ICCJ. Decizia nr. 3978/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3978/2010
Dosar nr. 5362/3/2008
Şedinţa publică din 24 iunie
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5362/3/2008, contestatorul N.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 455 din 28 decembrie 2007 emisă de A.V.A.S., cu privire la notificarea nr. 45 din 13 februarie 2002, prin care şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării către Primăria comunei Aninoasa, conform art. 8 alin. (1) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea deciziei contestate; să se constate faptul că este persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile prevederilor speciale din Legea nr. 10/2001, modificată, privind acordarea de despăgubiri; stabilirea competenţei de soluţionare a notificării de către A.V.A.S. Bucureşti; respingerea excepţiei de necompetenţă invocată de pârâtă şi obligarea pârâtei la întocmirea şi înaintarea întregii documentaţii necesare în vederea acordării de despăgubiri.
Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 7105/3/2008, reclamanta Primăria comunei Aninoasa a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 455 din 28 februarie 2007.
Prin încheierea din 19 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus conexarea dosarului nr. 7105/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la dosarul nr. 5362/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1568 din 20 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamantul N.C. şi acţiunea conexă formulată de reclamanta Primăria comunei Aninoasa, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.; a anulat dispoziţia nr. 455/2007 emisă de A.V.A.S.; a stabilit competenţa de soluţionare a notificării formulată de reclamant în favoarea A.V.A.S., a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi a obligat pârâta A.V.A.S. să emită dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 45/2002.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea nr. 45/2002 transmisă Prefecturii Dâmboviţa prin intermediul executorului judecătoresc D.M., reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de teren de 34.371 mp, ocupată în prezent de SC E. SA Piteşti, F.C. Aninoasa şi de B.T.S.P.P. Târgovişte.
Prin notificare, s-a arătat că suprafaţa de teren revendicată nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Prin dispoziţia nr. 543 din 09 decembrie 2002 a fost respinsă notificarea nr. 45N/2002 formulată de reclamant, cu motivarea că terenul solicitat prin notificare nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, regimul juridic al acestuia fiind reglementat de Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 169/1997 şi prin Legea nr. 1/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 318/2003 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N.C., în contradictoriu cu Primăria comunei Aninoasa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă mai sus invocată, s-a contestat dispoziţia nr. 543 din 9 decembrie 2002, reţinându-se în considerentele acestei hotărâri că sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată, arătându-se că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 30.871 mp, acesta se regăseşte în patrimoniul SC E. SA Piteşti, iar suprafaţa de 3.500 mp teren, în patrimoniul B.T.S.P.P. Târgovişte, şi că pârâta Primăria comunei Aninoasa nu era competentă să soluţioneze notificarea, competenţa revenind instituţiei care a efectuat privatizarea.
Prin sentinţa civilă nr. 4963/1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă şi irevocabilă, s-a admis în parte plângerea formulată de moştenitorii lui D.L., printre care şi reclamantul din prezenta acţiune, fiindu-le reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 12.809 mp teren, situată pe raza comunei Aninoasa, jud. Dâmboviţa, reţinându-se că din parcela de teren de 47180 mp, identificată în actul de partaj din 1930, a fost atribuită în anul 1971 suprafaţa de teren de 3,6274 ha unităţii nou create la acea dată I.P.L. Târgovişte, rămânând în patrimoniul C.A.P. doar suprafaţa de 1,0906 ha teren.
În urma rejudecării, s-a stabilit că din suprafaţa totală de 47.180 mp deţinută de preotul G.N., s-a regăsit în patrimoniul C.A.P. Aninoasa la data de 01 ianuarie 1990 suprafaţa de 12.809 mp teren, motiv pentru care, în temeiul Legii nr. 18/1999, a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe.
Prin Decizia contestată, nr. 455/2007, A.V.A.S. şi-a declinat competenţa soluţionării notificării nr. 45/2002 către Primăria Aninoasa, soluţie care din ansamblul probator rezultă ca fiind neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi la faptul că s-a stabilit irevocabil că restul suprafeţei de teren, ce excede celei pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, se află în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate, astfel că tribunalul a admis primul capăt de cerere, a anulat dispoziţia nr. 455/2007 emisă de A.V.A.S., stabilind în sarcina pârâtei competenţa de soluţionare a notificării.
