ICCJ. Decizia nr. 3866/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3866/2010
Dosar nr. 8246/118/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La termenul de judecată din 26 mai 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a pus în discuţia părţii excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta - pârâtă SC P. SA
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, recurenta a susţinut că acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (5), art. 73 şi art. 79 din Constituţia României.
Prin încheierea din data de 26 mai 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii invocată de recurentă.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională de asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj come privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În interpretarea şi aplicarea acestui text legal, într-o jurisprudenţa constantă, Curtea Constituţională a stabilit că sunt inadmisibile acele excepţii neconstituţionalitate în motivarea cărora autorii lor formulează critici neconstituţionalitate care în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicare al legii, iar nu la conţinutul textelor de lege criticate.
În acelaşi sens, s-a reţinut că este inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate prin care se solicită curţii să se pronunţe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înţelesul unui text de lege.
Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 (publicată în M.Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă motivată în mod similar celei analizate în prezenta cauză.
Curtea a reţinut că potrivit art. 126 din Constituţie, legiuitorul este în drept să reglementeze competenţa instanţelor judecătoreşti şi să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcţie de noi raţiuni pe care le are în vedere, tară ca aceasta să aibă semnificaţia unei aplicări retroactive. S-a m-ai reţinut că autorul excepţiei pune în discuţie de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii şi că este nemulţumit de „scăparea legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce priveşte stabilirea competenţei. Or, în opinia Curţii Constituţionale toate aspectele invocate ţin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanţei de judecată, iar nu Curţii Constituţionale.
Lipsa de previzibilitate, claritate sau coerenţă a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăţi fundamentale. În legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenţie, lipsa de previzibilitate şi claritate a legii are relevanţă numai în măsura în care aceasta afectează în substanţa sa aceste drepturi, ceea ce poate afecta inclusiv dreptul de acces la o instanţă şi securitatea raporturilor juridice civile, care deşi nu sunt în mod expres prevăzute de art. 6 din Convenţie au fost enunţate şi protejate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a dedus existenţa lor din prevederile art. 6 şi ale Preambulului Convenţiei.
În cazul de faţă însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticate de recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puţin în substanţa lor, nici unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei. în cauză, nu s-a învederat şi nu rezultă în ce mod determinarea competenţei teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanţă sau dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deşi are sediul în Bucureşti are o sucursală şi în Constanţa şi beneficiază de apărare calificată din partea unui avocat. Mai mult, pretinsa neclaritate a legii invocată de recurentă nu are efecte jurisprudenţiale, jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Pe de altă parte, stabilirea competenţei instanţei nu are relevanţă asupra soluţiei asupra fondului cererii de chemare în judecată.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă SC P. SA, membru O.M.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 republicată.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) C. muncii, sunt identificate sau marcate cu liniuţă actele normative abrogate expres, total sau parţial. Ultima liniuţă este urmată de textul "orice alte dispoziţii contare ".
Această ultimă liniuţă din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită", ceea ce vădeşte pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă şi reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijenţă prin necunoaşterea legii aplicabile şi depăşirea atributelor puterii judecătoreşti, un exces de putere.
Potrivit dispoziţiilor art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora."
Din dispoziţiile art. 62 şi ari. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii, modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
În aceste împrejurări, susţin recurenţii, este evident că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, recurentul – pârât susţine că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare şi a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincţia între o normă validă în vigoare prin existenţa ei în sistem şi una abrogată şi o normă nevalidă prin existenţa ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/tehnica legislativă.
Astfel, norma conţine o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziţii contrare", care ar include şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariţiei Codului muncii – 2003.
Or, această consecinţă ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală şi legea specială, precum şi regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, aşadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.
Pârâtul a făcut referire şi la principiul efectivităţii juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care implică obligaţia legiuitorului de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilităţii acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente.
În raport de asemenea argumentare, instanţa de recurs a constatat în mod corect că excepţia, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unor dispoziţii cuprinse într-o altă lege. Nu mai puţin, se relevă necesitatea conturării unei jurisprudenţe unitare şi a adoptării de către Parlamentului a unor dispoziţii eficiente din punctul de vedere al aplicabilităţii.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, corect relevată de către instanţa de recurs în cauză, s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepţiilor de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele.
De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că, în ceea ce priveşte coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituţiei, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată ţine de competenţa instanţei de judecată, ce dispune atribuţia interpretării şi aplicării legii.
Mai mult, s-a format deja o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale chiar pe aspectul vizat de excepţia invocată în cauză, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).
În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, şi în acest cadru instanţa de control constituţional a arătat că toate aspectele invocate de către petent ţin de modul de aplicare a legii şi de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competenţa sa, ci a instanţelor de judecată, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
În acest context, este corectă aprecierea instanţei de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, aceea ca excepţia invocată să se circumscrie limitelor competenţei instanţei de control constituţional.
Chiar dacă atare condiţie nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparţine înseşi Curţii Constituţionale, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa sa.
Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare şi aplicare a legii într-o situaţie dată, la latitudinea exclusivă a instanţei de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de recurs în cauză.
Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA, împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3867/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
