ICCJ. Decizia nr. 3958/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3958/2010
Dosar nr. 2772/2/2008
Şedinţa publică din 23 iunie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 492 din 3 aprilie 2007 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC O. SA (în calitate de continuatoare a reclamantelor SC O. - A. şi SC O. - A.S. SA) împotriva pârâtului A.S. şi în contradictoriu cu intervenienta accesorie în apărarea pârâtului G. SA.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă s-a solicitat obligarea pârâtului A.S. la plata sumei de 1.002.922 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a opoziţiei formulate de acesta la proiectul de fuziune preconizat a avea loc între celei trei societăţi.
Pretenţiile au fost explicate ca fiind 120.000 RON daune morale ca urmare a prejudicierii imaginii O., 712.000 RON pierdere contabilă înregistrată în luna august de către A. şi respectiv 170.922 RON pierdere contabilă înregistrată în aceeaşi lună de către A.S.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 9, art. 10 pct. 8 şi art. 723 C. proc. civ.
La 4 aprilie 2006 reclamanta SC O. SA a formulat cerere de precizare a acţiunii majorând pretenţiile cu suma de 50.000 RON, reprezentând plata efectuată de aceasta către pârât pentru a putea continua procesul de fuziune, creanţa neavând însă caracter cert, lichid şi exigibil.
Prin întâmpinarea din 26 mai 2006 pârâtul A.S. a invocat excepţii privind: necompetenţa funcţională a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de reclamante pentru lipsa semnăturii; inadmisibilitatea acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 30 mai 2005 s-a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantelor, instanţa constatând că la data introducerii acţiunii cele două reclamante aveau capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, ulterior acestea fuzionând cu SC O. SA care a preluat calitatea procesuală a acestora.
La acelaşi termen s-a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului faţă de împrejurarea că s-a invocat un fapt civil cauzator de prejudicii care atrage răspunderea civilă delictuală şi nu se invocă existenţa unui raport contractual între părţi care să atragă răspunderea contractuală comercială.
La 20 octombrie 2006 s-a formulat o cerere de intervenţie de către G. SA în interesul pârâtului prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cerere admisă în principiu prin încheierea din 21 noiembrie 2006.
Analizând cauza pe fond Tribunalul a reţinut că reclamanta SC O. SA care a absorbit şi pe celelalte două reclamante, s-a confruntat cu o opoziţie la fuziune formulată de către pârât care i-a produs o serie de prejudicii de natură morală şi respectiv materială - prin pierderi contabile.
S-a apreciat că reclamantei SC O. SA nu i s-a creat un prejudiciu de imagine, aşa cum a susţinut aceasta în sensul că imagina O. continuă să fie prejudiciată fiind asimilată celor două societăţi, ca urmare a împrejurării că prin decizia Consiliului de administraţie nr. 14 din 6 octombrie 2004 s-a aprobat ca denumirea celor două societăţi A. şi A.S. (la care O. este acţionar semnificativ), să includă şi numele O. iar opunerea pârâtului ar fi condus la crearea unei imagini degradante despre O., prin inducerea în eroare a publicului şi crearea unei confuzii cu privire la denumirea celor trei societăţi.
Astfel s-a observat că decizia Consiliului de administraţie nr. 14 din 6 octombrie 2004 aparţine chiar reclamantei, astfel că posibilitatea de confuzie între celei trei societăţi pentru asocierea denumirilor nu este determinată de acţiunea pârâtului prin formularea opoziţiei la fuziune, ci a fost determinată chiar de reclamantă.
Cât priveşte incertitudinea şi deruta create în rândul salariaţilor celor două societăţi - prin prelungirea termenului de executare a fuziunii - s-a constatat că acestea nu au prejudiciat reclamanta nici ca entitate de sine stătătoare, nici ca societatea continuatoare a celor două societăţi absorbite, eventuale prejudicii putând fi înregistrate în rândul salariaţilor celor două societăţi.
