ICCJ. Decizia nr. 4004/2010. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4004/2010

Dosar nr. 151/3/200

Şedinţa publică din 25 iunie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 06 ianuarie 2009 precizată şi ulterior, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să interzică pârâtei fabricarea, comercializarea, reproducerea şi folosirea spre vânzare a desenului industrial (model 2), reprezentând balustrade de protecţie pietonală pentru care s-a constituit la O.S.I.M. depozitul naţional reglementar din 21 iunie 2006 şi s-a eliberat certificatul de înregistrare cu acelaşi număr în favoarea reclamantului; totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului patrimonial în sensul remiterii încasărilor realizate prin actele ilicite (al căror cuantum va fi indicat ulterior) şi a prejudiciului nepatrimonial -daune morale - prin plata sumei de 200.000 lei.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 129/1992, republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 800 din 26 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia insuficientei timbrări şi a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantului are ca obiect două capete de cerere, primul în „obligaţia de a nu face", iar cel de-al doilea are ca obiect pretenţia reclamantului de a i se plăti suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale.

Acesta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar şi pentru cel de-al doilea capăt de cerere, în cuantumul stabilit conform art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, astfel că, în baza art. 14 şi 20 din Legea nr. 146/1997 s-a dispus anularea cererii ca insuficient timbrate.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, fără a proceda şi la motivarea căii de atac, situaţie în care apelul a fost analizat de instanţă în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 186/ A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost admis, sentinţa apelată a fost desfiinţată în parte, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru soluţionarea primului capăt de cerere.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 146/1997, text reţinut chiar de prima instanţă: „Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel".

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că în cazul în care reclamantul a învestit instanţa cu mai multe pretenţii concrete cu finalitate diferită (de regulă, izvorâte din acelaşi raport juridic dedus judecăţii), fiecare dintre acestea are un regim juridic distinct sub aspectul obligaţiei de timbraj, respectiv, taxa de timbru va fi datorată în funcţie de obiectul fiecărei pretenţii (după caz, conform regulilor stabilite de art. 2 şi următoarele din lege).

S-a reţinut că în speţă textul citat este aplicabil deoarece, prin formularea primului capăt al cererii sale, reclamantul urmăreşte protecţia pentru viitor a drepturilor izvorâte din certificatul de înregistrare a desenului industrial de care se prevalează, iar prin cea de-a doua cerere, vizează repararea prejudiciului pretins a fi fost suferit prin fapta ilicită pusă de reclamant în sarcina pârâtei, constând în folosirea fără drept a desenului industrial în discuţie.

Instanţa de apel a apreciat că fiecare capăt de cerere era supus unei taxe de timbru diferite, respectiv, solicitarea de a interzice pârâtei fabricarea, comercializarea, reproducerea şi folosirea spre vânzare a desenului industrial (calificată corect de prima instanţă ca fiind o obligaţie de a nu face ce atrăgea obligaţia reclamantului de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum fix de 8 lei, conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, republicată), în timp ce pretenţia evaluabilă în bani, având ca obiect repararea prejudiciului moral suferit, era supusă taxei de timbru determinate de tribunal pe baza art. 2 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ, la suma de 5.186,52 lei.

Curtea de apel a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 146/1997, republicată, deoarece acestea privesc numai anumite drepturi din materia proprietăţii intelectuale, textul prevăzând că: „Cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi de inventator se taxează după cum urmează:

a) cereri pentru recunoaşterea dreptului de autor şi a celor conexe, pentru constatarea încălcării acestora şi repararea prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor şi a sumelor cuvenite pentru opere de artă, precum şi pentru luarea de măsuri în scopul prevenirii producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora - 39 lei;

b) cereri pentru recunoaşterea calităţii de inventator, de titular de brevet, a drepturilor născute din brevetul de invenţie, din contractele de cesiune şi licenţă, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului.

c) Î n consecinţă, aplicarea textului la alte cereri din aceeaşi materie, respectiv pentru protecţia desenului industrial, fără o dispoziţie expresă a legii în acest sens, nu poate fi primită.

S-a constatat că reclamantul a achitat o taxă de timbru în cuantum de 40 lei, conform chitanţei depusă la fila 3 dosar fond şi un timbru judiciar de 0,3 lei.

