ICCJ. Decizia nr. 3960/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3960/2010
Dosar nr. 8263/118/2008
Şedinţa publică din 23 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
S-a constatat calitatea reclamantului R.M. de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de ¼ din imobilul situat în Municipiul Constanţa, str. T.
S-a dispus respingerea cererii de restituire în natură către reclamant a imobilului situat în Municipiul Constanţa, str. T., ca nefondată.
S-a dispus respingerea cererii de restituire în echivalent către reclamant a unui imobil similar celui situat în Municipiul Constanţa, str. T., ca nefondată.
S-a dispus înaintarea dosarului format, în vederea soluţionării notificării nr. 428/2001 către Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită conform Legii nr. 10/2001 în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 428 din 15 octombrie 2001 la Biroul Executorului judecătoresc A.R., reclamantul R.M., a solicitat Primarului Municipiului Constanţa restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Constanţa, Str. T., notificare nesoluţionată până în prezent.
În cazul întârzierii nejustificate a răspunsului la notificarea adresată deţinătorului bunului, jurisprudenţa şi doctrina au recunoscut în mod constant dreptul persoanei îndreptăţite de a acţiona în instanţă, având drept argument principiul liberului acces la justiţie consacrat în textele art. 20 şi 21 din Constituţia României, ale art. 17 şi 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale cuprinse în actul normativ de referinţă nu pot constituie o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege şi nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care au primit răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu avea nici o culpă.
Refuzul sau tergiversarea soluţionării notificării printr-o "decizie" de către unitatea deţinătoare nu poate determina respingerea contestaţiei pe motiv că este prematură sau inadmisibilă deoarece, aşa cum s-a arătat într-o practică recentă şi constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie "a considera că plângerea este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge ca atare, nu înseamnă numai a da dovadă de un formalism nejustificat, dar şi a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi şi a obstacula persoanele îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unor persoane juridice deloc interesate în a pierde imobilul".
De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Autorul reclamantului R.M. a dobândit, în timpul căsătoriei cu numita C.A. în cote egale cu aceasta, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanţa, str. T. prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la notariatul de Stat Regional Constanţa transcris sub nr. 655/1954 la Grefa Tribunalului Popular Constanţa.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134 din 21 aprilie 1980 a fost expropriat, iar în prezent, a fost afectat parţial de construcţia blocului de locuinţe 3 de pe Str. T. şi a aleii de acces, aspect care rezultă din adresa din 10 februarie 2009 emisă de către Primăria Municipiului Constanţa precum şi din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către domnul expert B.E.
Prin certificatul de moştenitor nr. 402/1969 emis de către Notariatul de Stat Judeţean de pe urma defunctului C.D., decedat la data de 14 iunie 1969 au rămas ca moştenitori: soţia supravieţuitoare, numita C.A., cu o cotă de 2/4 din masa succesorală, sora defunctului, R.V., cu o cotă de ¼ din masa succesorală şi sora defunctului M.L. cu o cotă de ¼ din masa succesorală, masa succesorală fiind compusă din cota de ½ din imobilul situat în Municipiul Constanţa, Str. T., în suprafaţă totală de 1000 m.p.
Conform cu certificatul de calitate de moştenitor din 1 octombrie 2001 emis de către Biroul Notarului Public E.A., de pe urma defunctei Mi.L.a rămas ca moştenitoare fiica sa M.L. care a cules întreg emolumentul succesoral.
Conform cu certificatul de moştenitor din 28 septembrie 2001 emis de către Biroul Notarului Public I.G., de pe urma defunctei R.V. a rămas ca moştenitor fiul său, reclamantul R.M., care a cules întreg emolumentul succesoral.
Astfel, s-a constatat că la momentul preluării imobilului litigios în proprietatea statului în anul 1980, decesul defunctului C.D. avusese loc, certificatul de moştenitor nr. 402/1969 eliberat de către Notariatul de Stat Judeţean Constanţa fusese emis, iar preluarea imobilului în proprietatea statului a avut loc proporţional cotelor din dreptul de proprietate deţinute asupra imobilului, de 6/8 pentru soţia supravieţuitoare C.A. şi respectiv de câte 1/8 pentru fiecare dintre surorile defunctului numita M.L. şi autoarea reclamantului, numita R.V.
