ICCJ. Decizia nr. 3733/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3733/2010
Dosar nr. 16684/3/2008
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 477 din 17 iunie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 7798/1997, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul J.M.K.K. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON al sumei de 639.787 dolari SUA, reprezentând daune interese şi al sumei de 767.744,40 dolari SUA, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada octombrie 1994 - octombrie 1997, respingând ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar prin decizia civilă nr. 214/1998, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond şi a respins acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 4298 din 8 decembrie 1999, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia de apel şi sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, reţinând că soluţionarea acţiunii formulate de reclamant urmează să se facă de această instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 992 şi 998 C. civ., precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 5711/2000, iar prin sentinţa civilă nr. 1228 din 16 noiembrie 2000, s-a dispus respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 516 din 26 octombrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Şi împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 2174 din 31 mai 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia instanţei de apel şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, reţinându-se că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au respectat dispoziţiile primei decizii de casare, care impuneau verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului, fără a repune în discuţie problema constituţionalităţii, ce fusese deja lămurită şi argumentată prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale.
În fond după cea de-a doua casare, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 138/2003, iar la prima zi de înfăţişare reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare de acţiune, în privinţa temeiului juridic al acesteia.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 29 mai 2003, Tribunalul a respins cererea de modificare a acţiunii, ca tardivă, iar data de 20 noiembrie 2003 a pronunţat decizia civilă nr. 1112/2003, prin care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, iar pe fond a respins acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care dau posibilitatea persoanelor condamnate pe nedrept să pretindă şi să primească reparaţii materiale şi morale, condiţionează primirea unor asemenea reparaţii de neacordarea acestora prin însăşi sentinţa penală prin care s-a dispus achitarea.
În condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 1485/1994 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 867 din 23 decembrie 1994, pronunţată de Tribunalul Constanţa, i s-a recunoscut reclamantului încălcarea dreptului său de proprietate, dispunându-se totodată repararea pagubei pe baza principiului răspunderii civile delictuale, s-a considerat că eventualele pretenţii rezultate din modul de executare a sentinţei penale puteau fi valorificate de reclamant în contradictoriu cu partea obligată prin această sentinţă (Direcţia Finanţelor Publice Constanţa şi Direcţia Finanţelor Publice Bucureşti), şi nu într-o acţiune formulată în baza art. 504 C. proc. pen. împotriva Statului Român.
S-a reţinut că, prin hotărâre penală, reclamantul a fost condamnat în baza art. 288 C. pen. şi art. 291 C. pen., situaţie în care, potrivit art. 29 din Legea nr. 31/1990, acesta nu mai putea desfăşura o activitate comercială ca administrator şi, în consecinţă, nu poate solicita acordarea de daune pentru împiedicarea realizării actului comercial.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, pusă în discuţie la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, Tribunalul a reţinut că este neîntemeiată, acţiunea fiind pornită de reclamant în termenul de 1 an de la data la care statul a încetat să-i asigure repararea pagubelor săvârşite cu ocazia arestării şi sechestrării mărfurilor.
Şi împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, iar prin decizia civilă nr. 969 din 25 mai 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a respins în mod corect excepţia prescripţiei acţiunii şi, ca tardivă, cererea modificatoare de acţiune formulată de apelantul reclamant.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs părţile, iar prin decizia civilă nr. 6170 din 23 iunie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut că deşi în primele două cicluri procesuale Curtea Supremă de Justiţie a reţinut necesitatea respectării temeiului de drept pe care reclamantul şi-a fondat acţiunea, respectiv a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., aceasta nu exclude incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ.
După renunţarea reclamantului la cererea privind acordarea daunelor morale, a căror reparaţie presupune un raport de cauzalitate circumstanţiat la situaţiile vizate de art. 504 C. proc. pen., norma de drept comun în materia răspunderii civile delictuale se impune pentru pretenţiile materiale adiacente hotărârii penale a cărei executare nu s-a putut realiza, deoarece mărfurile sechestrate a căror restituire s-a dispus au fost vândute, iar sumele acordate reclamantului nu exprimă, în opinia acestuia, valoarea reală a mărfurilor.
