ICCJ. Decizia nr. 3849/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3849/2010
Dosar nr. 26669/3/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, aşa cum a fost completată şi precizată ulterior, reclamanta T.J. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună: anularea dispoziţiei nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului Bucureşti şi obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului în suprafaţă de 200 mp, situat în sector 1, iar în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziţiei şi obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent a imobilului; constatarea nevalabilităţii titlului pârâţilor cu privire la bunul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ.; iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piaţă a imobilului.
La data de 17 februarie 2009 a fost formulată cerere de intervenţie în nume propriu de către V.O. prin care aceasta a arătat că justifică un drept propriu faţă de pretenţiile formulate de reclamantă, fiind alături de aceasta moştenitoarea numitului A.N. A solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâţilor cu privire la imobilul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980, să fie obligaţi pârâţii, în baza art. 480-481 C. civ. să lase reclamantei şi intervenientei în deplină proprietate şi posesie imobilul, iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, să se dispună obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piaţă a imobilului.
La termenul de judecată din data de 19 februarie 2009 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moştenitoare a fostului proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 476 din 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată de reclamanta contestatoare T.J., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti; a respins, ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu şi cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de revendicare a imobilului teren situat în Bucureşti, precum şi de obligare a pârâţilor la despăgubiri la valoarea de piaţă a terenului; a respins, ca atare cererea de intervenţie principală pe aceste capete de cerere şi a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului precum şi cererea de intervenţie pe acest capăt de cerere şi formarea unui nou dosar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 10787 din 10 iunie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, notificarea formulată de reclamanta T.J. a fost respinsă ca tardivă.
Tribunalul a constatat că notificarea a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de Legea 10/2001, astfel că, sub acest aspect, dispoziţia de respingere a notificării este legală.
Instanţa a apreciat că demersurile făcute de reclamantă şi de autorul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, constând în petiţii adresate autorităţilor, nu pot fi asimilate notificării însăşi, având în vedere dispoziţiile neechivoce ale Legii nr. 10/2001, care condiţionează dreptul persoanei îndreptăţite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea şi depunerea notificării înăuntrul termenului prevăzut de lege.
În ce priveşte capetele 4 şi 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piaţă a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţi invocată din oficiu este întemeiată.
Instanţa şi-a argumentat soluţia pe aplicarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Prin acea decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece s-ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că acest capăt de cerere întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind inadmisibil, ca de altfel şi capătul subsidiar privind stabilirea unor despăgubiri corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului, întrucât reclamanta avea la dispoziţie, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de aceasta fiind însă respinsă ca tardivă.
Având în vedere că şi intervenienta în interes propriu reprezintă aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, ambele fiind succesoarele fostului proprietar, tribunalul a respins cu aceeaşi motivare, şi cererea de intervenţie în nume propriu pe aceste capete de cerere.
Constatând că nu se află în stare de judecată, instanţa de fond a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în cauză, precum şi cererea de intervenţie formulată pe acest aspect, urmând a se forma un nou dosar.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel atât apelanta intervenienta V.O. cât şi apelanta - reclamantă T.J., ambele solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicarea imobilului şi obligarea pârâţilor la despăgubiri.
Prin Decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a admis apelurile declarate şi a desfiinţat în parte sentinţa apelată în sensul că a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în ceea ce priveşte cererile având ca obiect revendicarea şi acordarea de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Criticile formulate de apelanta T.J., referitoare la greşita soluţionare a contestaţiei împotriva dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10787/2008 sunt nefondate.
Astfel, aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, şi cum rezultă şi din înscrisurile existente la dosar, apelanta, în calitate de mandatar al numitului N.A., a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului, în suprafaţa de 200 mp, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar la data de 16 decembrie 2002, cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.
În ceea ce priveşte criticile formulate de cele două apelante, referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea de Apel a apreciat că acestea sunt fondate.
Prima instanţă a soluţionat cererea având ca obiect acţiune în revendicare şi cererea subsidiară având ca obiect plata de despăgubiri, echivalent valoric al imobilului revendicat, în temeiul unei excepţii procesuale - excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în considerarea ideii că reclamanţii (contestatoarea T.J. şi intervenienta V.O.) şi-au întemeiat cererea de constatare a calităţii de proprietari şi de stabilire a drepturilor ce decurg din această calitate, - restituirea bunului preluat de stat sau, în caz de constatare a imposibilităţii de restituire în natură, plata unor despăgubiri, constând în valoarea de piaţă a bunului - pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reţinând totodată şi că nu au respectat obligaţia de a formula notificare în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001.
