ICCJ. Decizia nr. 3814/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3814/2010
Dosar nr. 4462/3/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06 februarie 2009, reclamanta C.V.G. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 11036 din 5 ianuarie 2009, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, solicitând desfiinţarea în parte a acestei dispoziţii şi obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul, teren de 887,00 mp şi construcţie de 606,02 mp, situat în Bucureşti, sector 3.
Reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a numitei L.R.M.A., precizând la termenul de judecată din data de 09 martie 2009, că cererea a fost formulată în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., deoarece aceasta poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, astfel încât, dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu în proces.
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis contestaţia şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a numitei L.R.M.A., formulate de reclamanta C.V.G.; s-a anulat Dispoziţia nr. 11036 din 05 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti; a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul format din teren în suprafaţă totală de 587 mp şi construcţie demolată în suprafaţă totală construită şi desfăşurată de 506,02 mp, situat în Bucureşti, sector 3, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptăţite C.V.G. şi L.R.M.A.; totodată, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 lei către contestatoare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 11036 din 05 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, s-a dispus revocarea Dispoziţiilor nr. 5762 din 02 martie 2006, nr. 7205 din 18 decembrie 2006 şi nr. 8908 din 23 octombrie 2007 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 3/4 din imobilul format din teren în suprafaţă totală de 887 mp şi construcţie demolată în suprafaţă totală construită desfăşurată de 606,02 mp, situat în Bucureşti, sector 3, imposibil de restituit în natură persoanelor îndreptăţite C.V.G. şi L.R.M.A.
Reclamantele au contestat această dispoziţie, arătând că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, măsurile cu caracter reparator trebuiau stabilite pentru întregul imobil care a aparţinut autorului lor C.D.N., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635 din 16 ianuarie 1920.
În urma decesului autorului C.D.N. au rămas ca moştenitori N.C.T., N.V.F., B.G.E. şi I.N.E., aşa cum rezultă din procesul-verbal de carte funciară nr. 30704/1940.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 28 din 24 februarie 2003 defuncta I.N.E. a avut ca moştenitori pe reclamanta C.V.G. şi pe I.I.C.
Moştenitoarea defunctului N.C.T. este intervenienta L.R.M.A., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 25 din 28 februarie 2005.
La rândul său, N.C.T. este moştenitorul surorii sale B.E., conform certificatului de moştenitor nr. 82/1972.
Prin urmare, intervenienta, ca moştenitoare a lui N.C.T. deţine cota de 1/2 din succesiunea autorului comun C.D.N., iar reclamanta cota de 1/4.
Având în vedere că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost formulată de reclamantă şi de N.C.T., prin Dispoziţia ce face obiectul prezentei contestaţii s-a recunoscut dreptul acestora la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 3/4 din imobilul format din teren în suprafaţă totală de 887 mp şi construcţie demolată în suprafaţă totală construită desfăşurată de 606,02 mp, situat în Bucureşti, conform actelor menţionate mai sus, însă, nu s-a recunoscut în favoarea acestora şi dreptul aferent cotei de 1/4 ce a aparţinut moştenitoarei autorului comun, N.V.F., al cărei moştenitor nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire", tribunalul a constatat întemeiată cererea ca reclamanta şi intervenienta să beneficieze de cota ce ar fi revenit comoştenitoarei autorului comun N.D.C., N.V.F.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 603/A din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei către intimata C.V.G., reţinând următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica vizând greşita acordare în cauză a masurilor reparatorii pentru suprafaţa de 887 mp teren şi construcţia demolată în suprafaţa de 606,02 mp, aceasta este nefondată, Curtea reţinând în primul rând, că prin apelul formulat, apelantul nu contestă calitatea de persoane îndreptăţite a celor două intimate de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, ci doar limitele în care urmează a fi efectuată propunerea pentru acordarea acestor despăgubiri, susţinând că ele nu ar putea fi decât echivalente cotei de 3/4 din succesiune, care le-ar fi revenit acestora în calitatea de moştenitoare legale ale titularului dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat, conform Codului civil.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, imobilul în litigiu a aparţinut numitului N.C. iar cele două intimate, au probat calitatea de moştenitori ai numiţilor N.T., B.G.E. şi I.E., moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, alături de N.V.F.
Pe de altă parte, verificând notificarea aflată la fila 100 - dosar fond, s-a constatat că aceasta a fost formulată de reclamantă şi autorul intervenientei şi a vizat întregul imobil situat în Bucureşti, sector 3.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situaţia în care numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului, cota-parte corespunzătoare din moştenire ce s-ar fi cuvenit acelora dintre succesibili care nu au înţeles să uzeze de dreptul de a solicita măsuri reparatorii, este culeasă de către ceilalţi comoştenitori.
În virtutea acestui drept de acrescământ, chiar dacă un singur moştenitor ar fi formulat cererea de restituire în natură, unitatea deţinătoare era obligată să dispună restituirea în natură a întregului imobil, aceasta fiind unica modalitate în care unitatea deţinătoare are obligaţia să acţioneze, întrucât dreptul de acrescământ este conferit de lege moştenitorilor acceptanţi.
