ICCJ. Decizia nr. 3915/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3915/2010
Dosar nr. 34964/3/2007
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 13 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta N.I.E. a chemat în judecată SC M. SA solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 170.000 euro - echivalent în RON la data plăţii pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe ocrotite de Legea nr. 8/1996, precum şi la 1000 euro daune morale şi obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea instanţei în mass-media.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în anul 2000, la solicitarea SC M. SA, în calitate de artist interpret, a efectuat înregistrări de voce într-un studio de producţie audio, cu titlu de probă de voce, în prezenţa a doi reprezentanţi ai M. care au precizat că reclamanta urmează să fie chemată pentru înregistrare în cazul în care vocea sa va fi cea aleasă pentru efectuarea unor înregistrări destinate difuzării publice. Ulterior, fără vreun acord din partea reclamantei pârâta a început să difuzeze în staţiile de metrou, cât şi în garniturile de tren înregistrările făcute cu titlu de probă, fapt de care a luat la cunoştinţă întâmplător, în urma numeroaselor atenţionări ale cunoscuţilor săi.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC M.E. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii aceasta să fie obligată la plata sumelor cerute de reclamantă. A susţinut că anunţurile au fost produse de această societate, potrivit Actului adiţional nr. 2/2000 la contractul nr. aaa/1999 şi din procesul-verbal de predare încheiat la 21 decembrie 2000.
La rândul său, SC M.E. SA a chemat în garanţie SC N.S.R., arătând că pentru lucrările de sonorizare au încheiat cu aceasta contractul din 16 decembrie 2000, iar după recepţionarea lucrării a predat pârâtei cele 4 CD-ROM-uri primite de la SC N.S.R. De asemenea, SC M.E. SA a invocat excepţia calităţii sale procesuale pasive în raport de conţinutul acţiunii reclamantei, cât şi al cererii de chemare în garanţie, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin încheierea din 14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M.E. SA şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Prin Sentinţa civilă nr. 930F din 15 mai 2008 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea principală pe calea acestei excepţii. De asemenea, a respins şi cererile de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 8/1996 reclamanta este actor şi avea această calitate şi la momentul înregistrării, astfel încât activitatea sa poate fi asimilată prestaţiilor prevăzute de textul menţionat, însă ceea ce a înregistrat reclamanta nu poate fi calificat drept operă literară sau artistică în sensul disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996. Pe cale de consecinţă s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar cererea a fost respinsă pentru acest motiv. Au fost respinse şi cererile de chemare în garanţie.
În termen legal reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că soluţia primei instanţe este netemeinică deoarece în mod greşit s-a respins proba cu expertiză contabilă, care avea drept scop stabilirea cuantumului daunelor solicitate, că din probele administrate rezultă pe deplin existenţa faptei prejudiciabile a pârâtei SC M. SA, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 8/1996, că prima instanţă a calificat în mod greşit raportul juridic ca fiind unul exclusiv de drept comercial, deşi este un raport juridic de proprietate intelectuală, iar O.R.D.A. a constatat că fapta pârâtei reprezintă o încălcare a drepturilor născute din Legea nr. 8/1996.
Prin Decizia nr. 109/A din 28 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că dată fiind succesiunea raporturilor contractuale dovedite în cauză, respectiv între intimata-pârâtă SC M. SA şi chemata în garanţie SC M.E. SA (contractul nr. aaa/1999, actul adiţional din 21 decembrie 2000 şi procesul-verbal de predare din aceeaşi dată), precum şi dintre SC M.E. SA şi SC N.S.R. SRL (contract din 6 decembrie 2000), calitatea de producător al înregistrării sonore incriminate ca generatoare de prejudicii, revine intimatei-pârâte M. SA, deoarece aceasta a avut iniţiativa şi şi-a asumat responsabilitatea organizării şi finanţării primei fixări a sunetelor. Ca urmare acesteia îi revenea şi responsabilitatea obţinerii autorizării titularilor de drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, chiar dacă acestea nu constituie o operă în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) partea finală. Pe cale de consecinţă a apreciat că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii raportându-se la prevederile art. 7, fără a observa incidenţa dispoziţiilor art. 103, că în mod greşit tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi de aceea se impune desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Totodată, instanţa de apel a reţinut ca lămurite împrejurările legate de confirmarea calităţii procesuale active a reclamantei, a calităţii de producător al înregistrării sonore a SC M. SA şi a existenţei faptei ilicite constând în absenţa acordului reclamantei în utilizarea înregistrărilor sonore, împrejurări care nu mai pot fi luate în dezbatere cu ocazia rejudecării fondului. A stabilit că instanţa de rejudecare va verifica şi va realiza încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe din ipotezele enumerate de reclamantă şi îi va pune în vedere indicarea exactă a criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, funcţie de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC M. SA şi chemată în garanţie SC M.E. SA.
Pârâta a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. A criticat decizia instanţei de apel din perspectiva trimiterii cauzei spre rejudecare, apreciind că în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. avea posibilitatea să soluţioneze cauza în fond, că în mod greşit a stabilit calitatea sa de producător al înregistrării sonore, atâta timp cât nu a generat niciun prejudiciu intimatei-reclamante, cu care nu a avut niciodată raporturi contractuale. Susţine că doar a achiziţionat de la SC M.E. SA înregistrările vocale în baza unui contract şi că, de aceea, chemata în garanţie are calitatea de producător, că faţă de faptul că anunţurile citite de intimata-reclamantă nu pot fi calificat ca fiind o operă, în mod greşit a statuat asupra calităţii procesuale active a reclamantei.