În privinţa sancţiunii pentru neîndeplinirea obligaţiei de timbraj, instanţa anterioară a apreciat, din interpretarea prevederilor art. 14 din Lege, că anularea cererii se aplică distinct, numai în măsura în care pentru unul sau mai multe dintre capetele de cerere nu a fost îndeplinită obligaţia.

Această interpretare a avut în vedere tocmai menţiunea din text în sensul că este vorba despre capete de cerere cu finalitate diferită, astfel încât, pe de o parte, taxa de timbru poate fi stabilită distinct pentru fiecare din ele şi, pe de altă parte, capetele de cerere nu sunt atât de strâns legate încât soluţionarea lor separată să nu fie posibilă.

Or, cererea evaluabilă, privind solicitarea de reparare a prejudiciului moral, era o consecinţă a susţinerilor reclamantului că pârâta îi încalcă drepturile izvorâte din certificatul de înregistrare a desenului industrial, astfel că, era necesar ca, în prealabil, instanţa să verifice existenţa încălcării, după care putea dispune cu privire la cele două modalităţi concrete în care reclamantul solicita acordarea protecţiei (interzicerea folosirii desenului şi, respectiv, plata sumei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat).

Prin urmare, reclamantul putea învesti instanţa fie numai cu una dintre cele două solicitări analizate, fie cu ambele, fără ca soluţia dată uneia să fie indisolubil legată de cealaltă.

În concluzia raţionamentului expus, curtea de apel a constatat că în mod greşit tribunalul a anulat întreaga acţiune ca insuficient timbrată, deşi taxa de timbru pentru primul capăt de cerere, neevaluabil în bani, era acoperită prin chitanţa depusă la dosar, lipsind numai dovada achitării integrale a sumei de 5.186,52 lei reprezentând taxa de timbru pentru cererea în pretenţii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., apelul a fost admis, sentinţa apelată fiind desfiinţată în parte, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea primului capăt al cererii precizate a reclamantului.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, crtiticând soluţia dată apelului pe baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susţine că instaţa de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) lit. m) Legii nr. 146/1997 care prevăd „cererile cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite, se taxează cu 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei".

Or, prin cel de-al doilea capăt al cererii sale de chemare în judecată reclamantul a solicitat repararea prejudiciului patrimonial în sensul „remiterii încasărilor realizate prin actele ilicite, în cuantum pe care îl va preciza după depunerea de către pârâtă a contractelor încheiate".

Recurentul mai arată că prin cel de-al treilea capăt al acţiunii a solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial (daune morale) şi, având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 06 ianuarie 2009, înainte de modificarea Legii nr. 146/1997 prin Legea nr. 276/2009 (luna iunie 2009), învederează că înţelege să renunţe la acest capăt de cerere.

Instanţa de apel a admis apelul numai pentru primul capăt de cerere, astfel că, a menţinut sentinţa primei instanţe şi pentru cel de-al doilea capăt de cerere, prin încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare.

Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise.

Recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins potrivit celor ce urmează.

Prin cererea cu care reclamantul a învestit prima instanţă şi care a fost ulterior precizată (fila 65 fond), s-au formulat trei capete de cerere: obligaţia de a nu face, cererea de reparare a prejudiciului patrimonial (în sensul remiterii încasărilor realizate de către pârâtă în mod ilicit, al cărui cuantum nu fost indicat) şi cea de reparare a prejudiciului moral, suma pretinsă cu acest titlu, fiind de 250.000 lei.

În ce priveşte al doilea capăt de cerere, se constată că până la pronunţarea sentinţei, reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., anume, de a indica după preţuirea sa, valoarea acestei pretenţii, deşi i s-a pus în vedere de tribunal prin încheierea de şedinţă din 28 aprilie 2009, menţiune cu care a fost citat pentru termenul de judecată următor din 26 mai 2009, ca şi cu menţiunea timbrării celui de-al treilea capăt de cerere (repararea prejudiciului moral afirmat) cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.186,52.

La termenul de judecată din 26 mai 2009, reclamantul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile ce i-au fost stabilite, astfel ca, s-a supus dezbaterii părţilor suspendarea judecăţii în baza art. 155¹ C. proc. civ., iar pârâta s-a opus aplicării acestei măsuri, invocând excepţia insuficientei timbrări, asupra celei din urmă excepţii, instanţa rămânând în pronunţare.