Prin urmare, reclamantul R.M. nu a putut fi îndreptăţit a obţine alte măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat decât acelea la care era îndreptăţită autoarea sa.
Din interpretarea certificatului de moştenitor şi a actelor de stare civilă depuse în probaţiune precum şi a actelor de proprietate şi a actului de expropriere, a rezultat că reclamantul R.M. este moştenitorul unui succesor al fostului titular al dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul situat în Municipiul Constanţa, Str. T. fiind astfel îndreptăţit a beneficia de măsurile reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, în raport de cota cuvenită autoarei sale, de 1/8 din întreg imobilul.
Celelalte cote din dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, de 6/8 şi respectiv 1/8, au aparţinut, la momentul exproprierii, în anul 1980, unor persoane de a căror succesiune reclamantul R.M. este străin şi prin urmare dispoziţiile art. 3 alin. (4) conform cu care "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire" nu pot fi incidente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 "sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora". Art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat, a stabilit că "de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Întrucât textul nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, respectiv a calităţii de moştenitor al fostului proprietar, au fost aplicabile regulile de drept comun întâlnite în materia acţiunii în revendicarea imobiliară.
Din economia textului a rezultat că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedeşte cu înscrisuri, sintagma "acte doveditoare" făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ de proprietate, care a generat o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
Din această perspectivă, se apreciază că reclamantul R.M. face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, art. 221 alin. (1), în prezent art. 24, (introdus prin Legea nr. 247/2005) prevede că "în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Prin urmare, se apreciază că titlul, prin care reclamantul R.M. dovedeşte dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, este reprezentat de însuşi actul de proprietate contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanţa transcris sub nr. 655/1954 la Grefa Tribunalului Popular Constanţa, care va fi coroborat cu Decretul nr. 134 din 21 aprilie 1980, cu aspectele care rezultă din istoricul de rol fiscal al imobilului, cu datele evidenţiate prin raportul de expertiză.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert B.E., imobilul revendicat de reclamant este amplasat în Municipiul Constanţa şi este afectat în întregime de construcţia Blocului de locuinţe 3, scara B şi C de pe Str. T. precum şi de spaţiile verzi aferente astfel că nu poate fi restituit către reclamant nici în totalitate şi nici parţial.
Reţinându-se, aşadar, că există identitate între imobilul ce a aparţinut autorului reclamantului şi care a intrat în patrimoniul statului în anul 1980 şi imobilul ce a făcut obiectul notificării, pentru a se putea aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, trebuie să se stabilească dacă preluarea bunului de către stat a avut sau nu caracter abuziv.
Întrucât condiţia "preluării abuzive" nu se prezumă, ci, dimpotrivă, în funcţie de fiecare situaţie concretă trebuie dovedită, atât entitatea stabilită de lege să soluţioneze notificarea, cât şi ulterior, în caz de învestire, instanţa judecătorească, este obligată să aprecieze, pe bază de dovezi, dacă împrejurările respective se încadrează sau nu în prevederile legii, în sensul că, sunt îndrituiţi la măsuri reparatorii, doar proprietarii ori moştenitorii lor ale căror imobile au fost "preluate în mod abuziv".
În raport de modalitatea de preluare atestată de actele aflate la dosar, imobilul în cauză se încadrează în ipoteza reglementată de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege şi "orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare".
Ne aflăm în situaţia unei încălcări a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum acesta este recunoscut prin dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în temeiul căruia "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor".
În ceea ce priveşte modalitate concretă de acordare a măsurilor reparatorii, se reţine că un principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, caracterul prioritar al restituirii în natură, situaţiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepţii prevăzute în mod expres.
În speţă, potrivit situaţiei juridice comunicate de S.P.I.T.V.B.L. Constanţa, imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului R.M. este afectat de construcţia unui bloc de locuinţe.
În această situaţie, faţă de prevederile legale amintite anterior, s-a constatat că în cauză nu este posibilă restituirea în natură, reclamantul R.M. fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce prieşte modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, s-a reţinut că un principiu important al legii speciale îl reprezintă, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1), caracterul prioritar al restituirii în natură, situaţiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepţii, prevăzute în mod expres.
