ICCJ. Decizia nr. 3871/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3871/2010
Dosar nr. 28764/3/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti sub nr. 1970/300/2007, reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. au solicitat, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii D.I. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 172 situat în Bucureşti, sector 2 şi să se dispună obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie acest apartament.
In motivare, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de autoarea lor, S.G.H. în anul 1943, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat de către aceasta cu C.E.C.A.R.C.D., autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat sub nr. 9720 din 09 aprilie 1943 şi transcris sub nr. 3755/1943, fiind preluat în mod abuziv de stat în anul 1950 în baza Decretului nr. 92/1950, iar apoi cumpărat de pârâta D.I. în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3956 din 14 iulie 1997.
Unicul moştenitor al fostei proprietare a fost tatăl reclamanţilor, Z.V. (potrivit certificatului de moştenitor nr. 128/1996), iar în urma acestuia, au rămas ca moştenitori, în calitate de fii, reclamanţii (potrivit certificatului de moştenitor nr. 50/2001).
Reclamanţii au solicitat instanţei să acorde preferabilitate titlului lor, în calitate de moştenitori ai adevăratului proprietar, arătând că nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei la cumpărarea imobilului, întrucât aceasta nu poate conduce, prin ea însăşi, în lipsa unui titlu valabil al statului, la dobândirea dreptului de proprietate.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei de interes, faţă de modificările aduse legii speciale prin Legea nr. 247/2005 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pârâta D.I., prin întâmpinare, a invocat, la rândul său, aceleaşi excepţii, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fiind cumpărător de bună-credinţă, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 4799 din 11 iunie 2007, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a respins excepţiile invocate, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi a dispus obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 711/A. din 23 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 2 în soluţionarea fondului, s-au admis apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi D.I. împotriva sentinţei civile nr. 4799 din 11 iunie 2007 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a constatat competent Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei.
Cererea a fost reînregistrată în urma repartizării aleatorii, la Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. 28764/3/2008.
Prin încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2008, Tribunalul a respins excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, pentru considerentele arătate în încheiere.
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 16 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare.
Prima instanţă a reţinut ca întemeiat primul capăt de cerere, având în vedere că imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ profund neconstituţional, însă a reţinut că reclamanţii, chiar dacă au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor şi calităţii de moştenitori ai acesteia, nu au obţinut vreo hotărâre judecătorească sau decizie administrativă care să le recunoască dreptul de proprietate ulterior preluării de către stat, pentru a se considera că ei deţin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al CEDO şi nici nu au obţinut desfiinţarea titlului de proprietate al pârâtei, astfel că nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât ar aduce atingere dreptului de proprietate consolidat al pârâtei şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, cât şi reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A.
In motivarea apelului său, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a arătat că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa apreciind în mod eronat că reclamanţii justifică un interes în a constata nevalabilitatea titlului statului.
A mai arătat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit (legea ca mod de dobândire a proprietăţii), cu plata unor despăgubiri.
Apelul reclamanţilor a vizat următoarele critici:
- Procedând la compararea de titluri, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea acestora în anul 1943 şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta D.I. în temeiul Legii nr. 112/1995, este preferabil titlul reclamanţilor, care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce autorul pârâtei, Statul Român, a intrat în stăpânirea bunului fără titlu, în temeiul unui act nevalabil (Decretul nr. 92/1950), ce nu a conferit acestuia nicio bază legală pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu;
- Pârâta D.I. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului cu titlu, iar chiriaşii nu se încadrau în această categorie, imobilul în cauză, fiind trecut în proprietatea statului fără titlu;
- S-a încălcat art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă a intervenit în condiţiile legii, şi anume, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, or, în cauză, ingerinţa nu a fost prevăzută de lege şi nu vizează un scop legitim.
Prin Decizia civilă nr. 550 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Referitor la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, decret neconstituţional, aflat în contradicţie atât cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., cât şi cu reglementările internaţionale în materie, motiv pentru care, în mod corect s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării şi nici posibilitatea de a abandona procedura administrativă în favoarea dreptului comun, conform principiului electa una via şi a principiului securităţii raporturilor juridice.