Fată de cele reţinute în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 4963/1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, rezultă că reclamantul a făcut dovada ca autorul său a deţinut în proprietate o suprafaţă de teren de 47180 mp, identificată în actul de partaj din 1930, din care suprafaţa de teren de 30.871 mp, se regăseşte în patrimoniul SC E. SA Piteşti, iar suprafaţa de 3500 mp teren în patrimoniul B.T.S.P.P. Târgovişte.
S-a concluzionat, că, având în vedere că reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că terenul notificat a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantul este îndreptăţit ca pârâta să soluţioneze notificarea nr. 45/2002.
Prin Decizia nr. 522/A din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia tardivităţii apelului, ca nefondată; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A.V.A.S.; a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea principală şi acţiunea conexă, ca nefondate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal şi absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Hotărârea a fost comunicată apelantei-pârâte la data de 19 decembrie 2008, conform dovezii de comunicare aflate la dosar, astfel că cererea de apel putea fi depusă, conform regulii de calcul stabilite de art. 101 C. proc. civ., cel târziu la data de 4 ianuarie 2009, fiind însă predată serviciului poştal la 23 decembrie 2008, astfel cum rezultă din ştampila aplicată pe plic de acest serviciu.
S-a concluzionat, că excepţia tardivităţii formulării apelului este nefondată, astfel că a fost respinsă în consecinţă.
În ceea ce priveşte criticile formulate, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia prematurităţii formulării contestaţiei, s-a constata că prin Decizia nr. 455 din 28 decembrie 2007 emisă de A.V.A.S. a fost declinată competenţa de soluţionare a notificării nr. 45 din 13 februarie 2002, formulată de reclamantul N.C., către Primăria comunei Aninoasa, conform art. 8 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât terenul revendicat a fost inclus în C.A.P., de unde a fost expropriat.
Prevederea legală care reglementează situaţia în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării apreciază că rezolvarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii nu este în competenţa sa este art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar art. 27.1 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu mai face referire la denumirea actului juridic unilateral prin care persoana juridică notificată dispune măsura prevăzută de textul legal citat, aspect care nu prezintă relevanţă, întrucât art. 27 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 face trimitere la dispoziţiile art. 26, deci inclusiv la posibilitatea formulării unei contestaţii adresate tribunalului.
Din acest considerent, Curtea a înlăturat argumentul apelantei potrivit căruia se pot formula contestaţii numai la eventualele decizii emise pe fond de către instituţiile abilitate, ca acte finale ale procedurii administrative.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă în cadrul unei asemenea contestaţii instanţa de judecată poate soluţiona pe fond notificarea, instanţa a avut în vedere faptul că aprecierea în sensul că direcţionarea notificării s-a făcut cu aplicarea greşită a legii conduce implicit la o constatare a refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Or, prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „In aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 4963 din 22 mai 1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr. 8053/1997, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1349 din 11 decembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, în dosarul nr. 6318/1998, s-a admis în parte plângerea formulată de autorul reclamantului şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 12.809 mp teren extravilan, situat pe raza comunei Aninoasa, jud. Dâmboviţa, cu motivarea că preotul G.N. a fost proprietarul terenului în suprafaţă de 47.180 mp, situat în fosta moşie Mănăstirea Dealu, pe care l-a transmis descendenţilor săi şi care a fost preluat de C.A.P. în anul 1962. În anul 1971, suprafaţa de 34.371 mp a fost atribuită unităţii nou create I.P.L Târgovişte, astfel că la data de 1 ianuarie 1990 se mai afla în patrimoniul fostei C.A.P. Aninoasa numai diferenţa de 12.809 mp, care a fost reconstituită în baza Legii nr. 18/1991.
