ICCJ. Decizia nr. 3873/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3873/2010
Dosar nr.4438/121/2009
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1340 din 21 septembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4438/121/2009, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul INSPECTORATUL NAŢIONAL PENTRU EVIDENŢA PERSOANELOR DIN MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, în contradictoriu cu pârâtul S.C.
In motivarea sentinţei, s-a arătat că acţiunea este nefondată deoarece, pentru restrângerea unui drept constituţional - dar şi de drept comunitar, după aderarea României la Uniunea Europeană - al pârâtei, cum este cel la liberă circulaţie, prevăzut de art. 14 din Tratatul Uniunii Europene, singurele motive permise sunt cele legate de ordinea publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Asemenea motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare menţionate, a cărei aplicare este prioritară faţă de norma internă.
Cetăţeanului român nu i se poate interzice ieşirea de pe teritoriul României cu referire la art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 312 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe, arătându-se că, în concret, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în vreuna dintre cele trei situaţii care impun restricţionarea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene, fiind îndepărtat de pe teritoriul Italiei pentru comportament antisocial, pentru care nu s-a probat, însă, că ar reprezenta o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece pârâtul se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, reprezentând un pericol pentru ordinea publică.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care s-a dispus măsura îndepărtării sale de pe teritoriul Italiei, în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice, conform Decretului emis de autorităţile italiene.
Recurentul a făcut referire şi la HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, în care se prevede că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării în Italia a cetăţenilor expulzaţi, pentru o perioadă determinată, la cererea reclamantului din prezenta cauză.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Recurentul - reclamant nu a indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a legislaţiei naţionale, a celei comunitare şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în materia liberei circulaţii a persoanelor.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 7 iulie 2009, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România şi Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca temei juridic dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani... ".
Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul returnării persoanei şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect au relevat instanţele de fond.
Aceeaşi concluzie se poate desprinde şi în legătură cu HG nr. 1347/2007, la care se face referire prin motivele de recurs, care nu poate impune instanţei obligaţia de a interzice deplasarea cetăţenilor expulzaţi din Italia, fără o apreciere a conduitei individuale a fiecărui cetăţean.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Din această perspectivă, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european.
Astfel, este cert că pârâtul, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 TCE şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei QCE, în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
După cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - şi, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
In jurisprudenţa QCE s-a statuat că noţiunea de „ordine publică" presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (paragrafele 22 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza Jipa, anterior menţionată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Pe baza acestor criterii de apreciere, instanţa de apel a conchis, faţă de probele administrate de recurentul-reclamant, reprezentate de decretul Prefectului de Roma din 7 iulie 2009 de îndepărtare a pârâtului de pe teritoriul Italiei, că măsura preconizată de reclamant nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit.
Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situaţia de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate de către instanţa de apel condiţiile în care instanţa de judecată poate dispune restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, pentru considerentele expuse.
Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei civile nr. 312/A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3903/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3867/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