Procedurile instituite prin Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul persoanelor de acces la justiţie, întrucât dispoziţia/Decizia emisă în cadrul acelor proceduri sunt supuse controlului judiciar, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, nu încalcă nici art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât jurisprudenţa comunitară în materie nu recunoaşte foştilor proprietari un drept de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în absenţa unei legi speciale de reparaţie.
Instanţa de apel a mai reţinut că înstrăinarea imobilului cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor nu au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, dă dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare acestuia.
Critica reclamanţilor cu privire la încheierea, de către pârâta D.I., a contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a formulat un capăt de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat.
Pârâta a dobândit apartamentul în litigiu cu bună-credinţă şi cu respectarea legislaţiei în vigoare, iar reclamanţii nu au formulat, anterior încheierii acestui contract, cerere de retrocedare în temeiul Legii nr. 112/1995 sau notificare privind intenţia de a revendica, fapt de natură să facă aplicabil în cauză principiul general de drept conform căruia dobândirea cu bună-credinţă, cu titlu oneros, al unui bun, valorează proprietate pentru cumpărător.
Curtea de Apel a arătat că în cauză nu s-a realizat o ingerinţă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, întrucât reclamanţii nu au avut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare un drept de proprietate actual asupra imobilului, care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, sau printr-o decizie administrativă jurisdicţională.
Instanţa de apel a mai arătat că reglementările CEDO nu impun statelor contractante o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar hotărârile CEDO invocate de reclamanţi nu privesc cazuri similare cu prezenta cauză, concluzionând că pârâta D.I. dispune de un bun în sensul Convenţiei, izvorât din contractul său de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credinţă şi cu respectarea legii, care astfel, constituie titlu de proprietate opozabil tuturor, inclusiv reclamanţilor, de la data încheierii lui.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a vizat următoarele critici:
I. Greşita constatare a incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în speţă, fiind aplicabil procedeul comparării de titluri consacrat de dreptul comun în materie.
In susţinerea acestei critici, reclamanţii au arătat că singura modalitate de a obţine restituirea în natură a bunului confiscat de la autoarea acestora, era o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, iar faptul că instanţa apreciază că o astfel de acţiune nu poate fi primită, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie astfel cum este prevăzut de art. 6 CEDO, ştiut fiind atât din teoria cât şi din practica judiciară că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă şi nesupusă nici unei condiţii prealabile.
Mai arată că, aşa cum rezultă şi din actele depuse la dosar, procedura urmată în baza Legii nr. 10/2001 nu s-a finalizat nici până în prezent, iar accesul la justiţie prevăzut de această lege vizează doar atacarea în instanţă a dispoziţiei/deciziei motivate de soluţionare a notificării, or, în speţă, apartamentul revendicat a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, un asemenea demers nu s-ar fi putut concretiza printr-o restituire în natură, ci ar fi dat doar posibilitatea contestării valorii despăgubirilor acordate.
Calea procesuală aleasă de reclamanţi nu contravine deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., deoarece chiar în cuprinsul acesteia se afirmă că în ipoteza în care există contradicţie între prevederile legii interne şi Convenţie, se acordă prioritate acesteia din urmă, fără a se aduce atingere altui drept de proprietate.
II. Greşita constatare a bunei-credinţe a pârâtei D.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii arată că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, şi anume, acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce presupune compararea modului de dobândire a titlului de proprietate de către fiecare dintre părţi, a vechimii acestuia şi a modului în care fiecare dintre titlurile de proprietate este mai bine caracterizat, apărările acestora referitoare la valabilitatea titlului pârâtei, nu au constituit o solicitare de constatare a nevalabilităţii titlului acesteia ca şi capăt de cerere situat în afara cadrului procesual, ci au constituit apărări cu privire la obiectul dedus judecăţii, respectiv, procedeul comparării de titluri.
In acest sens, mai arată că însăşi instanţa de apel face referire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, constatând că aceasta este de bună-credinţă, deşi buna-credinţă nu a fost dovedită şi nu a fost pusă în discuţia părţilor.
