ICCJ. Decizia nr. 3731/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3731/2010
Dosar nr. 16714/3/2004
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 23 decembrie 2004, contestatorii P.P. şi D.S.E. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea deciziei nr. 111 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziţii de aprobare a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren şi construcţie pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. N1/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatori prin care au revendicat în natură sau în echivalent, bunul imobil construcţii şi teren situat în judeţul Teleorman, Roşiorii de Vede, str. M.
Decizia contestată este nelegală, întrucât din actele depuse rezultă dovedit faptul că prin Legea nr. 119/1948 s-a naţionalizat o fabrică de ulei situată în Municipiul Roşiorii de Vede şi că fraţii P. au deţinut „Fabrica şi Rafinăria de Uleiuri Vegetale - Întreprinderile P.".
S-a mai arătat că au fost formulate notificări prin care s-a solicitat restituirea în natură şi a altor imobile aflate în patrimoniul SC R. SA, notificări care au fost respinse de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20, 23 alin. (1) şi (4), 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 9 decembrie 2004, s-a dispus disjungerea contestaţiei pentru fiecare dispoziţie contestată, având în vedere că deciziile contestate privesc respingerea cererii de restituire în natură a unor imobile situate la adrese poştale diferite, iar intimata a emis pentru fiecare imobil câte o decizie, astfel încât, instanţa a rămas învestită în prezenta cauză numai cu contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 28 septembrie 2004, referitoare la imobilul construcţii şi teren situat în judeţul Teleorman, Roşiorii de Vede, str. M.
Prin sentinţa civilă nr. 407 din 19 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte contestaţia, s-a anulat decizia contestată nr. 111 din 28 septembrie 2004, a fost obligată intimata să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi s-a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că fosta fabrică şi rafinărie de uleiuri vegetale - Întreprinderile P. - a trecut în proprietatea statului prin Legea nr. 119/1948, iar forma juridică de organizare era aceea de întreprindere individuală, aceasta aparţinând fraţilor V.P., I.P. şi M.P.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării notificărilor, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
A mai reţinut Tribunalul că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Sub aspectul perimării cererii, deşi acest aspect nu a fost invocat în cauză înainte de închiderea dezbaterilor, Tribunalul a motivat că sentinţa civilă nr. 1200/2005 pronunţată în Dosarul nr. 2700/2004, a fost soluţionată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la data la care s-a pronunţat încheierea din data de 3 aprilie 2008, se învederase instanţei că pe rolul instanţelor se află încă Dosarul nr. 3090/2004, disjuns din Dosarul nr. 2700/2004, astfel încât, la acea dată s-a dispus din nou o suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea acestui din urmă dosar, motiv pentru care nu se poate aprecia că a intervenit perimarea, deoarece cauza a fost repusă pe rol înăuntru termenului de perimare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin decizia civilă nr. 629 din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Conform menţiunilor de pe sentinţa civilă nr. 1200/2005 pronunţată în Dosarul nr. 2700/2004, aceasta a fost soluţionată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la termenul din 3 aprilie 2008, s-a învederat de către contestator faptul că pe rolul instanţelor de judecată se află litigiul care are ca obiect soluţionarea contestaţiei înregistrate sub nr. 3090/2004, împotriva deciziei nr. 123/2004, hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, depunându-se la dosar.
Astfel, la termenul de judecată din data de 3 aprilie 2008, s-a dispus o suspendare a judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei care face obiectul Dosarului nr. 3090/2004. Pentru repunerea pe rol a acţiunii de faţă s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acelei hotărâri, astfel că nu se poate vorbi de o lipsă de stăruinţă a reclamantului şi nici de o perimare a cererii de chemare în judecată, deoarece cererea s-a repus pe rol anterior împlinirii termenului de perimare pe care instanţa nu a înţeles să o invoce şi nici nu s-a atacat cu recurs încheierea de suspendare din data de 3 aprilie 2008, aflată la dosarul instanţei de fond şi nici încheierea din data de 10 martie 2005.
Având în vedere faptul că măsura suspendării cauzei a fost conformă dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi că în speţă nu a intervenit perimarea cererii, s-a înlăturat ca nefondată critica apelantei pe acest aspect.