S-a considerat că în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt incidente normele C. civ., concepute în termeni generali, singurele în măsură să realizeze repararea integrală a prejudiciului produs unei persoane aflată în situaţia reglementată în lege.
Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, s-a reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., care stabileşte că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 173 din 16 martie 2007, s-a respins apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva hotărârii instanţei de fond (prin care se respinsese excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune), s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant, s-a anulat sentinţa civilă nr. 1112 din 20 noiembrie 2003 şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la instanţa de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a avut în vedere modificarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., survenită în timpul soluţionării cauzei, care impunea trimiterea cauzei la instanţa de fond în ipoteza în care aceasta nu a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi, prin decizia civilă nr. 623 din 4 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4062/1/2007, recursul reclamantului fiind respins ca nefondat, iar recursul pârâtului, ca tardiv.
În fond după casarea cu trimitere, prin sentinţa civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii privind acordarea daunelor morale, a admis acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 639.787 dolari SUA în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, cu titlu de daune compensatorii, suma de 767.744,40 dolari SUA în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada 1994 - octombrie 1997 pentru debitul neachitat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite în persoana pârâtului condiţiile privind existenţa unei fapte ilicite prin omisiune, constând în nepunerea în executare a hotărârii judecătoreşti, respectiv a sentinţei penale nr. 1485 din 15 iunie 1994, definitivă prin decizia nr. 867 din 23 decembrie 1994, şi neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, ceea ce atrage angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.
S-a considerat că repararea integrală a prejudiciului presupune atât acoperirea prejudiciului efectiv, cât şi a celui nerealizat.
Astfel cum a rezultat din expertiza efectuată în cauză şi din actele depuse la dosar, între fapta omisivă a pârâtului şi prejudiciul realizat în patrimoniul reclamantului care, în lipsa fondurilor de comerţ, nu şi-a putut realiza activitatea obişnuită, există un raport de cauzalitate în condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ.
Prejudiciul produs constă atât în încălcarea dreptului material al reclamantului, căruia nu i s-a restituit valoarea celor 5 containere comercializate decât după mai bine de 2 ani, încălcându-se, astfel, interesele patrimoniale şi comerciale ale acestuia.
Prejudiciul are un caracter cert şi actual, acesta putând fi cuantificat pe baza expertizei de specialitate, impunându-se repararea integrală a prejudiciului.
Prin cererea înregistrată la 15 iulie 2008, reclamantul a solicitat instanţei de fond completarea dispozitivului hotărârii în ceea ce priveşte solicitarea sa de acordare a daunelor reprezentând beneficiul nerealizat în continuare, până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 1457 din 26 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului ca neîntemeiată, reţinându-se că la data de 28 august 1996 s-a restituit reclamantului preţul din vânzarea la licitaţie a celor 5 containere de cafea, iar pentru sumele la care a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice nu ne aflăm în prezenţa unor daune interese moratorii sau compensatorii, calculându-se doar beneficiul nerealizat până la data plăţii efective, respectiv 28 iunie 1996.
Solicitarea reclamantului de a i se acorda în continuare beneficiul nerealizat, până la achitarea debitului, poate fi făcută şi de executorul judecătoresc, cu ocazia punerii în executare, calcul ce urmează a fi făcut de o persoană specializată.
Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei nr. 1175 din 27 iunie 2008 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 296 din 11 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În motivarea deciziei, s-a făcut referire la decizia de casare nr. 6170 din 23 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut faptul că pretenţiile reclamantului au natura unor despăgubiri solicitate atât în temeiul art. 504 C. proc. pen., cât şi în temeiul art. 998 C. civ., stabilindu-se obligaţia instanţei de judecată de a analiza acţiunea prin prisma condiţiilor specifice de angajare a răspunderii civile a pârâtului; s-a reţinut, totodată, că instanţa de apel a greşit atunci când a respins acţiunea reclamantului, stabilind că repararea prejudiciului se putea face în baza altor temeiuri de drept precum contestaţia la executare.
