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Este adevărat că, prin decizia menţionată, s-a făcut aplicarea unor principii de drept, însă problemele de drept dezlegate au avut în vedere, aşa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, faţă de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, principiile care au stau la baza soluţionării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei reprezentate de data învestirii instanţelor şi de normele juridice pe care reclamanta a înţeles să le invoce în susţinerea cererilor formulate.

Astfel, învestirea instanţei a avut loc la data de 21. Iulie 1999 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), reclamanta solicitând, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H. SA, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P. şi obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie bunul, temeiul de drept al cererii fiind dispoziţiile art. 480 C. civ.

Prin cererea formulată la data de 05 februarie 2001, reclamanta a solicitat lărgirea cadrului procesual sub aspectul pârâţilor chemaţi în judecată şi a formulat o pretenţie nouă, aceea de a constata nulitatea contractelor de vânzare al pârâţilor, care reprezintă titlurile în temeiul cărora aceştia deţin imobilul în litigiu, fără a indica temeiul juridic al cererii formulate.

Inclusiv prin cererea precizatoare, depusă la data de 13 martie 2001, reclamanta, deşi a indicat şi dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a menţionat cauze de nulitate a actului juridic civil rezultate din prevederile art. 948, 968, 970, 1285 C. civ., pentru susţinerea pretenţiei de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi.

Prin urmare, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere în revendicare bunului imobil, formulat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi în ceea ce priveşte pretenţia de constatare a nulităţii titlurilor de proprietate opuse de pârâţi, formulată de asemenea anterior intrării în vigoare a acestei legi şi precizate ulterior, reclamanta a învestit instanţa cu aplicarea unor norme cu caracter general care nu intră în concurs cu norme cuprinse în legea specială.

De aceea, principiul speciala generalibus derogant a fost greşit invocat de Curtea de Apel.

b. Şi această critică este fondată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că imobilul ce a aparţinut autorilor săi a intrat fără titlu în proprietatea statului.

Prima instanţă, prin hotărârea apelată, a apreciat că Decretul nr. 92/1950 a constituit o preluare legală a imobilului de către stat.

Reclamanta a criticat dezlegarea dată de tribunal sub acest aspect, arătând la pct. 3 al motivelor de apel că Decretul nr. 92/1950 a fost greşit aplicat în cazul autorului său, acesta încadrându-se în persoanele exceptate de la naţionalizare, şi că, oricum, fiind contrar constituţiei în vigoare la data adoptării sale şi tratatelor internaţionale la care România era parte, acest act normativ nu putea naşte în favoarea statului un titlu valabil de proprietate.

Instanţa de apel nu a analizat aceste critici legate de legalitatea titlului prin care statul a dobândit imobilul în litigiu, apreciind că sunt lipsite de relevanţă deoarece nu există nici un temei legal în baza căruia pârâţii să fie deposedaţi în favoarea reclamantei, chiar dacă aceasta ar avea un titlu de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâţilor.

Nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel este nelegală atât din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ. cât şi pentru corecta dezlegare a pricinii.

Cât timp reclamanta a pretins că bunul nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului său, criticile legate de valabilitatea titlului statului trebuiau analizate de instanţă. Ele erau relevante în soluţionarea cauzei deoarece reclamanta a solicitat compararea titlurilor ce se opun cu privire la acelaşi bun, argumentând, printre alte susţineri, că titlul său este preferabil celui opus de pârâţi deoarece acesta din urmă provine de la un neproprietar.

Iar analiza titlurilor invocate de părţi era, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu numai necesară – în prezenţa învestirii instanţei în acest sens printr-o acţiune în revendicare – introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci şi posibilă.

Este adevărat că legea nu oferă criterii în compararea titlurilor de proprietate în cazul în care ambele părţi invocă un titlu în acest sens, dar câtă vreme defineşte acţiunea în revendicare ca fiind acţiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, impune instanţelor obligaţia de a identifica astfel de criterii şi de a le aplica.

Tot astfel, argumentul instanţei de apel în sensul că nu există nici un temei legal în baza căruia pârâţii să fie deposedaţi de bun nu poate, prin el însuşi, să determine respingerea cererii reclamantei de comparare a titlurilor de proprietate deoarece, în egală măsură, şi reclamanta a pretins că nu a existat nici un titlu legal în baza căruia autorul ei să fie deposedat de stat de acelaşi bun, iar instanţa nu a răspuns acestor susţineri.

Prin urmare, apreciind că, în prezenţa învestirii instanţei cu o acţiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., compararea titlurilor de proprietate ce se opun este necesară şi posibilă, că în această analiză comparativă susţinerea reclamantei în sensul nevalabilităţii preluării imobilului de către stat este relevantă, şi constatând că, în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei susţineri şi a refuzat compararea titlurilor de proprietate ce se opun, Înalta Curte apreciază că, în cauză nu a existat o cercetare a fondului, impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

c. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat restituirea imobilului format din construcţie şi teren aferent.

Prima instanţă a respins cererea având ca obiect revendicarea terenului liber de construcţii aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti cu motivarea că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului imobil.

Curtea de Apel, analizând apelul declarat sub acest aspect, a apreciat că terenul aferent imobilului putea fi revendicat în baza dreptului comun numai dacă nu făcea obiectul unei legi speciale de reparaţie, faţă de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, terenurile aferente imobilelor au făcut obiectul legii speciale de reparaţie nr. 112/1995.

Prin motivele de recurs, reclamanta susţine că nu a solicitat restituirea terenului aferent în sensul Legii nr. 112/1995, ci a terenului liber de construcţii în privinţa căruia, cererea de restituire, neintrând în sfera de reglementare a unui act normativ special, rămâne supusă dreptului comun în materia revendicării.

Înalta Curte apreciază că se impune ca, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării pricinii să lămurească aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă asupra terenului, aceasta presupunând verificări de fapt incompatibile cu natura căii de atac analizate.

Faţă de dispoziţiile art. 12, 21 şi 26 din Legea nr. 112/1995 şi fără a nega caracterul special al acestui act normativ, pentru corecta soluţionare a cererii formulate de reclamantă în privinţa terenului situat la adresa menţionată, este necesar a se stabili cu prioritate care este întinderea şi natura terenului solicitat, dacă acesta este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special.

d. Criticile formulate în acest sens nu pot fi analizate de instanţa de recurs. Ele vizează compararea titlurilor de proprietate ce se opun de părţile în litigiu, şi cum Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, neefectuând această analiză, realizarea ei omissio medio, direct în calea de atac a recursului ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor.

2. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde o motivare contradictorie în sensul celor menţionate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens nefiind fondate.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta P.M.V. împotriva deciziei nr. 111 din 13 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3635/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3637/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... →

ICCJ. Decizia nr. 3636/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3636/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs