ICCJ. Decizia nr. 3857/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3857/2010
Dosar nr. 44068/1/2004
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia civilă, la data de 1 aprilie 2003, şi precizată la o dată ulterioară, reclamantul C.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primarul comunei Roşia Montana, anularea Dispoziţiei nr. 195 din 26 februarie 2003 emisă de pârât; constatarea preluării abuzive, fără titlu, de către Statul Român, a instalaţiei de prelucrare a minereului înscrisă în CF nr. aaa Roşia Montană de sub A+1 cu nr. top. bbb loc de steampuri cu 3 săgeţi existentă exterior de 43 stj.p. împreună cu dreptul de apă, distruse ca efect al naţionalizării potrivit Legii nr. 119/1948; acordarea despăgubirilor în valoare de 270.000.000 RON prin acordarea de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital care să acopere această valoare; acordarea folosului de tras pentru acestea din 1948 până în prezent; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 317 din 4 iunie 2003 Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis în parte contestaţia reclamantului, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român, a instalaţiei de prelucrare a minereului(steampuri cu trei săgeţi) înscrisă în CF aaa Roşia Montană nr. top. bbb, a anulat dispoziţia atacată şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu extrase CF şi contracte de vânzare-cumpărare că antecesorii săi au deţinut instalaţii de steampuri încorporate în terenul menţionat în extrasul CF şi care serveau în mod permanent desfăşurării activităţii unei întreprinderi naţionalizate, instalaţii ce au fost naţionalizate în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1998, fiind supuse restituirii conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în măsura în care există în natură, în caz contrar reclamantul fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii.
Instanţa de fond a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000.000 RON sub formă de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, precum şi pentru acordarea folosului de tras pentru perioada din 1948 până în prezent.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
În apelul reclamantului s-a solicitat schimbarea sentinţei de fond în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, conform răspunsului la întâmpinare depus la dosar la termenul din 28 mai 2003 şi a concluziilor scrise înregistrate la 03 iunie 2003, arătându-se că nu se poate reţine motivarea instanţei în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru nefuncţionarea instalaţiilor din anul 1948 până în prezent, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede astfel de măsuri reparatorii, deoarece art. 6 alin. (2) din lege prevede că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat ori de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara cazului în care au fost înlocuite sau casate.
În apelul pârâtului s-a arătat că în mod greşit instanţa a constatat că instalaţiile de steampuri încorporate terenului au fost preluate de stat cu ocazia naţionalizării şi că în mod greşit s-au considerat aceste instalaţii ca fiind de natura celor care servesc în mod permanent activităţii unei întreprinderi naţionalizate.
Reclamantul nu a făcut dovada că instalaţiile proprietatea antecesorilor săi au servit în mod permanent la activitatea unei întreprinderi naţionalizate şi nici faptul că acestea au fost preluate abuziv de stat odată cu imobilul, terenul menţionat în extrasul CF fiind şi în prezent în proprietatea reclamantului.
Pârâtul a mai arătat că, în baza art. 1 din Legea nr. 119/1948 au fost naţionalizate, printre altele, bogăţiile subsolului, fapt ce a atras încetarea de drept a activităţii steampurilor proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, acestea nemaiavând dreptul să exploateze câmpuri aurifere din zona Munţilor Apuseni.
Prin Decizia civilă nr. 1754/A din 12 noiembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul pârâtei Primăria comunei Roşia Montană şi a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii contestaţiei formulate de reclamant, respingând apelul acestuia ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că steampurile proprietatea antecesorilor săi au fost preluate efectiv de către Statul Român cu ocazia naţionalizării, şi nici dovada faptului că aceste steampuri serveau în mod permanent activităţii unei întreprinderi naţionalizate, motiv pentru care Statul Român nu datorează reclamantului nici un fel de despăgubiri, cererea fiind nefondată sub toate aspectele.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. proc. civ., arătând că din actele şi lucrările dosarului rezultă calitatea sa de moştenitor al foştilor proprietari ai terenului în litigiu şi instalaţiei aferente de prelucrare a minereului, conform CF nr. aaa Roşia Montană nr. top. bbb, împrejurare faţă de care este irelevantă situaţia faptică actuală a existenţei acestor instalaţii, şi faţă de care nu mai este necesar a se administra probatorii suplimentare.
A mai arătat că aceste instalaţii au funcţionat din anul 1930 potrivit legislaţiei în vigoare la acel moment, iar instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, neluând în considerare faptul că măsurile reparatorii prevăzute de legea specială privesc inclusiv instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, afară de cazul dacă au fost înlocuite, casate, etc.
Instalaţia de prelucrare a minereului reprezintă un bun imobil prin destinaţie, a cărei restituire nu poate fi împiedicată decât de începerea unor lucrări de investiţii de interes public, iar naţionalizarea acestor bunuri conform Legii nr. 119/1948 reprezintă transformarea proprietăţii private în proprietate de stat, aspect ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel încât se impune admiterea în totalitate a acţiunii introductive de instanţă.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantului C.I. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 22 decembrie 2004, iar la data de 1 iulie 2005 a fost suspendată judecata acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., constatându-se decesul reclamantului, precum şi faptul că nici una din părţi nu a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor.
S-a mai constatat că, atât pe parcursul soluţionării recursului, cât şi cu ocazia repunerii cauzei pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării, reclamantul a fost citat prin mandatar Fundaţia Alburnus Maior, astfel încât procedura de citare a fost legal îndeplinită, potrivit dispoziţiilor art. 71 C. proc. civ., iar de la data suspendării judecării recursului (1 iulie 2005) şi până la data repunerii pe rol (4 mai 2010), nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, cauza fiind lăsată în nelucrare.
Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea (1 iulie 2005) şi până la data repunerii pe rol din oficiu (4 mai 2010) recurentul-reclamant C.I. nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248(1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 1754/A din 12 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3856/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3858/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
