ICCJ. Decizia nr. 3679/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3679/2010
Dosar nr. 4680/2/2008
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, sub nr. 1286 din 25 august 2004, reclamanţii I.G. şi T.H.A.H.H., prin procurator Liga Democratică pentru Dreptate din România (L.D.D.R.) au chemat în judecată toţi salariaţii SC T.&G. T. SRL şi Statul Român, pentru a fi obligaţi să le plătească suma de 150.000 dolari SUA convertită în RON la data plăţii efective, beneficiul nerealizat începând cu luna ianuarie 2000 la zi şi daune morale cuantificate la 10 miliarde ROL, câte 5 miliarde ROL pentru fiecare reclamant.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că sunt acţionari ai SC T.&G. T. SRL, al cărei patrimoniu a fost devalizat într-o primă perioadă, cuprinsă între 1 februarie 1999 - 31 februarie 2000, de cei 15 salariaţi ai acestei societăţi comerciale, nominalizaţi la fila 4 din acţiune. S-a arătat că salariaţii au cooperat cu unele organe ale statului, (Garda Financiară, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa), care, prin exercitarea abuzivă a controalelor efectuate, au determinat starea de insolvenţă a societăţii. Cum Statul Român este garantul respectării drepturilor reclamanţilor, el trebuie să răspundă pentru daunele morale şi materiale pretinse, urmând ca prin acţiunea în regres să recupereze întregul prejudiciu de la cei vinovaţi.
În drept, reclamanţii au invocat legislaţia internă şi internaţională, art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale.
Pârâtul Statul Român, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, motivat de faptul că societatea se află în procedura falimentului, ceea ce înseamnă că lichidatorul are calitate procesuală activă. Acest pârât a invocat şi excepţia de litispendenţă, cu referire la Dosarul nr. 2073/2004, aflat pe rolul Judecătoriei Slobozia şi la Dosarele nr. 916/2004 şi respectiv, nr. 1026/2003, aflate pe rolul Tribunalului Ialomiţa.
La termenul din 20 septembrie 2004, reclamanţii şi-au restrâns acţiunea, renunţând la judecată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, foşti salariaţi ai societăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 330 F din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Ialomiţa a anulat cererea ca netimbrată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1347 din 23 septembrie 2005, instanţa de apel constatând că reclamanta I.G. a beneficiat de amânarea plăţii taxei de timbru până la data finalizării cercetării judecătoreşti, iar în baza art. 48 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond trebuia să stabilească dacă de beneficiul acestei amânări nu profita şi coreclamantul T.H.A.H.H.
La primul termen fixat după reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Ialomiţa (Dosar nr. 16/2006), reclamanţii au solicitat scutirea de plata taxei de timbru, cerere admisă prin încheierea din şedinţa din Camera de Consiliu din 27 ianuarie 2006. Reclamanţii au extins cadrul procesual chemând în calitate de pârâţi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a ridicat excepţia de litispendenţă faţă de Dosarul nr. 7297/2005 aflat pe rolul Judecătoriei Slobozia.
Prin sentinţa civilă nr. 270 F din 16 mai 2096, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia de litispendenţă ridicată de pârâţi. De asemenea, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest fel, instanţa a reţinut că reclamanţii au fost acţionari ai SC T.&G. T. SRL, firmă aflată în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
Persoanele fizice despre care reclamanţii susţin că au determinat starea de insolvenţă sunt cercetate în mai multe dosare penale, la sesizarea reclamanţilor, dosare care se află pe rolul instanţelor naţionale, în faza de cercetare penală.
Starea de incertitudine în care se află reclamanţii cu privire la demersurile lor şi inconvenientele de ordin material datorate falimentării societăţii comerciale ai cărei acţionari sunt, justifică, în opinia tribunalului, calitatea procesuală activă în cauză, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie.
Faptul că s-a deschis procedura de faliment a societăţii comerciale, iar dreptul de administrare a fost încredinţat lichidatorului, nu este de natură a justifica împiedicarea reclamantei de a se adresa instanţei în mod efectiv, acesta fiind motivul pentru care Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Din verificările făcute de tribunal cu privire la dosarele în care s-a invocat litispendenţă, Tribunalul a constatat că, deşi statul este chemat de reclamanţi în aceste dosare în calitatea lui de garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obiectul şi cauza nu sunt identice, deoarece au ca obiect obligaţia de a face, fie pretenţii civile izvorâte din cauze diferite.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că societatea se află în procedura de faliment deschisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995 de judecătorul sindic, hotărâre devenită irevocabilă. Pe tabloul credal al debitoarei figurează taxe şi impozite cu majorări şi dobânzi datorate de societate bugetului consolidat al statului. Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu pot fi priviţi ca victime ale încălcării de către organele statului a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, inconvenientele pe care le suportă fiind justificate atât de necesitatea apărării drepturilor legitime ale creditorilor, cât şi de apărarea interesului general al societăţii de a reduce riscul producerii unor dezechilibre în derularea activităţii agenţilor economici.