Cât priveşte "demisiile" s-a constatat că încetări ale raporturilor de muncă ale angajaţilor sucursalelor SC O. A. Harghita şi Târgu Neamţ precum şi a SC O. A.S. SA au fost înregistrate şi anterior datei la care pârâtul a formulat opoziţie şi, ca urmare, nu există o legătură de cauzalitate între acestea şi opoziţia pârâtului, încetarea raporturilor de muncă realizându-se în principal prin acordul părţilor sau prin ajungere la termen şi doar accidental prin demisie.
S-a mai constatat că reclamanta nu a făcut dovada "migraţiei masive" a persoanelor de execuţie şi conducere din centrală şi sucursale, spre alte societăţi de asigurare care să fi fost determinată, cum s-a susţinut, de prelungirea excesivă a perioadei de executare a fuziunii.
În mod egal s-a constatat că nu s-a dovedit nici împrejurarea că nu au fost reînnoite poliţele de asigurare expirate în perioada procesului de fuziune din cauza opoziţiei pârâtului.
S-a observat că nici pentru celelalte situaţii - în justificarea pretenţiilor formulate - nu s-au produs dovezi.
Tribunalul a reţinut în final că art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consacră dreptul persoanelor care se consideră creditori de a formula opoziţie la fuziune, astfel că formularea unei cereri de opoziţie, prin ea însăşi nu are caracter ilicit.
O atare opoziţie pentru a da loc la răspundere ar fi trebuit să fie făcută nu în scopul prezervării creanţelor pretinse ci în alt scop, străin de cel prevăzut de lege. Or în cauză s-a constatat că reclamanta a plătit pârâtului sume de bani.
Nu s-a primit susţinerea că opoziţia ar fi fost făcută pentru a determina reclamanta să retragă o plângere penală formulată împotriva pârâtului deoarece infracţiunile pentru care a fost formulată plângerea penală nu sunt de natură a atrage punerea în mişcare a urmăririi penale la plângere prealabilă.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 26 februarie 2008 a scos de pe rol cererea de apel formulată de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 492 din 3 aprilie 2007 şi a trimis cauza la secţia comercială a Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin încheierea de la 22 aprilie 2008 a scos cauza de pe rol şi a trimis-o spre competentă soluţionare la secţia civilă a curţii de apel.
S-a constatat lipsa motivelor de apel referitoare la necompetenţa instanţei civile în soluţionarea cauzei şi împrejurarea că încheierea premergătoare din 30 mai 2006 a Tribunalului nu face obiectul criticii apelantei. S-a mai avut în vedere şi faptul că secţiile civile ale curţii de apel reprezintă instanţa de control judiciar pentru hotărârile pronunţate în materie civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 466 A din 16 iunie 2008 a admis excepţia de comercialitate a cauzei, a admis apelul reclamantei împotriva Sentinţei civile nr. 492 din 3 aprilie 2007 pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
În motivarea acestei soluţii Curtea a luat în examinare excepţia de comercialitate a litigiului invocată din oficiu în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, excepţie de ordine publică ce atrage necompetenţa materială a primei instanţe în soluţionarea fondului cauzei deoarece dezlegarea acestuia a fost dată de o instanţă civilă şi nu comercială.
S-a constatat că izvorul pretenţiilor reclamantei îl constituie opoziţia formulată de pârât în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi deşi acţiunea se întemeiază pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. nu trebuie ignorat principiul potrivit căruia dispoziţiile legii speciale sunt derogatorii dreptului comun, care în această materie îl reprezintă Codul civil, caracter derogatoriu având atât Legea nr. 31/1990 cât şi Codul comercial.
S-a reţinut că potrivit art. 56 C. com., care defineşte faptele subiective de comerţ, dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale.
Pentru acest raţionament, C. proc. civ. a reglementat prin art. 7201 - 72020 procedura specială a soluţionării litigiilor în materie comercială, fapt care, în condiţiile art. 2 C. proc. civ. atrage o competenţă materială funcţională a secţiilor comerciale a tribunalelor.
3. Recursul
Împotriva Deciziei nr. 466 A/2008 a formulat recurs reclamanta.
În fapt decizia a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, cât priveşte calificarea litigiului ca fiind de natură comercială, soluţie pronunţată printr-o greşită aplicare a legii.
