ICCJ. Decizia nr. 3861/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3861/2010
Dosar nr. 7858/120/2006
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Pucioasa sub nr. 1417/283/2006 reclamanta Primăria oraşului Pucioasa a chemat în judecată pe pârâţii G.D., G.C.M., D.G., D.I. şi D.E., solicitând constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului nr. 756 din 28 februarie 2005 prin care s-a soluţionat notificarea nr.446/2001 şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 786,72 mp; constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2591 din 20 iulie 2006 prin care G.D., G.C.M., D.G., D.N. au înstrăinat cota de 4/5 din suprafaţa de 787 mp.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în data de 13 martie 2001, pârâţii au depus notificarea nr. 446/2001 prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate prin despăgubiri în echivalent asupra imobilului, compus din 2000 mp teren ultracentral şi o casă cu 8 camere şi anexe preluate pentru neplata impozitului, în baza actelor s-a emis dispoziţia menţionată, iar pentru terenul în suprafaţă de 800 mp ce face parte din cei 2000 mp, O.M. şi N.N. au solicitat restituirea în natură, iar la data de 3 august 2006 au depus contractul de vânzare cumpărare din care reiese clar că suprafaţa de 786,86 mp a fost restituită pârâţilor prin dispoziţia nr. 756 din 28 februarie 2005.
Pârâţii, persoane îndreptăţite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care au chemat în judecată Primăria Pucioasa solicitând ca, prin dispoziţie motivată, aceasta să le restituie restul de proprietate solicitată prin notificarea nr. 446/4/2001, recalcularea valorică a despăgubirilor neprimite şi plata unor despăgubiri datorate împiedicării folosirii dreptului de proprietate obţinut prin dispoziţia motivată nr. 756 din 28 februarie 2005, iar la data de 18 septembrie 2006 au depus cerere de intervenţie în interes propriu numiţii O.M.E. şi N.N., prin care au solicitat admiterea acţiunii, revenirea la situaţia anterioară emiterii actului administrativ şi implicit a contractului de înstrăinare către pârâţi a terenului în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 820 din 15 septembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Pucioasa îi dosarul nr. 1417/283/2006, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, unde a fost înregistrat sub nr. 7858/120/2006.
La termenul din 1 martie 2007 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu, iar la termenul din 11 ianuarie 2007 a fost disjunsă cererea reconvenţională.
Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 22 iunie 2009 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de reclamantul Primarul oraşului Pucioasa şi a respins cererea de intervenţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu sunt nefondate pentru următoarele motivele.
Atât reclamanta, cât şi intervenienţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 756/2006 şi a contractului de vânzare cumpărare nr. 2591/2006.
Cauzele de nulitate absoluta sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, nerespectarea unor incapacităţi speciale pentru ocrotirea unui interes obştesc (art. 1309 C. civ.), lipsa capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice si nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, lipsa totală a consimţământului (în cazul erorii-obstacol), nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, când lipseşte cauza ori ea este ilicită sau imorală, nerespectarea formei cerute ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative, încălcarea ordinii publice, fraudarea legii.
Raportat la motivele invocate de către reclamantă si intervenienţi, s-a constatat că nu există un caz de nulitate absolută din cele enumerate mai înainte.
Motivarea reclamantei, însuşită de către intervenienţi, a dus la concluzia că de fapt aceştia au criticat legalitatea emiterii deciziei contestate, însă acest demers putea fi făcut pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2000, însă, faţă de principiul disponibilităţii, în măsura în care temeiul de drept invocat a fost art. 948-966 C. civ., instanţa a analizat cauza prin prisma acestor texte legale invocate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, intervenienţii O.M.E. şi N.N.