Prin notificarea adresată Prefecturii judeţului Dâmboviţa la 13 februarie 2002, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc D.M., reclamantul a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordarea unor despăgubiri în cuantum de 1.000.000.000 ROL, contravaloarea suprafeţei de teren de 34.371 mp, ocupată de SC E. SA Piteşti - F.C. Aninoasa şi de B.T.S.P.P. Târgovişte.
Prin adresa nr. 1165 din 22 aprilie 2002, Prefectura Judeţului Dâmboviţa a comunicat reclamantului faptul că cererea sa privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat a fost transmisă Primăriei comunei Aninoasa.
Prin Dispoziţia nr. 543din 9 decembrie 2002, Primăria comunei Aninoasa a respins, ca neîntemeiată, notificarea nr. 45N/2002 formulată de reclamantul N.C., având în vedere că terenul solicitat prin notificare nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, regimul juridic al acestuia fiind reglementat de Legea nr. 18/1991, modificată de Legea nr. 169/1997 şi de Legea nr. 1/2000, urmând a se elibera titlu de proprietate.
Împotriva acestei dispoziţii a formulat contestaţie reclamantul N.C., iar prin sentinţa civilă nr. 318 din 1 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, în dosarul nr. 1623/2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 208 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 7342/2003, a fost admisă excepţia invocată din oficiu şi a fost respinsă acţiunea ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că suprafaţa pentru care se solicită despăgubiri a fost preluată prin Decretul nr. 161 din 5 mai 1971, de expropriere, care a fost apreciat astfel ca un titlu valabil, aflându-se în proprietatea a trei societăţi comerciale despre care se susţine că au fost privatizate şi în aceste condiţii devin aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin notificarea adresată A.V.A.S. Bucureşti, nr. 57 din 3 noiembrie 2005, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc D.M., reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza legii speciale privind regimul stabilirii şi acordării despăgubirilor pentru bunurile preluate abuziv, respectiv pentru terenul în suprafaţă de 34.371 mp, situat în comuna Aninoasa, jud. Dâmboviţa.
Prin Decizia nr. 455 din 28 decembrie 2007 emisă de A.V.A.S., a fost declinată competenţa de soluţionare a notificării nr. 45 din 13 decembrie 2002, formulată de petentul N.C., către Primăria comunei Aninoasa, conform art. 8 alin. (1) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. V, Titlul I al Legii nr. 247/2005, întrucât terenul a fost inclus la C.A.P. de unde a fost expropriat.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie reclamantul N.C., iar, prin acţiunea conexă, reclamanta Primăria comunei Aninoasa a solicitat anularea aceleiaşi decizii.
Chestiunea litigioasă în cauza de faţă o constituie împrejurarea dacă regimul juridic al imobilului care formează obiectul celor două cereri de chemare în judecată conexe este reglementat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau de cele ale Legii nr. 18/1991.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate: „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".
Prin urmare, este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu numai categoria terenurilor ce formează obiectul legilor de restituire enumerate de textul de lege citat, ci şi o a doua categorie, cea a terenurilor situate în extravilanul localităţilor, care nu se confundă în totalitate cu prima.
S-a conchis, că deşi Legea nr. 10/2001 ar fi trebuit să fie nu numai de aplicabilitate subsidiară, ci şi complementară, există şi terenuri a căror restituire, în natură sau în echivalent, nu este reglementată nici de prevederile Legii nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici de cele ale Legii nr. 10/2001.
În această situaţie se regăseşte şi terenul din speţă, care era situat în extravilan atât la data preluării abuzive, cât şi la data notificării, potrivit adresei emise la solicitarea instanţei de apel de către Primăria comunei Aninoasa şi în privinţa căruia s-a reţinut, în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în baza Legii nr. 18/1998, că nu poate fi reconstituit în temeiul acestei legi.
Or, tocmai pentru a acoperi această lacună legislativă, prin dispoziţiile art. V alin. (2) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, intitulat „Modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989" s-a prevăzut că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a respectivului titlu, având ca obiect terenurile prevăzute la art. 8 alin. (1) se vor înainta, în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că, potrivit acestui text de lege: „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) si (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...)".