Aceste reţineri ale instanţei de recurs erau obligatorii pentru judecătorii fondului şi apelului, conform art. 315 C. proc. civ., reprezentând probleme de drept dezlegate de instanţa de recurs ce nu mai puteau fi puse în discuţie în rejudecarea cauzei.
Prin ambele motive de recurs dezvoltate în scris de Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a invocat lipsa calităţii procesuale a acestei instituţii publice, susţinându-se că nu există culpa sa în producerea prejudiciului invocat de reclamant în conformitate cu dispoziţiile art. 998 C. civ., calea reparării acestui prejudiciu fiind contestaţia la executare.
În conformitate cu decizia de casare menţionată anterior şi respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pretenţiile reclamantului au fost soluţionate de instanţa de apel nu numai în conformitate cu dispoziţiile art. 998 C. civ., ci şi conform art. 504 C. proc. pen., text de lege care reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare.
Conform art. 504 C. proc. pen., în astfel de procese, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurent fiind neîntemeiată.
Recurentul nu poate susţine nelegalitatea hotărârilor pronunţate de aceste instanţe prin invocarea unor argumente contrarii dezlegării dată de instanţa de recurs, cum ar fi posibilitatea reclamantului de a formula o contestaţie la executare.
Împotriva sentinţei civile nr. 1457 din 26 iunie 2008, prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1175 din 27 iunie 2008, a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că după casarea cu trimitere, în cadrul rejudecării pe fond a cauzei, reclamantul a solicitat, pentru prima dată, achitarea beneficiului nerealizat şi în continuare până la data plăţii efective, deşi limita învestirii iniţiale a instanţei a fost perioada octombrie 1994 - octombrie 1997.
Din perspectivă procedurală, Curtea a considerat că nu poate fi solicitat după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, beneficiul nerealizat în continuare până la data plăţii efective, câtă vreme prima instanţă nu a fost sesizată, la momentul declanşării procedurii judiciare, cu o astfel de cerere; această concluzie decurge şi din interpretarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ., care permite acordarea dobânzilor care curg după pronunţarea sentinţei, cu condiţia ca, şi în primă instanţă, aceste venituri accesorii să fi constituit obiect de judecată.
Din perspectivă substanţială, s-a considerat că beneficiul nerealizat nu poate fi înţeles ca o dobândă legală aferentă unei sume, ci ca un anumit randament, pe care reclamantul l-ar fi obţinut în caz de exploatare a mărfii; el trebuie să fie cert şi relevat de către apelant, prin dovezi care să demonstreze că acesta îşi continua activitatea de comerciant, probe ce nu s-au administrat în rejudecare.
Curtea a apreciat ca nelegal argumentul reclamantului în sensul că solicitării de acordare în continuare a beneficiului nerealizat, până la achitarea debitului, i se poate da curs şi de către executorul judecătoresc cu ocazia punerii în executare, deoarece suma nefiind purtătoare de dobânzi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ.: titlul executoriu se limitează la obligaţia pe care o constată, iar tot ceea ce excede acestei obligaţii nu se poate executa silit.
Împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul, înregistrat sub nr. 1565/2/2009 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie 2009 a aceleiaşi instanţe, a declarat recurs reclamantul, înregistrat sub nr. 16684/3/2008 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie după cum urmează:
I. Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că decizia nr. 296 din 11 mai 2009 este nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- deşi dezlegările obligatorii din cuprinsul deciziei de casare nr. 6170 din 23 iunie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind necesitatea analizării condiţiilor specifice de angajare a răspunderii civile a pârâtului conform art. 504 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., instanţa de apel a soluţionat cauza doar în conformitate cu art. 504 C. proc. pen.;
Instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen. şi nu a observat că, în raport de reglementarea de la data introducerii acţiunii - 28 octombrie 1997, respectiv art. 504 - 505 alin. (2), cererea este tardivă, formulată fiind cu depăşirea termenului de 1 an, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare - 23 decembrie 1994, şi nu de la 15 iulie 1997, dată la care statul a terminat de achitat eşalonat preţul mărfii confiscate;
- prin hotărârea recurată, se ajunge la îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, prin acordarea unor sume mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
II. Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut că decizia nr. 23 din 13 ianuarie 2009 este nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
S-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului de acordare a beneficiului nerealizat pentru perioada ulterioară datei de octombrie 1997, cu motivarea că nu a fost formulată în faţa primei instanţe, ci abia în faţa instanţei care a rejudecat fondul, după casare, în condiţiile în care:
- excepţia inadmisibilităţii nu a fost ridicată nici de instanţa de fond sau cea de apel, nici de către părţi şi nici pusă în discuţia părţilor;
- urmare a casării dispuse prin decizia nr. 4298 din 8 decembrie 1999 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza trebuia soluţionată potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă; or, în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea în discuţie a reprezentat doar o precizare a întinderii obiectului cererii din primul ciclu procesual, şi nu o cerere nouă, astfel cum a interpretat instanţa;
- instanţa de apel a apreciat greşit că executorul nu poate aplica algoritmul de calcul pentru calculul beneficiului nerealizat în continuare, invocând inaplicabilitatea art. 371 alin. (2) C. proc. civ., cu toate că sunt incidente dispoziţiile art. 3711 alin. (3), prin cererea precizatoare, reclamantul solicitând ca dispozitivul hotărârii să conţină, în cazul admiterii, criterii clare în funcţie de care executorul să reactualizeze suma;
- făcând referire la prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. civ., în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că beneficiul nerealizat ar reprezenta o dobândă legală aferentă unei sume, în fapt, acesta reprezentând tot consecinţa nerestituirii containerelor de cafea sau a neplăţii contravalorii aferente cu care reclamantul ar fi putut cumpăra aceeaşi cantitate de marfă cu cea confiscată nelegal, fiind împiedicat să obţină un profit rezultat din rularea acestor sume de bani, respectiv suma de 639.787 dolari SUA, paguba efectivă.
La termenul din 26 februarie 2010, Înalta Curte a dispus conexarea celor două recursuri şi ataşarea Dosarului nr. 1565/2/2009 la Dosarul nr. 16684/3/2008.
La acelaşi termen de judecată, prin încheierea din data de 3 martie 2010, în urma amânării pronunţării, s-a constatat transmisiunea convenţională a calităţii procesuale a lui J.M.K.K. în recursul împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009, în raport de cele două contracte înfăţişate, conţinând cesiuni ale creanţei rezultate din sentinţa civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, legalizate sub nr. 10487 din 2 iulie 2009 şi nr. 2523 din 2 iulie 2009 la B.N.P. D.N. şi M.E., cesiuni notificate debitorului cedat; transmisiunea a operat în favoarea cesionarilor SCA H. şi A." şi K.A.Ş.; s-a menţinut calitatea procesuală a lui J.M.K.K. în recursul împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie 2009.
La termenul din 4 iunie 2010, Înalta Curte a constatat transmisiunea convenţională a calităţii procesuale active şi în recursul împotriva deciziei nr. 23 din 13 ianuarie 2009, în raport de cesiunea creanţei vizate de acest recurs, act autentificat sub nr. 2536 din 3 iunie 2010 la B.N.P. D.N. şi M.E., în favoarea cesionarei K.A.Ş.
La acelaşi termen de judecată, intimatele cesionare au invocat nulitatea recursului Statului Român împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009, pentru neîncadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie reţinută spre soluţionare odată cu cele două recursuri.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul Statului Român împotriva deciziei nr. 296 din 11 mai 2009, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.
Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., nu operează sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 306 alin. (1), dacă, din dezvoltarea motivelor de recurs, este posibilă încadrarea acestora în vreunul dintre cazurile de modificare sau casare din art. 304 C. proc. civ.
Or, se constată că este viabilă încadrarea juridică în cazurile expres indicate de recurent, respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-pârât pretinde, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dezlegărilor date prin decizia de casare asupra normei substanţiale aplicabile, iar, pe de altă parte, invocă excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 505 C. proc. pen., critici ce se circumscriu greşitei aplicări sau ignorării legii de către instanţa de apel.
În acelaşi timp, se susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen., critici ce tind la nelegalitatea deciziei ca nemotivată în fapt şi în drept.