Prin Decizia civilă nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauza cu minori şi de familie, a fost admis apelul, s-a anulat sentinţa civilă sus-menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel, în raport de critica referitoare la competenţa materială invocată prin cererea prin care s-a investit această instanţă, a apreciat apelul declarat ca fiind întemeiat şi prioritar la excepţia de ordine publică a competenţei materiale de soluţionare a cauzei, a reţinut că, în rezolvarea acesteia, se disting două situaţii ce nu au fost analizate de instanţele ce s-au pronunţat şi anume:
Judecătoria Pucioasa, declinând competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Dâmboviţa ca instanţă de fond, a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Însă, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi au în vedere numai acţiunea persoanei îndreptăţite împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere, cu competenţa de soluţionare a acestei de către tribunal, ca instanţă de fond.
Într-o altă situaţie, cum este cazul în speţa de faţă, acţiunea formulată are ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului nr. 756 din 28 februarie 2006, (dispoziţie ce este admisă şi nu respinsă, ca în situaţia sus menţionată), deci o acţiune în anularea titlului de proprietate, situaţie în care competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Pucioasa conform dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 C. proc. civ.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie de speţă, a statuat că dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001 impun interpretarea potrivit căreia, Decizia sau dispoziţia emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, situaţie în care competenţa materială de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii prin care se invocă încălcarea legii în procedura retrocedării unui imobil, aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se găseşte bunul, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 C. proc. civ.
Mai mult decât atât, s-a observat că Tribunalul Dâmboviţa se situează într-o poziţie contradictorie întrucât, prin sentinţa pronunţată se declară competent ca instanţă de fond, administrează probe cu acte şi expertiză, în baza prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, dar aşa cum s-a precizat mai sus, a soluţionat cauza în baza normelor materiale de drept comun, respectiv art. 948 - 966 C. civ., respingând cererile părţilor ca inadmisibile, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu s-a pronunţat asupra excepţiilor formulate de către acestea.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii G.D., G.M.C., D.G. şi D.N., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii deoarece apelanţii sunt intervenienti, cererea lor de intervenţie fiind luată în discuţie în vederea încuviinţării de principiu la Tribunalul Dâmboviţa, după ce Judecătoria Pucioasa şi-a declinat competenţa către Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006. Deci, cererea lor nu este cerere principală. În acest dosar, înainte ca moştenitorii N. să depună cererea de intervenţie, au existat două cereri principale, şi anume: cererea principală şi cererea reconvenţională, pentru care competenţa revine, conform Legii nr. 10/2001 - art. 24 pct. 8, secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
În conformitate cu prevederile art. 53 C. proc. civ., intervenienţii vor lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei. Cererea de intervenţie nefiind una principală, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. civ., aceasta este în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Deşi cererea de intervenţie nu este una principală, instanţa de apel analizează competenţa ca şi când cererea de intervenţie ar fi cerere principală.
Recurenţii invocă Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, susţinând că, potrivit acesteia dispoziţiile motivate emise în baza Legii nr. 10/2001 se vor judeca în conformitate cu prevederile acestei legi, fără a face referire la modul de restituire prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Decizia nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel:
- la fila 5 alin. (7) din decizie, instanţa de apel arată că şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit, într-un caz de speţă, competenţa judecătoriei, însă omite să precizeze că, în acel caz, reclamant era un terţ care chema în judecată autoritatea care a emis actul de restituire şi că speţa se referea la bunuri ce făceau obiectul Legii nr. 18/1991, ori în speţa de faţă divergenţa este între autoritatea obligată la restituire (Primăria Pucioasa) şi persoanele îndreptăţite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, având în egală măsură calitatea atât de reclamant, cât şi de pârâţi, în legătură cu modul de rezolvare a aceeaşi notificări nr. 446/4/2001 şi respectiv a dispoziţiei motivate nr. 756/2005 prin care se admiseseră solicitările petiţionarilor.