Întrucât nu s-a dovedit probator că la dispoziţia Primarului Municipiului Constanţa se găsesc terenuri echivalente cu acela preluat în proprietatea statului de la autoarea reclamantelor, s-a constatat că aplicarea măsurii reparatorii a restituirii în natură a unui teren echivalent nu a fost posibilă.
Deoarece în cauză s-a demonstrat probator că măsura reparatorie a restituirii în natură reglementată de art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, întrucât imobilul solicitat nu este liber, urmează a se acorda reclamantelor despăgubiri, în condiţiile reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, conform cu care "Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Pentru toate aceste considerente, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru cota de 1/8 din imobilul litigios, s-a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la restituirea în natură cât şi cererea de restituire prin echivalent a imobilului situat în Municipiul Constanţa, Str. T.
În baza dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 s-a dispus obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanţa de a înainta dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru cota de 1/8 din imobilul situat în Municipiul Constanţa, Str. T.
Prin Decizia nr. 294 din 9 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
S-a dispus admiterea apelului formulat de reclamantul R.M. împotriva Sentinţei civile nr. 971 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că reclamantul este îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul situat în Constanţa, Str. T.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Critica apelantului pârât ce vizează depăşirea de către instanţă a limitelor învestirii este vădit nefondată.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat ca prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.
Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii, pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă.
În ipoteza în care unitatea deţinătoare nu răspunde notificării persoanei îndreptăţite într-un interval de 60 de zile, notificatorul este îndreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, competentă să soluţioneze pe fond această notificare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, fără să solicite în mod expres acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură nu are relevanţă în soluţionarea cererii, câtă vreme prin notificarea depusă în termen legal s-a solicitat restituirea imobilului situat în Constanţa, str. T., iar notificarea are caracterul unui act de declanşare a procedurilor de restituiri - administrative şi/sau judiciare .
Instanţa sesizată direct de reclamanţii cărora nu li s-a răspuns în termen la notificarea formulată, soluţionează practic această notificare, limitele impuse atât în procedura judiciară, cât şi în cea administrativă care o precede fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului şi nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte este cert că instanţa de judecată, în cadrul procedurii judiciare, având competenţa de a cenzura îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către unitatea deţinătoare, are ea însăşi competenţa de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării potrivit regulii "qui potest plus potest minus" sau în măsura în care constată că restituirea în natură nu mai este posibilă poate reţine că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii speciale.
În concluzie, nu se poate reţine depăşirea de către instanţa de fond a limitelor învestirii şi nici încălcarea competenţelor prevăzute de lege pentru unitatea deţinătoare.
Avându-se în vedere că atât reclamantul R.M., cât şi pârâtul primarul Municipiului Constanţa au formulat critici cu privire la cota despăgubirilor cuvenite reclamantului din imobilul situat în Constanţa, Str. T. - teren în suprafaţă de 1000 mp - ce nu mai poate fi restituit în natură, instanţa va analiza aceste critici împreună, urmând a le soluţiona printr-un considerent comun.
Din actele dosarului a rezultat că imobilul în litigiu - teren în suprafaţă de 1000 mp a fost proprietatea comună a defuncţilor C.D. şi C.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1066/1954 la Notariatul de Stat Regional Constanţa şi transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 655/1954.
Reclamantul R.M. s-a legitimat ca succesor legal al defunctului C.D. în calitate de nepot de soră (descendent al colateralului privilegiat R.V. decedată la 26 iunie 1990) fiind singurul moştenitor care a înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 şi să formuleze o notificare cu privire la imobilul mai sus menţionat - teren de 1000 mp expropriat şi afectat de detalii de sistematizare, conform expertizei efectuate în cauză.
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a stabilit că "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen legal cerere de restituire".
Astfel, în situaţia în care numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului, acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
Cum în speţă nu este contestată împrejurarea că terenul notificat de reclamant este afectat de detalii de sistematizare s-a constatat că prima instanţă în mod judicios a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri băneşti, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sens în care a fost obligat pârâtul să înainteze întreaga documentaţie aferentă notificării Comisiei Centrale - singura instituţie abilitată să calculeze cuantumul acestor despăgubiri în raport de valoarea de circulaţie a bunului expropriat şi de eventuale despăgubiri încasate la momentul exproprierii de foştii proprietari.