În consecinţă, va fi respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimate, urmând a fi cercetate motivele de recurs din perspectiva cazurilor arătate.
Se observă că, după cum, în mod corect s-a redat în considerentele deciziei recurate, ambele motive de apel ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au constat în evocarea lipsei calităţii sale procesuale.
S-a susţinut că Statul Român nu este autorul faptei culpabile pretinse de către reclamant, calitate întrunită în persoana celor care au fost obligate la restituirea containerelor de cafea sau a contravalorii acestora prin sentinţa penală nr. 1485 din 15 iunie 1994 a Judecătoriei Constanţa, susţinându-se neîndeplinirea din această cauză, în persoana sa, a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.
Considerentele instanţei de apel au reflectat tocmai aceste critici la adresa hotărârii primei instanţe, respectându-se, astfel, principiul disponibilităţii raportat la faza procesuală a apelului, ce presupune verificarea situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă în limitele motivelor de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât pârâtul, prin motivele de apel, nu a făcut nicio referire la cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., menţionate în motivele de recurs - respectiv cele legate de natura actului jurisdicţional penal prin care s-a dispus achitarea sau s-a stabilit privarea nelegală de libertate a unei persoane, în mod corect, decizia instanţei de apel nu a cuprins argumente pe acest aspect, în caz contrar, încălcându-se principiul disponibilităţii enunţat anterior.
Singura referire a instanţei de apel la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. a fost făcută în contextul analizei motivelor de apel privind calitatea procesuală pasivă, cu finalitatea confirmării, din acest punct de vedere, aprecierea primei instanţe privind întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii statului.
Considerentul cu acest conţinut reflectă preocuparea instanţei de apel de a respecta dispoziţiile deciziei de casare nr. 6170 din 23 iunie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportându-se atât la art. 504 C. proc. pen., cât şi la art. 998 şi 999 C. civ.
Ca atare, instanţa de apel nu numai că nu a ignorat decizia de casare, astfel cum pretinde recurentul, însă chiar a pornit, în cercetarea motivelor de apel, de la premisa dezlegărilor obligatorii din decizia instanţei supreme privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii în cauză.
Faţă de cele expuse, urmează a fi înlăturate criticile recurentului, deoarece au fost respectate dispoziţiile deciziei de casare, iar instanţa de apel a răspuns motivelor de apel, care nu s-au referit la cerinţele de admisibilitate din art. 504 C. proc. pen., drept pentru care atare cerinţe nu au fost analizate prin decizia recurată.
În ceea ce priveşte termenul de formulare a cererii, Înalta Curte constată că acest aspect a fost tranşat cu putere de lucru judecat într-unul dintre ciclurile procesuale anterioare parcurse în cauză, motiv pentru care nu poate face obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1112 din 20 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat că a fost respectat termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., fiind respinsă excepţia cu acest obiect invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul declarat de către pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 173 din 16 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a arătat că, pentru stabilirea respectării termenului de formulare a cererii de chemare în judecată, interesează termenul de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, care a fost respectat în cauză şi, chiar dacă s-ar lua în discuţie termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu era împlinit la data introducerii cererii, deoarece a fost întrerupt cu fiecare plată făcută de debitori.
Recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 173 din 16 martie 2007 a fost respins ca fiind tardiv declarat prin decizia civilă nr. 623 din 4 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile instanţelor anterioare pe aspectul în discuţie au intrat în puterea de lucru judecat, drept pentru care vor fi înlăturate susţinerile recurentului tinzând la reiterarea excepţiei tardivităţii formulării cererii.
Criticile recurentului pe aspectul cuantumului excesiv al despăgubirilor acordate reclamantului sunt formulate omisso medio, deoarece nu se regăsesc în motivele de apel împotriva sentinţei nr. 1175 din 27 iunie 2008, ca atare, sunt inadmisibile, cu atât mai mult cu cât nu se arată în concret motivele pentru care recurentul apreciază că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exagerat.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt întrunite cazurile descrise de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, continuat de cesionar, Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii cererii reclamantului de acordare a beneficiului nerealizat pentru perioada ulterioară momentului octombrie 1997 şi până la achitarea efectivă a debitului de 639.787 dolari SUA (reprezentând diferenţa dintre contravaloarea celor 13 containere de cafea confiscate nelegal şi cuantumul sumei de bani remise reclamantului din contravaloarea mărfii respective).