Tot la fila 5 - alin. (5) si (6) - încălcând principiul corespondenţei şi egalităţii de şanse, instanţa de apel pretinde că numai în cazul în care persoana îndreptăţită este reclamantă în raport cu autoritatea obligată la restituire, este valabilă competenţa de soluţionare prevăzută la art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, nu şi în cazul în care autoritatea obligată la restituire solicită anularea propriului său act prin care s-a realizat restituirea, fapt echivalent cu respingerea notificării, când ar fi competentă judecătoria, lucru incorect întrucât recurenţii, în calitate de persoane îndreptăţite, odată chemaţi în instanţă, pot solicita rezolvarea notificării, cerere care nu este de competenţa judecătoriei. Modul acesta de interpretare a competenţelor legate de divergenţele dintre autoritate obligată la restituire şi persoanele îndreptăţite nu este prevăzut în Legea nr. 10/2001 şi, atâta timp cât legea nu distinge, nimeni nu poate pretinde.
Recurenţii menţionează că Decizia nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel hotărăşte să anuleze sentinţa civilă nr. 13073 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa fără a ţine cont că Judecătoria Pucioasa şi-a declinat competenta către Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006, care, nefiind atacată de Primăria Pucioasa, a rămas definitivă şi irevocabilă. Pentru punerea în aplicare a acestei decizii a Curţii de Apel Ploieşti de către Judecătoria Pucioasa, ar fi fost necesară anularea sentinţei civile irevocabilă nr. 820 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa, de declinare a competenţei, lucru nerealizat de instanţa de apel.
În mod greşit, instanţa de apel, la pag. 4 ultimul aliniat şi primul aliniat de la pag. 5, reduce conţinutul cererii noastre reconvenţionale la un singur punct, respectiv recalcularea valorii despăgubirilor, fără a avea în vedere că cererea reconvenţională cuprinde patru capete de cerere care sunt de stricta competenţă a secţiei civile a Tribunalului pe raza căruia se află imobilul, conform prevederilor art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat pentru argumentele care succed.
Recurenţii critică modul în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă, aspect asupra căruia aceasta s-a pronunţat în mod exclusiv. Cele trei critici pe care recurenţii le-au încadrat în motive de recurs distincte, respectiv art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se subsumează de fapt unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii consideră că instanţa a soluţionat în mod greşit apelul cu motivarea că declinarea de la judecătorie la tribunal s-a făcut cu greşita aplicare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că apelul a fost formulat de către intervenienţii în interes propriu, care pot formula această cale de atac în raport de poziţia lor procesuală, aceea de intervenienţi în interes propriu, poziţie care le permite, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie, să formuleze orice cerere în apărarea intereselor lor, inclusiv căile de atac, aspect care rezultă din interpretarea per a contrario a art. 56 C. proc. civ., potrivit cu care numai intervenienţilor în interesul altei părţi le este interzisă exercitarea căilor de atac, dar numai atunci când partea în favoarea căreia a intervenit nu a formulat ea însăşi cale de atac.
Prin urmare, intervenienţii în interes propriu nu sunt condiţionaţi în exercitarea căilor de atac, astfel că în mod corect s-a apreciat că aceştia pot formula apel, indiferent de faptul că cererea de intervenţie a fost formulată ulterior cererii principale şi celei reconvenţionale, art. 17 C. proc. civ. neavând relevanţă în cauză.
Aceasta deoarece motivul pentru care instanţa de apel a considerat că poate pune în discuţie critica de necompetenţă materială în primă instanţă a tribunalului şi că aceasta a fost greşit soluţionată de către tribunal s-a întemeiat exclusiv pe faptul că necompetenţa materială constituie motiv de ordine publică, acesta putând fi valorificat atât pe calea recursului împotriva sentinţei de declinare a competenţei, recurs care nu s-a formulat, cât şi pe calea apelului. Argumentul pentru care a fost admis apelul s-a întemeiat exclusiv pe împrejurarea că prezenta acţiune constituie o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu o contestaţie, în sensul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă exclusiv în raport de obiectul acţiunii principale, iar nu în raport de cererea reconvenţională, care de altfel a fost disjunsă de către tribunal la termenul din 11 ianuarie 2007, deci nu mai face obiectul cauzei, sau de cererea de intervenţie, astfel încât apar ca nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că greşit s-ar fi avut în vedere alte cereri, ulterioare celor prin care a fost investită instanţa.
