ICCJ. Decizia nr. 4029/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 4029/2010
Dosar nr. 11694/3/2008
Şedinţa publică din 28 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 2751/2005, reclamanta B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN P.P. SA, anularea Deciziei nr. 39 din 14 mai 2003 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la plata echivalentului bănesc pentru terenul situat în comuna Mălăieşti, judeţul Prahova, pe care aceasta îl ocupă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin decizia sus menţionată, pârâta a respins notificarea prin care ea împreună cu fratele său - în prezent decedat - au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de această pârâtă, cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Prin sentinţa nr. 552 din 03 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea, reţinând că nu s-au făcut probe din care să rezulte că terenul solicitat de reclamantă a fost proprietatea autorilor acesteia şi că pârâta în mod corect a apreciat că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta. Prin Decizia nr. 109/ A din 14 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a anulat în tot procedura urmată şi hotărârea pronunţată şi, rejudecând cauza, în conformitate cu art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, reţinând că terenul solicitat în suprafaţă de 4.000 mp situat în comuna Mălăieşti a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, mamei apelantei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta. Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007, a admis recursul, a casat decizia recurată, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În motivare, Înalta Curte a plecat de la reţinerea instanţei de apel în considerentele deciziei recurate, privitore la întinderea suprafeţei de teren preluate de stat, în sensul că imprecizia formulării testamentului care se referă la circa 10 ha şi aproximativ 1 ha şi jumătate poate să însemne mai mult sau mai puţin decât aceste suprafeţe, şi nu neapărat 12 ha, atât cât pretinde reclamanta că au deţinut autorii săi.
Totodată, Înalta Curte a reţinut că reclamanta a solicitat aplicarea prezumţiei instituită de art. 221, text introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a verificat aplicabilitatea acestei prezumţii, deşi la dosar se depusese o adeverinţă a Ministerului de Interne referitoare la fişele personale ale chiaburilor, în care autoarea reclamantei, L.M., figura cu o suprafaţă de 12 ha. In acest context era absolut necesar să se stabilească, ţinându-se seama de toate aceste aspecte, care a fost întinderea suprafeţei de teren de care au fost deposedaţi abuziv autorii reclamantei şi dacă pentru toată această întindere s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991. In caz contrar, urmând a se da eficienţă caracterului complementar al reglementării cuprinse în Legea nr. 10/2001 pentru suprafeţele de teren care nu au făcut obiect al legilor fondului funciar.
Înalta Curte a constatat, aşadar că instanţele nu au lămurit principala problema dedusă judecaţii, fiind necesară administrarea unor noi probatorii.
Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civila, sub nr. 11694/3/2008.
În rejudecare, tribunalul a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, dispunând şi emiterea unei adrese pentru ataşarea actelor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate din 2003. Totodată, a pus în discuţie efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice prin raportare la actele prezentate de părţi diferenţa de teren solicitată pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii conform Legii nr. 18/1991, însă contestatoarea a refuzat efectuarea unei astfel de expertize, cu motivarea că în cauză a fost administrată o astfel de probă.
Prin sentinţa nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi ca neîntemeiată cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:
Prin notificarea din 05 noiembrie 2001, B.C.I., B.N.P.N.C. şi L.C.C.S. au solicitat SC P. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafaţă de 4.000 mp, situat în comuna Mălăieşti, judeţul Prahova, expropriat conform Decretului nr. 182/1976, din cele 10 ha deţinute de tatăl părţilor, de la tatăl său L.I., conform testamentului lăsat de acesta în data de 04 septembrie 1944.
Prin Decizia nr. 39 din 14 martie 2003, pârâta a respins notificarea cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Potrivit adresei emise de Arhivele Naţionale Prahova din 27 noiembrie 1992, defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 12 ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicat de M.A.I.
Tribunalul a reţinut că prin testamentul autentificat din 1944 depus la dosar, defunctul l.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de 10 ha, un loc în suprafaţă de un hectar şi jumătate în sat, un loc de pădure şi un loc în suprafaţă de 5.012 mp, la povarnă, situat în comuna Vălenii de Munte.
Tribunalul, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2007 modificată prin Legea nr. 247/2005) şi art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, a constatat că, în speţă, reclamanta nu a depus decât testamentul mai sus menţionat şi nu a indicat alt titlu de proprietate, ci a justificat solicitarea doar prin adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1 ha şi 5.000 mp, iar prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 10.000 mp, pe numele beneficiarei L.M.
În raţionamentul său, tribunalul a plecat de la susţinerea reclamantei în sensul că, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru autoarea sa, L.M., numai pentru terenul în suprafaţă de 11,5 ha din cele 12 ha pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991 şi că o parte din teren a fost reconstituit pe fostul amplasament, iar o parte pe un alt amplasament.
În aceste condiţii, s-a apreciat că reclamanta justifică doar prin adresa mai sus menţionată diferenţa de teren de 5.000 mp, neprecizând care este titlul de proprietate în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate şi nici amplasamentul concret al acestuia.
S-a avut în vedere că prin notificarea din 2001 reclamanta a solicitat suprafaţa de 4.000 mp din terenul de 10 ha conform testamentului din 4 septembrie 1944, iar prin Decizia nr. 39/2003 emisă de intimată a fost respinsă notificarea cu privire la acest teren, or solicitarea în faţa instanţelor a unui alt teren respectiv 5.000 mp ca diferenţă dintre terenul menţionat în testament şi terenul menţionat în adresa emisă de Arhivele Naţionale apare ca o cerere făcută fără respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Dincolo de această constatare a instanţei şi punând în aplicare decizia instanţei de recurs, obligatorie prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., tribunalul a constatat că prezumţia prevăzută de art. 24 nu operează având în vedere, pe de o parte testamentul invocat care relevă o altă realitate juridică, iar pe de altă parte că nu s-au respectat cerinţele prevăzute de art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007.