Întrucât în speţă terenul este nu numai evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, ci şi situat în extravilanul localităţii, se pune problema identificării textului de lege care trebuie aplicat cu prioritate.
Or, prin folosirea interpretării sistematice şi raţionale, se ajunge la concluzia că acesta este art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care, fiind aşezat în capitolul I - „Dispoziţii generale" conţine una dintre normele juridice de delimitare a sferei de aplicare a actului normativ în discuţie. Art. 29 este în schimb situat în capitolul III - „Proceduri de restituire" şi, ca atare, procedura pe care o reglementează şi care constituie unica sa menire trebuie să privească un imobil a cărui restituire poate fi dispusă în baza Legii nr. 10/2001.
Referitor la efectele sentinţei civile nr. 318 din 1 iulie 2003 pronunţate Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, în dosarul nr. 1623/2003, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 208 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 7342/2003, invocate de ambele intimate-reclamante, Curtea a reţinut că, în acea cauză, instanţele au apreciat că nu este incidentă Legea nr. 18/1991. Cât priveşte considerentele legate de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 la acel moment, cu referire expresă la dispoziţiile art. 27 (în prezent art. 29) alin. (1) din lege, acestea nu pot fi opuse A.V.A.S., care nu a fost parte în acel dosar.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul N.G.C., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea flagrantă a legii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că s-a făcut o interpretare greşită a actelor juridice deduse judecăţii, schimbându-se înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acestora.
În ceea ce priveşte fondul cauzei şi stabilirea regimului juridic al imobilului, s-a arătat că instanţa de apel a făcut „o regretabilă interpretare eronată a actelor din dosar".
Astfel, deşi în adresa nr. 2608/P din 17 septembrie 2009 emisă de Primăria Aninoasa se arată, în mod clar, că până în anul 1999, când s-a actualizat PUG-ul comunei Aninoasa, terenul în litigiu s-a aflat în extravilanul localităţii, iar odată cu actualizarea PUG-ului, în anul 1999, acesta a fost inclus în intravilan, în mod inexplicabil, în motivarea deciziei, făcând referire la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că „în această situaţie se regăseşte şi terenul în speţă, care era situat în extravilan, atât la data preluării abuzive, cât şi la data notificării, potrivit adresei emise la solicitarea instanţei de apel de către Primăria comunei Aninoasa".
Pentru ca regimul juridic al terenului în litigiu să intre sub incidenţa Legii nr. 10/2001, art. 8 alin. (1) din acest act normativ nu impune obligativitatea situării terenului în intravilanul localităţilor în mod cumulativ, atât la data preluării abuzive, cât şi la data notificării, ci doar la unul din aceste momente, lucru explicabil prin folosirea conjuncţiei „SAU".
Or, la data notificării, la 14 februarie 2002, terenul în litigiu avea categoria de teren intravilan şi, în consecinţă, intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Totodată, s-a arătat că, întrucât în prezent terenul este deţinut de o societate comercială privatizată de către A.V.A.S., în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la faptul că instanţa de apel a ignorat argumentele invocate de reclamant referitoare la faptul că s-a stabilit în mod irevocabil că restul suprafeţei de teren de 34371 mp, ce excede suprafeţei de 12.809 mp teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu poate fi restituit în temeiul Legii nr. 18/1991, deoarece nu se găsea în patrimoniul C.A.P. la data de 1 ianuarie 1990, conform sentinţei civile nr. 4963/1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă şi irevocabilă, a arătat că se află în situaţia „statuării cu autoritate asupra acestui aspect", iar efectele obligatorii ale acestei hotărâri, fără a se impune terţelor persoane, nu pot fi ignorate de acestea, şi că, în condiţiile în care această statuare a instanţei a intrat „în puterea lucrului judecat şi se bucură de prezumţia de adevăr", conform art. 1200 alin. (4) C. civ., nu poate fi infirmată în prezentul proces.