Faţă de considerentele de mai sus expuse s-a respins critica pârâtului ce vizează acordarea unor despăgubiri corespunzătoare unei cote de 1/8 din valoarea imobilului expropriat, apelantul reclamant fiind îndreptăţit, în condiţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată la măsuri reparatorii pentru întregul teren în suprafaţă de 1000 mp ce nu mai poate fi restituit în natură.
Conform dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa şi se va admite apelul reclamantului R.M.
S-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil - teren în suprafaţă de 1000 mp, situat în Constanţa, str. T.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 971/C din 5 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
Recursul este motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate având următoarea dezvoltare.
Instanţa a depăşit limitele învestirii, prin încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel prin cererea de chemare în judecată reclamantul a învestit instanţa cu două capete de cerere: emiterea unei dispoziţii motivate de către Primarul Municipiului Constanţa pentru imobilul în litigiu, şi atribuirea unui teren echivalent în compensare. Primul capăt de cerere a fost modificat solicitându-se restituirea în natură a imobilului.
Prin urmare, în condiţiile în care cererea principală nu cuprindea solicitarea de acordare a despăgubirilor băneşti, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, prin încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., instanţa pronunţându-se asupra acestui obiect, în afara principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Al doilea motiv de recurs priveşte cota de imobil asupra căreia se poartă îndreptăţirea intimatului la măsurile reparatorii.
În considerentele sentinţei de fond s-a reţinut că intimatul a făcut dovada de persoană îndreptăţită, pentru cota de 1/8 din imobilul notificat iar dispozitivul priveşte cota de 1/8, în timp ce instanţa de apel a considerat că reclamantul intimat este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil.
Or, dacă notificatorul a solicitat 1/2 din imobil, instanţa nu putea depăşi limitele învestirii şi să se pronunţe asupra întregului imobil, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a reţinut corect în considerente, ca fiind 1/8 din imobilul ce formează obiectul notificării.
Aşa cum rezultă din probatoriul administrat, imobilul în litigiu, suprafaţa de 1000 m2 teren situat în Constanţa, str. T., a fost dobândit de C.D. şi A. în coproprietate, ca bun comun prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1066/1954.
La momentul exproprierii prin Decretul nr. 134/1980 autorul C.D., decedat (certificat nr. 402/1969) din anexa la decretul de expropriere, fiind menţionaţi direct moştenitorii acestuia, C.A., R.V. şi M.L., exproprierea făcându-se pe numele fiecăruia dintre moştenitorii defunctului C., adică conform cotelor ce li se cuveneau.
Reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pentru cota de 1/8 din imobil, şi în condiţiile în care nu a depus acte doveditoare privind calitatea sa de moştenitor de pe urma defunctei C.A., nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, ci doar la cota de 1/8 din imobilul notificat, adică la 1/4 din cota cuvenită autoarei sale R.V. din 1/2 cota autorului C.D.
Solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi a constatării calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de 1/8 din imobilul notificat.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele.
Motivul de recurs privitor la depăşirea limitelor învestirii de către instanţe în sensul acordării şi de despăgubiri în condiţiile în care reclamantul a solicitat atribuirea unui teren în echivalent în compensare şi prin modificarea acestui capăt de cerere, restituirea în natură este neîntemeiat.
A privi în acest mod lucrurile înseamnă că măsurile reparatorii nu au nici o finalitate, din moment ce, cum este cazul în speţă, restituirea în natură, nu este posibilă.
Pe de altă parte, modalităţile reparatorii nu ţin de opţiunea părţii, din moment ce sunt prevăzute de lege în ordinea statuată prin art. 7 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură reprezentând regula şi măsurile reparatorii în echivalent constituind excepţia, fiind exclusă opţiunea părţii cu privire la alegerea modalităţii reparatorii, care se aplică în funcţie de situaţia imobilului la epoca cererii de restituire.