În susţinerea soluţiei pronunţate instanţa de apel a adus şi un argument de speţă reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv împrejurarea că Decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie titlu de proprietate, iar constatarea nulităţii sale este de competenţa judecătoriei ca instanţă de drept comun, conform art. 1 şi art. 3 C. proc. civ. Această argumentare nu s-a realizat cu indicarea numărului deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care nu pot fi verificate susţinerile recurenţilor în sensul că această decizie se referea la alte ipoteze decât cele care se regăsesc în prezenta cauză.
Nici argumentele recurenţilor referitoare la incidenţa în cauză a deciziei nr. 52/2007 pronunţate în recurs în interesul legii nu sunt fondate, deoarece instanţa de apel nu a avut în vedere această decizie, care de altfel nu se referă la competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, ci la posibilitatea instanţei de a soluţiona numai acele contestaţii formulate în temeiul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, dacă Decizia sau dispoziţia se afla pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, ca urmare a atacării cu contestaţie, ca şi cele care au fost atacate ulterior pe această cale în termenul legal, acestea nemaiputând fi trimise spre soluţionare Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înfiinţate prin Legea nr. 247/2005.
Sub aspectul legalităţii soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Instanţa de apel a considerat corect că art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 are în vedere numai acţiunea introdusă de persoana îndreptăţită astfel că nu este aplicabil într-o altă situaţie, Decizia sau dispoziţia emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator.
Aceasta pentru că textul legal menţionat stabileşte două limitări: sub aspectul calităţii procesuale active - în sensul că numai persoana care se pretinde îndreptăţită poate să o atace, şi sub aspectul obiectului contestaţiei - respectiv numai Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată pe această cale.
În considerarea celor menţionate, Înalta Curte apreciază că în mod just instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că în sentinţa de declinare s-au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele art. 26 alin. (3) ale acestei legii, condiţii care sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că ele nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele precizate în mod expres şi limitativ în lege, motiv pentru care interpretul legii nu poate să facă alte interpretări pe care legea nu le permite.
Prin urmare, nu a fost încălcat, ci s-a făcut o corectă aplicare a principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".
Legiuitorul a înţeles să restrângă posibilitatea atacării în justiţie a unor acte administrative numai la acele ipoteze care privesc crearea unui prejudiciu, în sensul că numai persoana îndreptăţită se poate plânge împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a-i admite în integralitate notificarea, restrângere care nu încalcă principiile egalităţii în faţa legii şi simetriei. O astfel de restrângere este justificată de faptul că actul emis de către unitatea deţinătoare este un act juridic civil unilateral care nu este revocabil, astfel că emitentul actului nu îl mai poate schimba nici revocându-l şi nici contestându-l.
Înalta Curte consideră nefondată şi critica privind imposibilitatea ca Judecătoria Pucioasa să poată rejudeca, în condiţiile în care nu a fost anulată sentinţa prin care s-a declarat necompetentă într-un prim ciclu procesual, cât timp, astfel cum s-a menţionat anterior, invocarea necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei în primă instanţă se poate realiza în orice fază procesuală, fiind un motiv de ordine publică, aspect care acoperă situaţia nerecurării sentinţei civile de declinare, astfel încât rămânerea irevocabilă a sentinţei de declinare nu împiedică analizarea criticilor referitoare la competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
De asemenea, recurenţii apreciază că trebuiau avute în vedere toate capetele de cerere ale reconvenţionalei, în raport de care competenţa materială de soluţionare a cauzei revenea tribunalului în primă instanţă, însă, dat fiind că această cerere a fost disjunsă încă din faza primei instanţe, nemaifăcând obiectul prezentei cauze, critica apare ca fiind nefondată.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenţii-pârâţi la 393 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-intervenienţi, la solicitarea acestora şi în temeiul chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii G.D., G.M.C., D.G. şi D.N., împotriva deciziei nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la 595 lei cheltuieli de judecată către intimaţii - intervenienţi N.N. şi O.E.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3860/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