Din acest punct de vedere apărarea formulată de apelantul-pârât, în sensul că a procedat la stabilirea dreptului celor două intimate la masuri reparatorii în conformitate cu constatările efectuate pe cale administrativă de către instituţia prefectului, nu poate fi apreciată ca fiind fondată.
Faptul că, în cadrul exercitării de către prefect a controlului de legalitate al actelor administrative emise de Primar, s-a apreciat, în cadrul unei adrese premergătoare emiterii dispoziţiei contestate, asupra legalităţii actelor administrative emise anterior în soluţionarea aceleiaşi notificări, solicitându-se subiectului îndreptăţit în temeiul Legii nr. 10/2001 - primarul - să procedeze la emiterea unei dispoziţii conforme normelor de drept, nu poate fi în aprecierea curţii, un fine de neprimire al contestaţiei cu care a fost investită instanţa de fond, o atare interpretare fiind contrară atât prevederilor înscrise în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi celor înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere considerentele expuse în Decizia nr. 20/2007 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, potrivit cu care, „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură, ci, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, este îndreptăţită să cenzureze Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură şi, în măsura în care, constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o poate anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
De asemenea, aşa cum s-a statuat în Decizia nr. 9/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv, dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii intră în sfera de competenţă procesuală pur civilă, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii fiind impusă de ansamblul reglementărilor internaţionale şi naţionale aplicabile într-un asemenea domeniu.
In ceea ce priveşte critica referitoare la modul de soluţionare a cererii contestatoarei, având ca obiect obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta este nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „ partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
În raport de această dispoziţie legală, Curtea a reţinut că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală astfel că, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare, astfel că, apelantul-pârât necăzând în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ., culpa sa procesuală a fost corect reţinută, în raport de soluţia pronunţata în ceea ce priveşte acţiunea cu care a fost investită prima instanţă.
Pe de altă parte, contestatoarea a făcut dovada că fost obligată să avanseze, în vederea susţinerii procesului, sume de bani reprezentând onorariu de avocat, astfel că avea dreptul să le recupereze de la partea care a pierdut litigiul.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică formulată în dezvoltarea motivelor de recurs, vizează dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, la momentul preluării abuzive de către stat.
În acest sens se arată că, în mod greşit Curtea de Apel a respins apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General „şi a admis apelul reclamanţilor", având în vedere că, potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 HG nr. 498/2003).
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
O altă critică formulată prin motivele de recurs, vizează faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada faptului că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Recurentul-pârât solicită în consecinţă, ca instanţa să aibă în vedere faptul că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte faptul dacă s-au primit sau nu despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat.
Astfel, referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul preluării abuzive de către stat, se constată că imobilul situat în Bucureşti, sector 3 a fost proprietatea autorului reclamanţilor, N.C., care l-a dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 635 din 16 octombrie 1920.
Imobilul compus din teren în suprafaţă de 887,00 mp şi construcţii în suprafaţă de 606,02 mp a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţiile 4006 şi 5502, de la N.C., I.N. şi E.
În temeiul Legii nr. 10/2001, au formulat notificare reclamanta C.V.G. şi numitul N.T., autorul reclamantei L.R.M.A., prin care au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Bucureşti, sector 3.
Se constată, în cauză, că nu toţi moştenitorii proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat au solicitat restituirea imobilului în baza legii speciale de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, situaţie în care, cota-parte corespunzătoare din moştenirea acestora este culeasă de către ceilalţi comoştenitori în temeiul art. 4 alin. (4) din legea specială.
În virtutea acestui drept de acrescământ conferit de lege moştenitorilor acceptanţi, unitatea deţinătoare era obligată să dispună restituirea întregului imobil, astfel cum s-a solicitat prin notificare, sens în care, instanţele anterioare au dispus în mod corect în cauză.
Pe de altă parte, se constată că în calea de atac a apelului, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General nu a contestat calitatea de persoane îndreptăţite a celor două intimate-reclamante, astfel cum a reţinut în mod expres instanţa de apel, în raport de actele doveditoare depuse, atât în etapa administrativă, cât şi în cea judiciară a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Din acest punct de vedere, criticile pe care recurentul-pârât nu le-a formulat în apel la adresa sentinţei primei instanţe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind vorba despre un recurs omisso medio, inadmisibil, sub acest aspect.
O altă critică formulată în recurs priveşte faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că este de notorietate faptul că, pentru imobilele naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, nicio persoană de la care statul român a preluat asemenea imobile nu a fost despăgubită.
Pe de altă parte, intimatele-reclamante nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât în cauză sarcina de a proba această susţinere, respectiv existenţa unor astfel de despăgubiri.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează pentru prima dată în recurs această critică, nefiind invocată şi în apel, context în care, nu poate fi primit un motiv de recurs omisso medio, acesta fiind inadmisibil.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar în raport de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 410 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.V.G., reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 603 A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul pârât la plata sumei de 410 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.V.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3860/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3786/2010. Civil. Obligaţie de a face.... → |
|---|