Prin urmare, spre deosebire de dreptul procesual comun care obligă instanţa la a se pronunţa doar în raport cu petitul cererii de învestire, în materia Legii nr. 10/2001, disponibilitatea părţii în privinţa măsurilor reparatorii este circumscrisă de regulile legale statuate în materie de stat, restituire a imobilelor preluate abuziv de stat conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 care enumera categoria măsurilor reparatorii, reluate în substanţa Legii (art. 7, 9, 10, 11, 12, 14, 16, 18, 20) care variază nu în funcţie de petitul cererii ori de opţiunea reclamantului ci în funcţie de situaţia juridică actuală a imobilului supus restituirii în condiţiile stipulate de această lege.
Astfel, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri şi servicii sau despăgubiri, ambele acordate cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) acestea din urmă putând fi combinate (art. 1 alin. (4) din Legea nr. 10/2001).
Acestea fiind dispoziţiile legale imperative ale Legii nr. 10/2001 este exclus a se solicita spre exemplu măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care restituirea în natură este posibilă, sau a se solicita restituirea în natură în ipoteza în care aceasta este exclusă de situaţia juridică prezentă a imobilului supus restituirii, fiind fără relevanţă modalitatea restituirii solicitată de parte.
În aceste condiţii este impropriu a se vorbi despre principiul disponibilităţii părţii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, deoarece aceasta este limitată la a solicita sau nu restituirea, cu respectarea regulilor de drept material şi procedural impuse de Legea specială, modalitatea de restituire constând exclusiv în aplicarea Legii care impune reguli diferite în raport cu situaţia juridică actuală a imobilului, singura manifestare de voinţă a părţii, fiind cerută sub forma acordului, doar în ipoteza aplicării măsurilor reparatorii prin echivalent ce constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii.
În consecinţă, instanţa cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a aplicat corect dispoziţiile legale obligatorii, alegând măsura reparatorie incidenţă în cauză, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură.
Cu privire la îndreptăţirea reclamantului intimat la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul notificat, recursul este întemeiat.
Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut ca incidente în cauză dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen legal cerere de restituire", operând prin urmare dreptul de acrescământ, în realitate acest text nu este incident în cauză, deoarece exproprierea s-a făcut direct de la autoarea reclamantului, în cota statuată anterior exproprierii de 1/8 din succesiunea tatălui său, decedat la epoca exproprierii.
În aceste condiţii, reclamantul nu poate dobândi un drept de acrescământ din succesiunile celorlalţi moştenitori (C.A. şi M.L.) deoarece vocaţia sa succesorală s-a singularizat doar la cota de imobil care a aparţinut autoarei sale, aceasta neputând transmite mai multe drepturi decât a primit de la autorul său, în speţă fiind vorba despre succesiuni diferite şi nu de o succesiune unică, de cotele căreia ar fi putut profita în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, din moment ce vorbim despre trei succesiuni diferite, de pe urma antecesorului reclamantului de pe urma defunctului C.D. şi cotele succesorale (autoarea reclamantului 1/8, soţia supravieţuitoare a antecesorului reclamantului C.A., 6/8 şi cealaltă fiică a antecesorului reclamantului M.L. 1/8) iar la epoca exproprierii persoana despre a cărei succesiune este vorba era decedat, exproprierea făcându-se pe numele succesorilor săi, este limpede că reclamantul (descendent al fiicei defunctului C.D.) nu poate avea vocaţie decât la cota de 1/8 care a fost constituit dreptul autoarei sale, de la care a fost expropriat cu titlu individual cota de imobil, nefiind dovedită în vreun fel calitatea sa de succesor al mătuşii şi bunicii sale pentru a opera dreptul de acrescământ. Cu alte cuvinte, în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada de persoană îndreptăţită faţă de celelalte persoane expropriate, situaţie în care nu poate profita de cotele acestora în absenţa dovedirii vocaţiei la succesiunea lor.
Faţă de cele reţinute, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privitor la greşita reţinere a vocaţiei de restituire pentru întregul imobil, este întemeiat şi urmează a fi admis în condiţiile art. 312 C. proc. civ., dispunându-se admiterea recursului şi respingerea apelului declarat de reclamantul R.M., cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 294 C din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul R.M. împotriva Sentinţei nr. 971 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3961/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4279/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