Însă, reclamantele susţin prin acţiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, aşadar o ingerinţă în dreptul lor de proprietate. Chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare a imobilului preluat de stat este admisibilă şi aceasta deoarece, prin acea decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare în condiţiile Codului civil, întrucât este posibil ca reclamantul să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
În cauză, aşa cum rezultă din chiar dispozitivul sentinţei civile apelate, deşi prima instanţa a apreciat că a fost legal sesizată cu un capăt de cerere prin care se urmărea să se constate nevalabilitatea de deţinătoare ale unui bun, instanţa de fond a procedat la a analiza cu prioritate excepţia inadmisibilitaţii acţiunii în revendicare şi a cererii subsidiare de despăgubiri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, nefiind analizat odată cu acţiunea în revendicare ci disjuns, făcând în prezent obiectul unui alt dosar.
Aşadar, deşi reclamantele s-au prevalat de existenta unui bun, instanţa de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Pe de altă parte, prin Decizia 33 din 4 iunie 2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acţiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisa calea acţiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaş împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc. - a statuat cu valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă de judecată să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricţiile aplicate să nu atingă dreptul în substanţa sa intrinsecă.
A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară iniţiată de reclamant, prin jocul dispoziţiilor legale care au reglementat o anumita instituţie de drept - autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc., ori au schimbat competenţa instanţelor de judecată în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudenţială etc., nu este de natură să respecte imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Cauza Lungoci, Cauza Caracas, Cauza Ionescu şi Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crişan, Cauza Beian).
Prin hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil.
De altfel, aceasta este şi opinia exprimată de instanţa supremă chiar şi în cadrul deciziei nr. 32/2008, pronunţată în interesul legii, decizie obligatorie conform art. 329 C. proc. civ.; în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile de drept intern, respectiv, dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României.
În aceste condiţii, a restricţiona accesul la justiţie al unor persoane fizice care invocă un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul că înscrisurile administrate în cauză - adresa nr. 1658 din 17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi adresa nr. CS2/BV/7158 din 4 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului Bucureşti - au dovedit demersul concret al autorului reclamanţilor în cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu.
Reţinând că, în raport de prevederile înscrise în art. 295 C. proc. civ., obiect al apelului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilităţii acţiunii promovată de reclamanţi, că reclamanta şi intervenienta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situaţie care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 297 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că se impune desfiinţarea în parte a sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect revendicarea şi cererea subsidiară revendicării, având ca obiect plata unor despăgubiri echivalente valorii de piaţă a terenului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii atacate prima ipoteză reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii şi care, potrivit art. 329 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe, singura ipoteză de altfel aplicabilă la situaţia în speţă.
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa a stabilit că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Ca urmare, prima instanţă în mod corect a soluţionat capătul de cerere privind acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin respingerea ca inadmisibilă a acestuia, având în vedere că apelantele au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Nu este legală motivarea instanţei de apel potrivit căreia capătul de cerere privind acţiunea în revendicare ar fi admisibil întrucât este posibil ca apelantele să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Curtea de Apel a invocat în motivarea hotărârii atacate ca şi practică CEDO, cauze ce nu sunt similare celui în speţa dedusă judecăţii şi ca urmare nici nu pot fi aplicabile în cauză.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare în cauză a deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât şi al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin Decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, prima instanţă a aplicat Decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând în mod nelegal celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză, reclamanta şi intervenienta au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a stabilit că reclamantei şi intervenientei trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, faţă de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., soluţia pronunţată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 33/2007. Aplicarea acestei decizii în sensul celor invocate prin motivele de recurs ar fi însemnat o aplicare trunchiată şi, prin urmare, nelegală a acestei hotărâri.
2. Decizia recurată respectă totodată practica Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată, de altfel, şi de părţile în litigiu.
Nu este real că hotărârile instanţei europene menţionate de Curtea de Apel sunt străine situaţiei existente în prezentul litigiu. Instanţa de apel a făcut aplicarea principiilor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene şi care rămân aplicabile în măsura în care premisele aplicării lor sunt identice.
Astfel, în cauza Faimblat vs. România, reclamanţii au susţinut, întocmai ca şi reclamanta şi intervenienta din prezenta cauză, o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă, astfel cum acesta este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor ca inadmisibilă, în condiţiile în care calea oferită de Legea nr. 10/2001 este ineficientă pentru valorificarea dreptului lor de proprietate.
Curtea Europeană a reamintit că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie decât dacă ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Aplicând aceste principii, Curtea Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a cererii reclamanţilor reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al acestora la o instanţă judecătorească. Respingerea acţiunii nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, dar eficienţa acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat de instanţă.
Prin urmare, prin Decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene stabilite în acele speţe în care se regăsesc premisele existente în cauza de faţă, precum şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 558/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3871/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3815/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
