ICCJ. Decizia nr. 3823/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3823/2010
Dosar nr. 4756/62/2007
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 287 din 25 septembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 4756/62/2008 de Tribunalul Braşov s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi a cererii de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drept ca şi reclamantul, şi în consecinţă s-au respins acţiunile formulate de reclamanţii I.V.N. şi N.K.K. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, Statul Român, SC R. SRL Braşov, SC O. SRL şi M.C. SA Braşov şi cu intervenienta în interes propriu SC P. SRL, ca inadmisibile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 7 iunie 2007 reclamanţii I.V.N. şi N.K.K. prin mandatar I.V.N. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov prin primar, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, SC R. SRL Braşov, SC O. SRL şi S.C. M.C. SA Braşov, solicitând:
- Constatarea calităţii lor de proprietari asupra imobilului - spaţiu cu altă destinaţie, apartamentul nr. 18 situat în Braşov, înscris în C.F. 11653 Braşov, top 5434/18,
- constatarea nevalabilităţii titlului statului şi preluarea abuzivă a imobilului,
- restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, radierea înscrierilor de sub B+II, 12, 31, 33 şi C+7 asupra imobilului revendicat,
- stabilirea prin compararea titlurilor, că dreptul lor de proprietate şi al antecesorilor lor, dobândit prin moştenire, este preferabil şi anterior dreptului pârâţilor, obligarea pârâţilor la predarea imobilului în deplină proprietate şi posesie.
In drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 480 C. civ., Legea nr. 213 /1998 şi Legea nr. 7/1996.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
In raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, prezenta acţiunea în realizarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, întemeiată pe prevederile Codului civil, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să analizeze valabilitatea titlului, dar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege speciala de reparaţie, iar obiectul acesteia îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cât şi cele preluate cu titlu nevalabil de către stat, reclamanţii nu pot deroga de la această reglementare, fiind obligaţi să urmeze procedura şi termenele prevăzute de legea specială iar în acest context statuarea singulară asupra valabilităţii titlului statului nu poate produce nici o consecinţă juridică faţă de reclamanţi, ceea ce face să apară ca lipsită de interes.
Procedându-se astfel, nu se încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, doar că reclamanţii trebuie să urmeze în mod obligatoriu procedura administrativă prealabilă precum şi termenele defipte de lege pentru procedura respectivă şi doar ulterior pot contesta în justiţie rezultatul procedurii administrative.
Prin deciziei nr. 14 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul I.V.N. împotriva sentinţei civile nr. 287 din 25 martie 2008 a Tribunalului Braşov, pe care o desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond şi, deşi a învederat că motivele de apel vor fi depuse la prima zi de înfăţişare, acestea nu au fost depuse.
In raport de prevederilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. s-a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a motiva apelul.
Având în vedere efectul devolutiv al apelului ce rezultă din dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. şi nota de şedinţă depusă la Tribunalul Braşov la data de 22 noiembrie 2007 prin care reclamanţii au evidenţiat faptul că prin constatarea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată s-ar încălca dreptul lor de a se adresa justiţiei, invocând în acest sens jurisprudenţa CEDO şi Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa a procedat la analizarea sentinţei apelate.
Faţă de obiectul cererii formulate de reclamanţi, ce a format obiectul dosarului nr. 4756/62/2008, în mod greşit prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pe care a respins-o în consecinţă, în condiţiile în care, pe de o parte, inadmisibilitatea nu reprezintă o excepţie reglementată de procedura civilă, iar pe de altă parte, prin admitere acesteia, încalcă dreptul reclamantului de acces la instanţă, contrar dispoziţiilor art. 6 din Convenţie.
Petitele acţiunii referitoare la constatarea calităţii de coproprietari şi a nevalabilităţii titlului statului, nu sunt condiţionate de parcurgerea procedurii prealabile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs pârâţii SC O. SRL, SC M.C. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov.