Chemata în garanţie SC M.E. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. A susţinut că prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat prevederile art. 7 şi 94 din Legea nr. 8/1996, neobservând că relaţiile contractuale dintre reclamantă şi SC N.S.R. nu privesc drepturi de autor sau conexe şi nu sunt supuse protecţiei stabilite de Legea nr. 8/1996, iar în condiţiile în care a considerat contrariul, curtea de apel avea obligaţia aplicării dispoziţiilor art. 101 din aceeaşi lege, ceea ce nu a făcut.
A criticat decizia recurată şi din punctul de vedere al stabilirii calităţii procesuale active a reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 65 alin. (2) raportat la art. 101 din Legea nr. 8/1996, susţinând că atâta vreme cât s-a constatat că M. are calitatea de producător, se prezumă că aceasta deţine drepturile asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulaţii contrare, care nu a fost dovedită. De aceea reclamanta nu are calitatea procesuală activă pentru a putea solicita despăgubiri, drepturile sale fiind cesionate către producător.
Analizând recursurile în limita criticilor formulate Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Cât priveşte recursul pârâtei SC M. SA, prima critică referitoare la posibilitatea ca instanţa de apel să soluţioneze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare instanţei de fond, nu poate fi primită.
Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reţinând că în cauză aceasta nu a interpretat o operă care să poată face obiectul dreptului de autor, ceea ce nu-i conferă calitatea de artist interpret şi, ca atare, nu este titulara vreunui drept conex dreptului de autor protejat de Legea nr. 8/1996. În raport de admiterea excepţiei, instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi tot pe acest considerent a respins şi cererile de chemare în garanţie, fără a intra în vreun fel în cercetarea fondului cauzei.
În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea proceda decât în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluţia va fi aceea a desfiinţării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Chiar dacă în şedinţa publică din 26 martie 2009 instanţa de apel a dispus administrarea probei cu înscrisuri, această împrejurare nu este de natură a înlătura obligativitatea aplicării dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Premisa aplicării acestor dispoziţii legale nu o constituie dispunerea vreunei măsuri de către instanţa de apel, ci soluţionarea greşită a cauzei de prima instanţă fără a intra în cercetarea fondului.
Nici critica privitoarea la modalitatea de stabilire a calităţii de producător al înregistrării sonore nu poate fi primită.
Contractul nr. aaa/1999 încheiat între constructorul SC M.E. SA şi beneficiarul SC M. SA, având ca obiect execuţia lucrărilor pentru investiţia "Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii", completat cu Actul adiţional nr. 2/2000 şi finalizat prin procesul de predare-primire din 21 decembrie 2000, conform căruia s-au predat 2 exemplare (respectiv 2 bucăţi CD-ROM) a "Listei anunţuri staţii" de sonorizare, dovedeşte cu prisosinţă calitatea de producător a recurentei-pârâte. În mod corect instanţa de apel a reţinut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC M.E. SA pentru scopul menţionat în contract reprezintă o măsură de organizare în realizarea semnalisticii în staţiile de metrou, la iniţiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiţii, dar şi o modalitate de asumare a responsabilităţii finanţării acestei fixări a sunetelor ce aveau să constituie anunţurile staţiilor în trenurile de metrou.
Dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calităţii de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei de faţă, cu consecinţa înlăturării incidenţei dispoziţiilor art. 7, referitoare la obiectul dreptului de autor, stabilită de instanţa de fond.
Recursul chematei în garanţie SC M.E. SA urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.
Primul motiv de nelegalitate invocat de recurenta - chemată în garanţie priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 7 (referitoare la obiectul dreptului de autor) şi ale 94 (privind categoriile de titulari de drepturi conexe dreptului de autor) din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel.
Înalta Curte observă că prin decizia recurată curtea de apel nu a interpretat în vreun fel dispoziţiile art. 7, ci a constatat doar că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui text, fără a observa incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 103.
Din analiza textului art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate şi valoare, iar dreptul la protecţie se naşte din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operaţiunea de fixare o existenţă proprie a sunetelor care devin astfel creaţii autonome.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că prestaţia reclamantei a constat în realizarea unei înregistrări sonore în sensul dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, înregistrare ce conţine interpretarea sa cu privire la semnalistica pentru staţiile de metrou. Reclamanta este actor şi avea această calitate şi la momentul înregistrării, fiind chemată să efectueze probele de voce tocmai în considerarea calităţii sale de actor.
Pentru argumentele invocate mai sus, aplicarea acestor dispoziţii legale înlătură posibilitatea aplicării disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996.
O altă critică priveşte nelegalitatea deciziei pronunţate în apel faţă de dispoziţiile art. 65 alin. (2) raportat la prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996. Recurenta-chemată în garanţie apreciază că stabilirea calităţii de producător a pârâtei SC M. SA declanşează prezumţia deţinerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore, în lipsa unei stipulaţii contrare. Pe cale de consecinţă, cum reclamanta nu a reuşit să facă dovada faptului contrar, aceasta nu are calitate procesuală activă.
Şi această critică urmează a fi respinsă ca nefondată.
Dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumţia legală a cesionării de către artistul interpret producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei sale, în schimbul unei remuneraţii echitabile. Or, această prezumţie legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă. Această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenta-pârâtă şi nici recurenta-chemată în garanţie nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestaţiei reclamantei ar fi plătit vreo remuneraţie. Prin recursurile formulate, pârâta şi chemata în garanţie apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al înregistrării sonore, rezultată fie din faptul organizării castingului, fie din faptul organizării realizării operei şi furnizării mijloacelor financiare necesare. Niciuna dintre recurente nu face însă trimitere la încasarea vreunei remuneraţii de către reclamantă, fapta de natură a consolida prezumţia legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remuneraţiei echitabile prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcţionează şi nu poate genera consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâta SC M. SA şi de chemata în garanţie SC M.E. SA împotriva Deciziei nr. 109/A din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3913/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3916/2010. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