O asemenea soluţie nu se regăseşte în dispozitivul deciziei, în sensul că, admiţându-se cererea reclamantului de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1175 din 27 iunie 2008, s-ar fi respins ca inadmisibilă cererea menţionată de acordare a beneficiului nerealizat.
Considerentele instanţei de apel tind să confirme hotărârea primei instanţe prin care, de asemenea, a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului, nu înseşi pretenţiile de fond arătate.
Aşadar, obiectul învestirii acestei instanţe îl reprezintă legalitatea soluţiei de respingere a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., menţinută în apel, nu însuşi fondul cererii de acordare a beneficiului nerealizat, argumentele instanţei de apel urmând a fi completate prin considerentele ce vor fi expuse, de natură a sprijini soluţia adoptată de ambele instanţe de fond.
Instanţa de judecată nu a fost, în fapt, învestită în cauză cu o cerere de acordare a beneficiului nerealizat pentru perioada ulterioară momentului octombrie 1997, motiv pentru care nu exista nicio raţiune pentru a se pronunţa asupra sa, în condiţiile în care, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul hotărăşte numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Se observă că pretenţiile în discuţie nu au fost formulate nici măcar printr-o precizare a cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a pretins de către reclamant, situaţie în care s-ar fi impus dezbaterea în contradictoriu a cererii, după aducerea sa la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse, prin prisma naturii sale, a momentului formulării, a eventualelor probe necesar a fi administrate.
Singura referire la asemenea pretenţii, în faţa primei instanţe, se regăseşte în concluziile scrise depuse la termenul de judecată din 22 octombrie 2003 în Dosarul nr. 138/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, termen la care reclamantul considera că pricina este în stare de judecată (amânarea judecăţii survenind la cererea pârâtului).
Or, prin concluziile scrise nu se pot formula pretenţii noi, fie şi doar pentru mărirea câtimii obiectului cererii iniţiale, în termenii art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum pretinde recurentul - reclamant (calificare juridică ce ar fi trebuit, însă, dezbătută până în faza procedurii de completare a dispozitivului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză).
Finalitatea depunerii concluziilor este exclusiv aceea a sintetizării, într-un singur act, a pretenţiilor deduse judecăţii, a principalelor susţineri şi apărări ale părţii, act a cărui formulare nu este obligatorie şi care nu se comunică părţii adverse, din moment ce nu poate conţine elemente noi faţă de cele deja înfăţişate în cursul procesului.
În aceste condiţii, în mod corect, instanţa, la momentul soluţionării cererii de completare a dispozitivului, a apreciat că nu este legal învestită cu pretenţiile în discuţie; în caz contrar, s-ar ajunge la dezbaterea în contradictoriu a acestora, sub aspectul formulării legale, a naturii şi obiectului lor, abia în faza completării dispozitivului.
Or, atare consecinţă este incompatibilă cu procedura prevăzută de art. 2812, a cărei raţiune este aceea a îndreptării neregularităţilor procedurale chiar în etapa procesuală în care acestea s-au ivit, evitându-se declanşarea controlului judiciar ierarhic şi prelungirea în acest fel a procesului.
În acest context, cererea reclamantului de completare a dispozitivului, provocând o dezbatere asupra formulării legale, a naturii şi obiectului pretenţiilor, poate fi calificată drept un abuz de drept procesual, deoarece drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună - credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute prin lege, în conformitate cu dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., sancţiunea unei asemenea atitudini procesuale fiind aceea a respingerii cererii, astfel cum, în mod corect, au apreciat ambele instanţe de fond.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 23/A din 13 ianuarie 2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 296/A din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 296/A din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de reclamantul J.M.K.K., continuat de cesionarii K.A.Ş. şi SCA H. şi A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2010 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 3730/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3746/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