1. Prin recursul declarat de SC O. SRL şi SC M.C. SA întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea este criticabilă sub următoarele aspecte:
a. Deşi apelul reclamanţilor nu a fost motivat nici în fapt şi nici în drept, aspect sub care trebuia să opereze decăderea, instanţa de apel invocând caracterul devolutiv al apelului a procedat la analizarea sentinţei, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, încălcându-le astfel, dreptul la apărare.
b. Invocarea de către instanţa de apel a notei de şedinţă depusă de către apelanţii - reclamanţi la termenul din data de 22 noiembrie 2007, prin care se arată că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă se încalcă dreptul lor de a se adresa instanţei, conform jurisprudenţei CEDO, nu justifică iniţiativa instanţei de apel de a proceda la reanalizarea soluţiei date de prima instanţă.
c. In raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi caracterul special al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în mod constant s-a statuat că acţiunile de drept comun, formulate după intrarea în vigoare a legii speciale sunt inadmisibile, sens în care s-a pronunţat şi instanţa supremă în recursul în interesul legii, astfel că, procedând la autoinvestirea şi analizarea cauzei pe fond, instanţa de apel nu a procedat legal.
2. In motivele sale de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Braşov a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, deoarece faţă de pretenţiile acestora, de a se constata că sunt proprietari asupra imobilului, devin incidente legile speciale de reparaţie, de imediată aplicare şi nu prevederile dreptului comun.
Recursurile nu sunt fondate.
Din analiza motivelor de recurs formulate de pârâţi se constată că societăţile pârâte, deşi au structurat motivele de recurs pe trei puncte, în realitate, se critică greşita invocare a caracterului devolutiv a apelului şi respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Sub aspectul celui de al doilea motiv a criticat hotărârea şi pârâtul astfel că, recursurile vor fi analizate împreună, urmând a fi analizate pe rând cele două critici.
1. Cu privire la motivul de recurs ce vizează greşita invocare a caracterului devolutiv al apelului.
Calea de atac a apelului este reglementă în Titlul IV, Capitolele I şi II art. 282-298 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000 si OUG nr. 59/2001 şi reprezintă mijlocul procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicită instanţei ierarhic superioare, reformarea hotărârii, apelul fiind sub acest aspect o cale de atac ordinară, suspensivă, de reformare şi devolutivă.
Cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv" şi constă în repunerea în discuţie a problemelor de fapt şi de drept, dezbătute în faţa instanţei de fond.
Urmare efectului devolutiv, declaraţia de apel, chiar nemotivată sau neteminic motivată este suficientă pentru a investi instanţa de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanţa este obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant şi să pronunţe o soluţie legală, luând în considerare doar faptele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă.
Or, procedând în sensul celor menţionate, instanţa de apel nu a încălcat dreptul la apărare al recurenţilor, reţinând în mod corect dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., referitor la efectul devolutiv al apelului.
Dreptul la apărare, invocat de recurente, include în sens material toate drepturile şi garanţiile procesuale care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele iar prin manifestarea rolului activ, şi reţinerea efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel a asigurat garanţia respectării drepturilor părţilor, având ca unic scop aflarea adevărului în cauză.
2. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs ce vizează inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român, în perioada 1945-1989, şi prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natura a imobilelor preluate de stat.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun şi anume, acţiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţia între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii 10/2001. Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
In speţă, imobilul revendicat de reclamanţi intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar la data intrării în vigoare a legii, acesta nu se mai afla în proprietatea statului, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. 11653 din 13 februarie 1998, aflat la fila 39 dosar fond, fiind cumpărat de recurenta SC M.C. SA Braşov prin FPS şi schimb prin FPP III Transilvania.
Or, a refuza reclamanţilor calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este „posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie ".
Or, prin nota de şedinţă, fila 153 dosar fond, depusă la Tribunalul Braşov pentru termenul de la 22 noiembrie 2007 şi pe care instanţa de apel şi-a fundamentat analiza, reclamanţii au evidenţiat faptul că prin constatarea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată s-ar încălca dreptul lor de a se adresa justiţiei, invocând în acest sens jurisprudenţa CEDO şi Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Drept urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă, deoarece procedura prealabilă şi obligatorie prevăzută de aceasta este aplicabilă doar, în ipoteza în care, imobilul revendicat se mai află în patrimoniul statului sau al unităţii deţinătoare.
In raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii SC M.C. SA, SC O. SRL şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov împotriva deciziei nr. 14 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3815/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3808/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