III. Greşita constatare că vânzarea intervenită în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.
In acest sens, reclamanţii arată că bunul litigios a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, aşa cum dealtfel au constatat şi instanţele de judecată, astfel încât, el nu putea fi înstrăinat în mod valabil chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Vânzarea de stat către chiriaş, chiar făcută anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamanţilor, constituie o ingerinţă în dreptul acestora de proprietate, întrucât în urma acestei vânzări reclamanţii nu au putut intra în posesia bunului, nu l-au putut vinde, moşteni, dona ori a dispune de el în orice altă modalitate.
Criteriile stabilite de jurisprudenţa CEDO pentru justificarea ingerinţei arătate, sunt îndeplinite în cauză, respectiv, ingerinţa să fie prevăzută de lege (la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra bunului revendicat, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu); ingerinţa să vizeze un scop legitim (scopul legitim era dat de protejarea drepturilor chiriaşilor cumpărători, de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în vederea asigurării principiului securităţii raporturilor juridice); să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei (lucru care nu s-a realizat în cauză, întrucât la momentul ingerinţei nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept locuinţele către chiriaşi, Legea nr. 10/2001 a fost adoptată cu mult după intervenţia ingerinţei, iar demersurile efectuate în baza acesteia au rămas fără răspuns).
Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte urmează a admite recursul, în considerarea argumentelor ce succed:
I. Critica reclamanţilor cu privire la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii 10/2001 nu poate fi reţinută, întrucât ar contraveni principiului specialia generalibus derogant, principiu a cărui aplicare prioritară a fost consacrată şi prin pronunţarea Deciziei 33/2008 în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, stabilind o anumită procedură pentru a se putea obţine măsurile reparatorii în formele reglementate de lege (în natură sau prin echivalent).
Este însă necesar a se face distincţia între diferitele categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât doar în ceea ce priveşte imobilele care se mai aflau în posesia statului la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de legea specială este una obligatorie, ceea ce înseamnă excluderea mijloacelor dreptului comun.
Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv, cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001, este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul fost vândut anterior adoptării actului normativ de referinţă.
De asemenea, trebuie avute în vedere şi cele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora legea specială nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Ocrotirea dreptului de proprietate şi accesul liber la justiţie, ca principii de drept fundamentale, constituţionale şi convenţionale, nu îngăduie interpretarea conform căreia dreptul de proprietate ar fi lipsit de mijlocul cel mai specific şi mai puternic de valorificare în justiţie, şi anume, acţiunea în revendicare.
Insă, conform celor arătate, într-o atare acţiune, instanţa este ţinută a face aplicarea normelor de drept material cuprinse în legea specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant şi astfel, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei să verifice concordanţa Legii 10/2001 cu normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi să dispună în sensul în care securitatea raporturilor juridice ar fi deloc sau cel mai puţin prejudiciată.
II. Şi ce-a de-a doua critică urmează a fi înlăturată ca nefondată, întrucât, în susţinerea ei, recurenţii pornesc de la aceeaşi premisă falsă a excluderii incidenţei legii speciale, ale cărei dispoziţii de drept material nu pot fi ignorate.
Ca atare, având în vedere că intimata pârâtă a perfectat cu autorităţile statului, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul a cărui restituire în natură o solicită reclamantul, trebuie a se observa că recurenţii reclamanţi nu au formulat cerere de constatare a nulităţii absolute a acestui act juridic în cadrul termenul de prescripţie specială instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, împrejurare care este de natură a-i permite intimatei să se prevaleze de consolidarea titlului său în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [având în vedere că prin soluţia recurată s-a confirmat nevalabilitatea titlului statului; în caz contrar, temeiul ar fi fost art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce presupune însă o preluare valabilă de către stat].
Este motivul pentru care Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut ca efect al neatacării valabilităţii contractului de vânzare cumpărare de către recurenţi, că prezumţia de bună credinţă, element al teoriei validităţii aparenţei în drept (error communis jacit jus) operează în favoarea intimatei, la acest moment nemaifiind posibilă evaluarea pe fond a cerinţelor teoriei enunţate, datorită împlinirii termenului de prescripţie, motiv pentru ca s-a considerat că titlul preferabil este cel al pârâtei.
III. Înalta Curte constată însă că sunt fondate criticile recurenţilor cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului ca şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, situaţia în care sunt întrunite condiţiile ipotezei de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In primul rând se impune observaţia că prin Decizia recurată, s-a confirmat neve labilitatea titlului statului, autorul cu titlu particular al intimatei pârâte, aceasta însemnând că în prezentul recurs, promovat de reclamanţi, în propria lor cale de atac, această statuare se impune cu puterea lucrului judecat.
Semnificaţia unei atari constatări acestora, reiese din jurisprudenţa de dată relativ recent a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Cauza Caran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, şi anume:
Constatarea că imobilul proprietatea reclamanţilor a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menţionată în dispozitiv), echivalează cu existenta unei "valori patrimoniale" (noţiune autonomă, în sistemul convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor a căror autoare a fost deposedată abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.
In cauza de fată, deşi instanţele anterioare au statuat în sensul nevalabilităţi preluării imobilului de către stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalentei legii speciale, deci a Legii 10/2001, s-a reţinut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenţei în drept - error communis facit jus, pornind de la premisa bunei credinţe a cumpărătorilor, fără a se da prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, aşa cum s-a arătat deja.
Independent de abrogarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea 1/2009, recunoaşterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenţilor este efectul direct al aprecierii nevalabilităţii preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate şi de instanţa de apel.
Pe de altă parte, prin considerentele Deciziei 33/2008 (care, fac corp comun cu Decizia însăşi), s-a stabilit că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond, dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun" în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă, poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Or, aşa cum corect susţin şi recurenţii, nu poate fi ignorată jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin şi Porţeanu şi care, de o manieră repetitivă, mai generează condamnări ale României şi în prezent, Cauza Faimblat şi Cauza Kafy prilejuind Curţii chiar evaluarea plângerii şi în baza prevederilor art. 46 din Convenţie, cu referire la România.
Cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudenţă Curţii şi citate ca atare, asemănător deciziei din speţa Brumărescu contra României soluţionată de Curtea Europeană, în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea 1-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraş, Dimitrescu, Pais, Stan şi Rosemberg, Halmagiu şi Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc).
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33), cum este cazul şi în speţă.
Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speţă că reclamanţii deţin un „interes patrimonial" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care, prin soluţiile instanţelor de fond, s-a statuat asupra nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, soluţia fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentului către chiriaş.
In ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, anterior amintite, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
In sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49).
Dacă în ceea ce priveşte prima cerinţă, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaş, respectiv Legea nr. 112/1995, reţinându-se că acest act normativ permitea atare act juridic, exclusiv în privinţa imobilelor preluate cu titlu (asupra noţiunii de "titlu" se va reveni în prezentele considerente).
In evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul modalităţii de restituire a bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112/1995, este una lipsită de imperativele coerenţei şi previzibilităţii la care se face în mod constant referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noţiuni esenţiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credinţă a dobânditorului", "acţiunea în revendicare", "aparenţa în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanţelor naţionale.
In ceea ce priveşte noţiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna-credinţă", deşi definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de jurisdicţiile naţionale.
Intr-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
In acest context, aceeaşi instanţă europeană a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt "justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, referindu-se la aceleaşi considerente: Cauza Penescu - Hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraf 24; Cauza Suciu Aramă - Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17 septembrie 2008, Cauza Haţieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza Filipescu din 30 septembrie 2008, etc).
Consecinţa unui asemenea raţionament, este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speţă), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 şi 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 şi, mai recent, cauzele, anterior menţionate, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, aşa cum pretind şi recurenţii, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Din cele expuse, rezultă că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite de instanţele de fond, cu încălcarea jurisprudenţei citate.
O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ca şi potrivit Deciziei 33/2008 pronunţate în recurs în interesul legii.
In acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferinţă relativ la buna - credinţă a intimatei la momentul contractării, cum, de asemenea, nelegal a reţinut instanţa de apel.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul prevalentei Convenţiei Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia şi să se dispună în sensul înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăraţilor titulari şi care îi împiedică în redobândirea posesiei.
Potrivit celor anterior redate şi având în vedere cele ce rezultă din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenţilor prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul pe care îl deţine, în baza priorităţii Convenţiei, a ingerinţei constatate, şi a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către chiriaş, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale şi imperativele respectării drepturilor individului recunoscute şi garantate de Convenţie, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Soluţia adoptată răspunde şi imperativul asigurării securităţii raporturilor juridice, condiţie de aplicare prioritară a Convenţiei stabilită prin Decizia 33/2008.
Astfel, prin art. 501 alin. (1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", reiese că şi în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, ca efect al existentei acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocaţia concretă, efectivă şi imediată a intimatei la dobândirea în echivalent bănesc a valorii de piaţă a imobilului.
Raţionamentul este aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de vânzare cumpărare care „au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", anume: pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile de constatare a nulităţii contractului, ori consacrarea ineficacităţii titlului chiriaşului cumpărător prin admiterea acţiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar (ca în cauză), în cel din urmă caz, putându-se recurge la activarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., pentru situaţia în care s-ar admite că norma specială nu este incidenţă; cum în cauza de faţă nu a fost dedus judecăţii un asemenea aspect, Înalta Curte nu va tranşa această însă chestiune.
Pe de altă parte, art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluţia din Titlul VII al Legii 247/2005, ca în cazul proprietarilor, a stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de OUG nr. 81/2007 de modificare a legii; în prezent, şi această posibilitate cu privire la titlurile de plată este suspendată pentru un interval de 2 ani prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010) a unor titluri de despăgubire la Fondul Proprietatea a cărui nefuncţionalitate a fost reţinută de Curtea Europeană în numeroase cauze, reglementarea posibilităţii de indemnizare a proprietarilor neavând un caracter real şi efectiv.
Despăgubirile băneşti în favoarea cumpărătorilor evinşi în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noţiunii generice de desfiinţare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea preţului de piaţă") nu au fost puse în vreo relaţie cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin Legea 1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Totodată, se impune şi precizarea că instanţa de contencios european nu a pretins statului reglementarea situaţiei imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
In aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele soluţionate contra României (cu excepţia Cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudenţa sa, începând de la Decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lonroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absenţa căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de despăgubire în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca aceste despăgubiri prevăzute de legea mai sus menţionată, să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care reclamanţii din cauză a iniţiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a restituirii în natură.
In aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaş, constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica Decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă; va admite în totalitate cererea de chemare în judecată, obligând pe pârâta D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 172 situat în Bucureşti, sector 2.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. împotriva deciziei nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte Decizia recurată.
Admite apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, în sensul că admite în totalitate cererea de chemare în judecată.
Obligă pe pârâta D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 9 situat în Bucureşti, sector 2.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2010.
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Încheiere
Dosar nr. 28764/3/2008
Şedinţa de la 2 iulie 2010
Camera de consiliu
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul sus-menţionat, a fost admis recursul declarat de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.I. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, modificată în parte Decizia recurată şi admis apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte, din oficiu a constatat că în cuprinsul minutei şi dispozitivului cu privire la obligarea pârâtei D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 9 situat în Bucureşti, sector 2 din Decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010 s-a strecurat o eroare cu privire la numărul apartamentului ce urmează a fi restituit, în sensul că, numărul corect este 172, în loc de numărul 9.
Faţă de această împrejurare, în temeiul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., se va dispune îndreptarea acestei erori, în sensul că obligă pe pârâta D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 172 situat în Bucureşti, sector 2.
PENTRU ACESTE MOTIV.
DISPUNE
Din oficiu dispune îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr. 3871 din 18 iunie 2010 a acestei instanţe, cu privire la numărul apartamentului şi etajul imobilului în care acesta se află: în loc de apartament 9 se va citi apartament 172, etaj 9.
Restul dispoziţiilor rămân neschimbate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică,astăzi, 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3966/2010. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3849/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