Tribunalul nu a exclus, însă, posibilitatea ca starea de insolvenţă să fi fost indusă de posibilele fapte abuzive săvârşite de funcţionari publici, aşa cum susţin reclamanţii, situaţie în care răspunderea ar reveni acestor persoane. A obliga, însă, pârâţii Statul Român, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa la plata anticipată a despăgubirilor pretinse de reclamanţi, în calitatea lor de comitenţi, ar presupune angajarea unei răspunderi fără culpă în afara exigenţelor art. 1000 alin. (3) C. civ.
În acelaşi timp, Tribunalul a reţinut că pârâţii nu se fac vinovaţi de încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care se referă la dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, căci ancheta penală nu se circumscrie noţiunii de proces, iar cercetarea penală ar trena din cauze neimputabile celor care au instrumentat-o.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au susţinut că judecătorul fondului nu a analizat situaţia de fapt şi temeiul de drept invocat de ei şi nici legătura de cauzalitate dintre faptele sau responsabilităţile pârâţilor şi prejudiciile aduse firmei reclamanţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 192 din 26 martie 2007, acceptând argumentaţia judecătorului fondului sub toate aspectele şi reţinând că persoanele acuzate de abuz sau neglijenţă beneficiază, până la o condamnare definitivă, de prezumţia de nevinovăţie, ale cărei efecte se extind şi asupra responsabilităţii civile a comitentului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, prin mandatarul lor Liga Democratică pentru Dreptate din România (L.D.D.R.).
Prin decizia civilă nr. 1723 din 13 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul şi a constatat că instanţa de apel a încuviinţat la data de 5 februarie 2007 cererea reclamanţilor de a traduce un document din limba arabă, amânând judecata pentru acest motiv, însă, la terenul următor, deşi traducerea documentului nu era depusă, instanţa a trecut la soluţionarea cauzei, fără să revină asupra măsurii dispuse anterior. Procedând în acest mod, instanţa de apel a produs reclamanţilor o vătămare ce s-a apreciat că nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării apelului, apelanta - reclamantă a depus procura generală de reprezentare pe care a primit-o din partea mandantului T.H.A.H.H., adresa nr. 76/P/2003 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, prin care se învederează că dosarul cu nr. de mai sus „se află în lucru la procurori pentru soluţie" şi a arătat că nu mai are alte probe de administrat.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Întrucât reclamanţii nu au fost în măsură să depună înscrisurile despre care au făcut vorbire în faţa instanţei de apel, în primul ciclu procesual, apreciate de instanţa de recurs ca necesare, situaţia de fapt şi de drept a rămas ca neschimbată. În acord cu instanţele anterioare, Curtea constată că reclamanţii nu au dovedit condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Astfel, deşi este evident că reclamanţii pretind că au suferit un prejudiciu considerabil prin declararea stării de insolvenţă, în cauza de faţă nu s-a dovedit nici întinderea acestui prejudiciu şi nici certitudinea lui. De asemenea, nu s-a făcut dovada persoanelor responsabile de producerea acestui prejudiciu şi, prin urmare, nici a culpei în producerea acestuia. În lipsa dovezilor anterior menţionate, nu poate fi analizată existenţa legăturii de cauzalitate între pretinsele fapte şi prejudiciu. De aceea se apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică cu privire la acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte depăşirea termenului rezonabil în care ar trebui soluţionat un proces conform art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale trebuie subliniat că, deşi de la data declanşării demersurilor penale a trecut o perioadă de timp considerabilă, instanţa nu are la îndemână pârghiile necesare pentru a determina persoanele care se fac responsabile de aceasta şi pentru a verifica dacă este exclusă fapta personală a reclamanţilor. În plus, aşa cum a subliniat instanţa de fond, noţiunea de „proces" nu poate fi extinsă şi referitor la ancheta penală.
Astfel, în rejudecarea apelului prin decizia civilă nr. 106 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii I.G. şi T.H.A.H.H., ambii prin Liga Democratică pentru Dreptate din România, reţinându-se următoarele considerente:
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta I.G. în nume propriu şi mandatar pentru T.H.A.H.H. prin Liga Democratică pentru Dreptate din România.
Prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2009 s-a pus în şedinţa în vedere recurenţilor achitarea taxei de timbru aferentă căii de atac a recursului în sumă de 8782,46 RON şi 5 RON timbru judiciar.
Faţă de această dispoziţie de plată a taxei de timbru recurenta a formulat cererea de scutire de plata taxei de timbru, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2010.
Această încheiere a fost atacată de recurentă pe calea reexaminării prin încheierea de şedinţă din 20 aprilie 2010.
Faţă de această situaţie recurenţii aveau obligaţia de plată a taxei de timbru în cuantumul stabilit prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2009.
În condiţiile în care nu s-a achitat taxa de timbru aferentă căii de atac a recursului, sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, sens în care urmează a se dispune anularea recursului ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de I.G. în nume propriu şi mandatar pentru T.H.A.H.H. prin Liga Democratică pentru Dreptate din România împotriva deciziei nr. 106 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3678/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3681/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