În susţinerea acestor critici s-a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 992 - 994, 998 - 999, 1092 C. civ., faptele pârâtului chemat în judecată atrăgând răspunderea civilă delictuală.
În mod greşit s-a considerat că sunt aplicabile în cauză art. 3 şi 56 C. com. deoarece se face vorbire despre un act contractant, or în cauză nu este vorba de un act juridic ci de un fapt juridic, noţiuni distincte.
Astfel s-a arătat că în timp ce actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (anume urmărite de autor), faptul juridic reprezintă o acţiune omenească săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului. Fapta ilicita este cauzatoare de prejudicii şi declanşează răspunderea civilă delictuală ca parte a răspunderii sociale, răspundere deosebit de largă şi cuprinzătoare, care include răspunderea morală, politică, juridică, aceasta din urmă manifestându-se sub mai multe forme (civilă, penală, disciplinară, administrativă etc).
Recurenta a delimitat răspunderea civilă delictuală ca răspundere care se angajează ori de câte ori nu se angajează o răspundere contractuală, iar natura litigiului este civilă.
S-a mai criticat calificarea făcută de Curtea de apel acestei excepţii ca fiind de ordine publică, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 159 C. proc. civ., care defineşte necompetenţa de ordine publică la pct. 1 - 3, între acestea neincluzându-se competenţa funcţională.
Recurenta a mai arătat că referitor la această excepţie s-a pronunţat instanţa de fond şi părţile nu au atacat sub acest aspect soluţia instanţei şi ca urmare în mod greşit instanţa de apel a calificat litigiul drept comercial.
S-a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., care prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Recurenta a susţinut că în cauză se urmăreşte plasarea reclamantei într-o situaţie mai grea, întrucât instanţa de apel a făcut trimitere la procedura comercială prealabilă prevăzută de 7201 C. proc. civ., obligatorie în litigiile comerciale, rezultatul urmărit fiind invocarea acestui aspect.
Pe fondul cauzei s-a considerat că opoziţia a fost formulată de pârât cu vădită rea-credinţă prin încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea cărora au fost recunoscute de lege.
Recurentul a susţinut că la data formulării opoziţiei în temeiul art. 243 din Legea 32/1990 pârâtul cunoştea că nu are calitatea de creditor faţă de O. - situaţie ce reiese din adresa trimisă de acesta (ca răspuns la somaţia reclamantei de a-şi retrage opoziţia) prin care solicită reclamantei o plată de bună-voie în contul societăţii G. Aninoasa.
Intimatul intervenient G. SA Aninoasa prin întâmpinarea formulată împotriva recursului a invocat pe cale de excepţie nulitatea recursului deoarece acesta nu este semnat de reprezentantul legal al părţii, ci de directorul Direcţiei juridice.
La fila 55 în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a depus Decizia nr. 358 din 28 iunie 2002 emisă de C.T., preşedintele director general al SC O. prin care acesta împuterniceşte pe C.D. şef Oficiu juridic să reprezinte societatea în relaţiile cu notariatul, Registrul Comerţului, Administraţia Financiară, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, începând cu 1 iulie 2002.
4. Analiza instanţei de recurs
Deşi recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva căruia se va analiza decizia atacată.
Înainte de analiza criticilor din recurs, referitor la excepţia de nulitate invocată prin întâmpinarea formulată de Societatea G. Aninoasa se reţin următoarele:
Având în vedere că această parte - intimatul intervenient - şi-a pierdut capacitatea de folosinţă prin radierea, începând cu data de 25 mai 2009, din Registrul Comerţului, conform adresei din 4 iunie 2009 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Înalta Curte nu se va mai pronunţa asupra excepţiei invocate prin întâmpinarea unei părţi care a încetat să mai existe.
S-a constatat însă regularitatea cererii de recurs în conformitate cu împuternicirea de la fila 55 din dosar care dovedeşte că recursul a fost semnat de împuternicitul recurentei.
Asupra criticilor formulate în recurs cu privire la soluţionarea excepţiei de necompetenţă se constată următoarele:
În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată să soluţioneze anumite cereri sau litigii.