Şi criticile foormulate prin cel de-al doilea motiv de apel au fost apreciate ca nefondate, căci s-a făcut dovada că întreprinderile de uleiuri ale intimaţilor contestatori au fost naţionalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, iar imobilul ce face obiectul acţiunii este evidenţiat în patrimoniul SC R. SA, cu întregul probatoriu depus la instanţa de fond şi a actului de vânzare cumpărare ataşat la dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
Reiese astfel legalitatea şi temeiniciei soluţiei instanţei de fond de admitere în parte a acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în sensul anulării deciziei nr. 114/2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi obligării pârâtei să emită o nouă decizie/dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din str. M., din Roşiorii de Vede judeţul Teleorman, potrivit legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta susţine că în mod nelegal Tribunalul a considerat că dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, câtă vreme în cele două litigii se contestau decizii emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care se revendicau imobile diferite. Ca atare, nu există nicio legătură între aceste litigii, cu excepţia părţilor din dosar.
Deşi suspendarea dispusă a fost nelegală, Tribunalul, în virtutea rolului activ şi în temeiul art. 252 C. proc. civ., avea obligaţia să repună cauza pe rol şi să constate, din oficiu, perimarea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data la care sentinţa civilă nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas definitivă şi irevocabilă, respectiv 26 februarie 2007.
Se precizează, totodată, că în perioada 26 februarie 2007 - 19 martie 2009 (când reclamanţii au solicitat repunerea pe rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare.
Motivarea instanţei de fond cu privire la perimare este sumară şi contradictorie, având în vedere ca Tribunalul reţine că „de fapt, la termenul de judecata din 03 aprilie 2008 s-a dispus o suspendare a judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 3090/2004”. Or, sentinţa menţionată era irevocabilă din 26 februarie 2007, aspect neobservat de Tribunal la data de 03 aprilie 2008, când a menţinut măsura suspendării.
Faţă de probele administrate şi prevederile legale menţionate, în mod netemeinic Tribunalul a reţinut că, prin înscrisurile ataşate notificării, intimaţii-reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat cu certificatul din 27 martie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman.
Recurenta susţine că certificatul din 27 martie 1998 nu poate fi considerat dovadă a dreptului de proprietate, acesta neavând natura unui act juridic translativ de proprietate, în sensul art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Se învederează instanţei că, potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, republicată, emiterea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate constituie infracţiune.
Este fără îndoială că, deşi au constatat o anumită situaţie de fapt, instanţele de fond şi apel nu au avut în vedere aspectele de drept aplicabile în speţă.
Instanţa de fond, legal a reţinut că obligaţiile stabilite în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului sunt cele prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29 din legea republicată), astfel cum, cu putere de lucru judecat a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1844 din 26 februarie 2007, motiv pentru care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci numai măsuri reparatorii în echivalent.
Însă, acţiunea dedusă judecăţii nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri, deoarece intimaţii-reclamanţi erau obligaţi, conform art. 23 al Legii nr. 10/2001, să comunice către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului notificarea şi actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru parcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 şi finalizarea ei, prin emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din acest act normativ.
Intimaţii au formulat întâmpinare, solicitând motivat respingerea recursului.
Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentului recurs îl constituie decizia instanţei de apel, astfel că, motivele de nelegalitate susţinute de recurentă, în mod necesar, trebuie să se raporteze la soluţia instanţei anterioare (conţinută în dispozitiv) şi, implicit, la dezlegările date de instanţa de apel criticilor formulate prin motivele de apel.
Se constată însă că, în cadrul primului motiv de recurs, pârâta critică soluţia primei instanţe, iar nu decizia instanţei de apel, cu toate că şi în apelul promovat de aceeaşi pârâtă, s-au susţinut critici referitoare la chestiunea perimării.
Întrucât aceste motive de apel au fost analizate de instanţa anterioară, Înalta Curte va cerceta legalitatea dezlegărilor statuate prin decizia recurată, urmând a se considera că aceste critici privesc obiectul recursului, fiind susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Perimarea este o sancţiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (judecata în primă instanţă, căi de atac sau executare silită). Această rămânere în nelucrare trebuie să fie imputabilă părţilor şi să dureze intervalul de timp stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul legal peremtoriu.
Potrivit regimului juridic al perimării, ea poate fi invocată de părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, fiind o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie.
Indiferent de mijlocul procedural de invocare (cererea de perimare sau excepţie, astfel cum prevede art. 252 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanţa constată că perimarea nu a operat, va pronunţa o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conform art. 253 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată perimarea, se pronunţă o hotărâre care poate fi atacată cu recurs.
În oricare dintre situaţii, excepţia de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părţilor indiferent de titularul ei, date fiind obligaţiile instanţei stabilite prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Or, astfel cum s-a reţinut, reiese că excepţia de perimare a cererii de chemare în judecată nu a fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în faţa primei instanţe de vreuna dintre părţile cauzei ori de instanţă din oficiu.