Această hotărâre irevocabilă, intră în puterea lucrului judecat, îi este opozabilă intimatei-pârâte, chiar dacă nu a fost parte în proces, întrucât, conform art. 1200 alin. (4) C. civ., statuările instanţei de judecată au valoarea unor prezumţii legale, provin de la o putere publică şi se răsfrâng direct şi asupra terţilor.
Instanţa de apel a făcut confuzie între principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte.
De aceea, susţinând că hotărârile nu produc niciun efect asupra ei, intimata-pârâtă pretinde de fapt să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicţionale intrate în puterea lucrului judecat, ca şi cum acestea nu au existat şi fără a demonstra contrariul celor statuate de acestea.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant critică Decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".
Acest text de lege reglementează două ipoteze când imobilele-terenuri preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu intră sub incidenţa acestei legi, respectiv când acestea sunt situate în extravilanul localităţilor atât la data preluării abuzive, cât şi la data notificării, teza a I-a sau când regimul juridic al acestora este reglementat de legile fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare, teza a II-a.
Pentru ca imobilul-teren să nu intre sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată, este suficient îndeplinirea condiţiilor uneia dintre cele două ipoteze.
Prima ipoteză prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic al „terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării".
În speţă, prin chiar motivele de recurs, recurentul-reclamant arată explicit că, la data preluării terenului în litigiu de către stat, acesta „s-a afla în extravilanul localităţii", ceea ce este suficient pentru ca terenul să nu intre sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că la data notificării terenul era situat în intravilan este lipsit de relevanţă juridică, întrucât pentru a intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu trebuia să fie situat în intravilan, atât la data preluării, cât şi la data notificării.
De aceea, în mod legal a constata instanţa de apel că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, terenul în litigiu nu intră sub incidenţa acestui act normativ.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul-reclamant, în sensul că, prin Decizia nr. 318/2003 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă şi irevocabilă, s-a statuat „cu autoritate" că terenul nu face obiectul legilor fondului funciar şi, prin urmare, această hotărâre îi este opozabilă şi pârâtei, chiar dacă nu a fost parte în procesul soluţionat prin această hotărâre, ce se bucură de prezumţia de adevăr, potrivit art. 1200 alin. (4) C. civ., este nefondată.
Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru a nu intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este suficient să fie îndeplinite condiţiile uneia dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 8 alin. (1) din lege, iar, în speţă, s-a arătat că, potrivit primei ipoteze reglementate de acest text de lege, terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se constată că sentinţa nr. 4963/1998 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit că terenul în litigiu nu face obiectul legilor fondului funciar, s-a pronunţat în raport de prevederile Legilor fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997, nu şi în raport de modificările şi completările ulterioare ale acestora, inclusiv cele făcute prin Legea nr. 247/2005.
Pârâta A.V.A.S. nu a fost parte în procesul finalizat prin această hotărâre, iar în privinţa acestei pârâte, eficacitatea acestei hotărâri judecătoreşti se manifestă ca o prezumţie simplă, pe când, în privinţa părţilor, eficacitatea acestei hotărâri se manifestă ca o prezumţie irefragabilă.
Prin urmare, pentru pârâtă, în calitate de terţ, această hotărâre judecătorească este un fapt juridic şi i se opune acesteia, respectiv îi este opozabilă, chiar dacă nu produce efecte faţă de aceasta, până la dovada contrarie.
Or, în speţă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, regimul juridic al imobilului în litigiu este reglementat prin „legile fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare", respectiv cele făcute prin Legea nr. 247/2005.
Critica formulată de recurentul-reclamant potrivit căreia, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece societatea comercială deţinătoare este integral privatizată, nu va fi primită şi analizată, deoarece procedura pe care o reglementează acest text de lege priveşte acordarea de măsuri reparatorii pentru un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, ori, în speţă, terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 alin. (1) din lege.
Celelalte critici formulate de recurentul-pârât vizează greşita apreciere a probatoriului de către instanţa de apel şi, faţă de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzut de acest text de lege, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamantul N.G.C., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G.C. împotriva deciziei nr. 522 A din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3977/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3975/2010. Civil → |
|---|