Cauzele şi condiţiile în care instanţele de judecată au îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză se determină prin intermediul regulilor de competenţă care potrivit Codului de procedură civilă sunt stabilite, chiar din primul titlu .
Competenţa materială (ratione materiae) sau de atribuţiune delimitează pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe ce fac parte din sistemul judiciar.
Competenţa materială este reglementată atât de codul de procedură civilă cât şi de Legea organizării judecătoreşti, după cum se ia în consideraţie aspectul pur procesual (ratione materiae) sau aspectul funcţional (ratione oficii) prin norme cu caracter imperativ de la care părţile nu pot deroga.
Ca urmare, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru verificarea respectării normelor imperative de competenţă, prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, instanţa de apel în mod legal a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei civile a Tribunalului, care a judecat în primă instanţă o cauză de natură comercială, cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care instituie regula în organizarea tribunalelor a funcţionării de secţii sau, după caz, complete de specialitate separat pe materii, printre acestea, materia civilă şi, respectiv, materia comercială, în realizarea atribuţiilor de competenţă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi respectiv lit. b) C. proc. civ.
Împrejurarea că asupra competenţei instanţei civile aceasta s-a pronunţat prin încheierea din 30 mai 2006 prin care s-a respins excepţia, iar această soluţie nu a fost criticată, nu opreşte instanţa de apel să verifice hotărârea atacată şi sub aspectul competenţei de soluţionare a cauzei de către instanţa de fond.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.
Or, instanţa de apel în mod corect a pus în discuţie prin excepţia invocată din oficiu, verificarea aplicării legii de către instanţa de fond cât priveşte respectarea normelor de competenţă funcţională.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că litigiul dedus judecăţii este un litigiu comercial, în raport de situaţia de fapt prezentată şi cu o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 3 şi 56 C. com.
Deşi temeiul de drept invocat în acţiune de reclamantă este art. 998 - 999 C. civ., în mod corect s-a constatat că pretenţiile reclamantei îşi au izvorul în opoziţia formulată de pârât în condiţiile art. 243 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, mecanism prevăzut de o reglementare comercială referitoare la funcţionarea societăţilor comerciale şi menit să prezerve unele creanţe ale creditorilor societăţilor comerciale.
Distincţia dezvoltată de recurent între faptul juridic - acţiune omenească săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc şi, respectiv, actul juridic, manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice este corectă.
Se constată că această distincţie a fost urmărită şi de instanţa de apel care în mod corect a încadrat opoziţia făcută de pârât - şi invocată ca sursă a prejudiciilor de natură morală şi materială cauzate reclamantei - în categoria actelor juridice de natură comercială în înţelesul art. 56 C. com. mai sus invocat, acţiune exercitată în temeiul unei reglementări dintr-o lege specială (comercială) cu intenţia vădită, expresă de a urmări producerea efectelor juridice prevăzute de art. 243.
Nu se poate primi nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. întrucât prin soluţia adoptată Curtea de apel i-ar fi înrăutăţit reclamantei situaţia în propria cale de atac, această critică fiind nefondată.
Art. 296 C. pen. prevede în mod expres în propoziţia a doua că "apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată". Premisa acestei posibilităţi este însă circumscrisă situaţiei prevăzute de art. 296 în prima propoziţie şi anume "instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată".
În cauză însă instanţa de apel conform art. 297 alin. (2) a stabilit că prima instanţă (care s-a declarat competentă) nu a fost competentă să judece litigiul şi, ca urmare, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre judecare instanţei competente.
Ca urmare, reclamantei căreia i s-a respins acţiunea, la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, nu i s-a creat, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată pentru că i s-a redeschis calea rejudecării cauzei, însă de o instanţă competentă.
Criticile pe fondul litigiului nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel care în mod corect a soluţionat cererea din perspectiva excepţiei invocate şi pe cale de consecinţă nu s-a mai impus analizarea acestora nici pe calea recursului având în vedere respingerea criticilor referitoare la soluţionarea excepţiei de competenţă.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia atacată este pronunţată cu respectarea normelor incidente în cauză cât priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în prim instanţă, s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O. V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 466 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4307/2010. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3957/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