Cu toate acestea, prima instanţă, în considerentele sentinţei analizează excepţia de perimare şi conchide în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data formulării cererii de repunere a cauzei pe rol.
Pârâta prin motivele de apel formulate, susţine că sancţiunea perimării a fost greşit înlăturată, dezvoltând argumente în acest sens, iar instanţa de apel a confirmat legalitatea şi temenicia soluţiei date chestiunii perimării. Potrivit celor arătate, instanţa se pronunţă asupra excepţiei perimării prin încheiere (când o respinge) sau prin hotărâre (când excepţia este admisă).
În speţa de faţă, instanţa de fond s-a pronunţat, prin considerentele sentinţei, asupra unei excepţii ce nu a fost dezbătută în proces. Or, cu privire la posibilitatea părţilor de a formula calea de atac împotriva considerentelor hotărârii, se impun câteva precizări.
În procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate.
Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei întrucât constituie explicaţia soluţiei pronunţate şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) şi, în sfârşit, considerentele indiferente sau supraadundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).
Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive şi cele decizorii şi numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conţin soluţii, iar reformarea soluţiilor nu se poate obţine decât în cadrul căilor de atac.
În cazul considerentelor supraabundente nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, aşa încât, statuările suplimentare făcute de instanţă, nu vor putea fi opuse părţii într-o judecată ulterioară şi nu vor fi de natură să o prejudicieze.
Faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă (admiterea în parte a contestaţiei, anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată că rezolvarea dată prin motivarea sentinţei excepţiei perimării, era susceptibil de a fi un considerent decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în proces, însă, întrucât instanţa nu s-a pronunţat prin acest considerent asupra unei excepţii discutate în contradictoriu, acesta urmează a fi calificat drept unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru care interesul pârâtei de a-l ataca nu poate fi validat.
Necesitatea dezbaterii în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care interesează procesul, pe lângă faptul că reprezintă obligaţia instanţei şi asigură respectarea drepturilor procesuale ale părţilor privitoare la dreptul la apărare şi a principiului contradictorialităţii, etc., constituie totodată, şi o garanţie împotriva arbitrariului instanţei, întrucât, conform art. 258 alin. (3) C. proc. civ., după pronunţare, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii lui, iar pronunţarea asupra unei chestiuni nedezbătute este echivalentul încălcării acestei norme.
Prin urmare, deşi era suficient ca instanţa de apel să constate că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii pentru a înlătura în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. acest considerent al sentinţei (şi, în plus lipsa de interes a pârâtei de a susţine astfel de critici îndreptate împotriva unui motiv nenecesar), în mod nelegal s-a evaluat legalitatea şi temeinicia acestei dezlegări date de instanţa de fond în afara procesului.
Dat fiind faptul că motivul în discuţie se referă la o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie care, în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele de procedură exclud această posibilitate cu referire la excepţia perimării cererii de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune: Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.
În consecinţă, pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă.
Critica referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate al intimaţilor asupra imobilului situat judeţul Teleorman, Roşiorii de Vede, str. M., este nefondată.
Înalta Curte constată că argumentul instanţelor de fond în susţinerea dovedirii calităţii intimaţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri a fost contractul de vânzare-cumpărare din data de 6 mai 1942, aflat la dosarului din apel, ca act translativ de proprietate, coroborat cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, printre acestea aflându-se şi certificatul din 27 martie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman, care susţine concluzia instanţei asupra existenţei în patrimoniul intimaţilor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Nici critica referitoare la imposibilitatea emiterii unei decizii pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent de către recurentă, ca urmare a faptului că nu au fost respectate prevederile art. 23 ale Legii nr. 10/2001 privind obligaţia de a depune în dosarul administrativ toate înscrisurile necesare soluţionării, nu poate fi primită, deoarece Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca entitate învestită prin lege cu obligaţia de soluţionare a notificării, a analizat înscrisurile ataşate cererii şi a emis dispoziţia contestată în prezenta cauză, tocmai în considerarea faptului că nu s-a depus actul de proprietate al imobilului revendicat în conformitate cu cerinţele art. 23 al Legii nr. 10/2001.
Posibilitatea ca acest înscris, deşi nedepus în dosarul administrativ, să poată fi prezentat în instanţă şi să determine schimbarea soluţiei date notificării, decurge din dispoziţiile art. 23 al Legii nr. 10/2001 care stipulează că actele în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită pot fi depuse până la data soluţionării notificării, deci până în momentul soluţionării irevocabile a cauzei, moment care presupune inclusiv parcurgerea procedurii judiciare.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că ipoteza de recurs invocată, nu este incidentă în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 629 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 990/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2602/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