Cele două obligaţii ale reclamanului aveau naturi juridice distincte şi, în consecinţă, regim sancţionator diferit.

Astfel, pentru cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul avea în sarcină o obligaţie procesuală, stabilită de instanţă în îndeplinirea cerinţelor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., pentru care ar fi fost incidenţă sancţiunea suspendării pe temeiul art. 155¹ C. proc. civ., în situaţia în care preţuirea obiectului pretenţiei era cu putinţă, astfel cum dispune textul; de altfel, la acelaşi moment, reclamantul a învederat că nu este în măsură să indice cuantumul prejudiciului material pretins.

Obligaţia de timbrare este însă o sarcină fiscală stabilită prin lege specială în sarcina titularului cererii (Legea nr. 146/1997), iar sancţiunea pentru neîndeplinirea acesteia, după determinarea cuantumului concret de către instanţă şi aducerea ei la cunoştinţa debitorului, este cea prevăzută de art. 20 alin. (3) rap. la art. 14 din Lege, astfel cum curtea de apel a reţinut.

Mijlocul procedural de valorificare a încălcării obligaţiei de timbrare este cel de care s-a prevalat pârâta, respectiv, excepţia peremptorie a netimbrării acestui capăt de cerere (cum a calificat-o instanţa de apel), iar nu a insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, în întregul ei.

Din cele derulate la termenul din 26 mai 2009 şi menţionate în practicaua sentinţei, reiese că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra suspendării, după cum nici nu a stabilit o ordine de analiză a acestor incidente procedurale, ceea ce ar fi permis reţinerea unei soluţii cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, motiv pentru care, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, reclamantul este ţinut în continuare de îndeplinirea cerinţelor art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Soluţia curţii de apel a sancţionat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) rap. la art. 14 din Legea nr. 146/1997 cu privire la primul capăt de cerere (capăt de cerere timbrat de către reclamant), confirmând însă corecta anulare a cererii având ca obiect solictarea de daune morale.

Împrejurarea că instanţa s-a referit la această cerere a reclamantului ca fiind obiect al celui de-al doilea capăt de cerere, iar nu al treilea petit, astfel cum acesta şi-a reformulat pretenţiile la fila 65 dosar fond, este lipsită de relevanţă, având în vedere că din conţinutul considerentelor reiese fără dubiu cererea reală analizată de instanţa de apel şi confirmarea sancţiunii anulării ei ca netimbrate (daunele morale pretinse).

Cu prilejul rejudecării însă, instanţa de fond va avea în vedere şi cele statuate prin prezenta decizie cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului patrimonial pe care reclamantul pretinde că l-a încercat.

De asemenea, este lipsită de semnificaţie la acest moment şi nu se poate da eficienţă intenţiei reclamantului învederate prin motivele de recurs, în sensul renunţării la judecarea celui de-al treilea capăt de cerere (daune morale), actele procesuale de dispoziţie ale părţilor fiind subsecvente legalei învestiri a instanţei, iar o astfel de condiţie, chiar dacă extrinsecă, este cea a timbrării corespunzătoare a cererii.

Dispoziţiile art. 3 lit. m), teza a II-a din Legea nr. 146/1997 nu erau incidente cauzei (în limitele analizate de instanţa de apel), norma fiscală invocată de recurent referindu-se la cererile (cu caracter patrimonial prin care se solicită repararea pagubelor suferite), introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejurstificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege (premise neîndeplinite în cauză), iar nu la repararea prejudiciilor morale suferite prin încălcarea de către un terţ a unui drept de proprietate industrială (desen sau model); în plus, reclamantul intenţionând să renunţe la judecarea acestui capăt de cerere, susţinerea criticii se dovedeşte a fi lipsită de finalitate.

Pe de altă parte, în ce priveşte obligaţia de timbrare a cererii având ca obiect repararea prejudiciului patrimonial, aceasta încă nu a fost stabilită de prima instanţă, în absenţa indicării cuantumului acestor pretenţii de către reclamant, aşa cum s-a arătat.

Faţă de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în cauză nefiind întrunite cerinţele pentru modificarea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I., împotriva Deciziei nr. 186/ A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.