Mai mult, chiar dacă s-ar considera că reclamanta contestatoare a avut în proprietate 12 ha, din probele administrate în cauză nu rezultă că diferenţa de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 13/1991 s-ar afla în posesia intimatei.
Tribunalul a avut în vedere şi expertiza efectuată în Dosarul nr. 2751/2005 care a identificat doar terenul menţionat în testament, reţinând că terenul în litigiu este situat tocmai pe amplasamentul terenului de 10 ha menţionat în testament.
În concluzie, instanţa de fond a apreciat că şi în condiţiile în care din adresa emisă de Arhivele Naţionale Prahova din 27 noiembrie 1992 rezultă că defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafaţă de teren de 1 ha şi chiar dacă s-ar face aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit că acest teren s-ar afla în posesia pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.I., iar prin Decizia nr. 582 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
1. Prin primul motiv de apel s-a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi H.G. nr. 250/2007, în sensul că suprafaţa de 12 ha teren a fost preluată de la L.M. ce deţinea terenul respectiv în calitate de proprietar.
S-a arătat că suprafaţa de teren de 12 ha teren arabil este situată în intravilanul comunei Dumbrăveşti, judeţul Prahova, potrivit planului urbanistic general al localităţii respective, plan depus ca act nou în dosar, şi adresei din 13 martie 2007 eliberată de Primăria comunei Dumbrăveşti, judeţul Prahova, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 1072001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
S-a criticat sentinţa civilă nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 sustinându-se că instanţa de fond în mod greşit a stabilit că apelantei reclamante i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 11,5 ha teren, pentru care i s-au eliberat 2 titluri de proprietate şi anume 10 ha teren pentru titlul de proprietate nr. 114708/18 august 2006 şi 1,5 ha teren aferent titlului de proprietate din 18 august 2003, iar diferenţa de 5.000 mp ar fi amplasată în oraşul Vălenii de Munte, întrucât acest din urmă teren nu a trecut niciodată în proprietatea statului şi nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi a cauzei de fată, menţionând în acest sens adresa din 2005 a Primăriei Vălenii de Munte, depusă la dosar. Mai mult, între Vălenii de Munte şi comuna Dumbrăveşti, fosta Mălăieşti, există o distanţă de cea. 25 km, fiind localităţi distincte, astfel cum rezultă şi din lista unităţilor teritorial-administrative a judeţului Prahova.
Suprafaţa de 12 ha teren este situată în totalitate în intravilanul comunei Dumbrăveşti, în care este inclusă şi suprafaţa de 5.000 mp din litigiu, ocupată de Parcul Mălăieşti al SNP P. SA, pentru această din urmă suprafaţă nefăcându-se reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, întrucât terenul se află în posesia intimatei.
2. Prin cel de-al doilea motiv de apel reclamanta a susţinut că sentinţa apelată este în contradicţie cu probele administrate, arătând că greşit i-a fost respinsă cererea pe considerentul că nu s-a dovedit faptul că terenul se află în posesia pârâtei. A arătat că din expertiza tehnică efectuată de expert D.D. (filele 51-56 din Dosarul nr. 2715/2003) rezultă că terenul în litigiu se suprarune cu terenul ce se identifică cu Parcul Mălăieşti, jud. Prahova al SNP P. SA
În apel, reclamanta a depus un plan urbanistic general al comunei Dumbrăveşti, judeţul Prahova, în sprijinul susţinerii sale în sensul că Parcul Mălăeşti al SNP P. SA se află situat în intravilanul comunei, aspecte ce rezultă, de altfel, din adresa din 12 martie 2007 emisă de Primăria Comunei Dumbrăveşti, dar care nu probează faptul că terenul a cărui restituire o solicită prin notificare se identifică cu Parcul Mălăieşti al SNP P. SA.
Din analiza raportului de expertiză ce a fost efectuată în Dosarul nr. 2751/2005, de către expert inginer D.D., instanţa de apel a reţinut că expertul a procedat la identificarea, pe două laturi cardinale, a fostei parcele de teren, din testamentul autentificat din 1944, rezultând o suprafaţă totală ocupată de către intimată de 7.235,40 mp. Expertul a mai precizat în conţinutul raportului că reclamanta solicită o suprafaţă de 5.000 mp, cât reprezintă, cu aproximaţie, şi terenul ocupat de baza de producţie petrolieră a firmei pârâte, pe amplasamentul fostei parcele, menţionată în actul testamentar din anul 1944, însă ceea ce nu s-a reuşit a se dovedi nici cu această probă este tocmai faptul că diferenţa de teren solicitată, pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii prin reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament în condiţiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia pârâtei.
Instanţa a reţinut că în mod greşit reclamanta a formulat prima critică în apel prin raportare la terenul din Vălenii de Munte, având în vedere că instanţa de fond, în dezvoltarea consideraţiilor sale, nu a făcut nicio referire la acest teren.
Având în vedere raţionamentul instanţei de fond în soluţionarea cauzei prin raportare la probele administrate, faţă de consideraţiile expuse mai sus în cadrul cărora s-a făcut o analiză a acestora, s-a apreciat că în mod greşit a susţinut reclamanta în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este în contradicţie cu probele administrate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Recurenta reclamantă susţine, în principal, că nu s-au respectat dispoziţiile obligatorii date de instanţa de recurs prin Decizia de casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Or, în virtutea rolului activ, instanţa, în rejudecare, avea obligaţia administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului obiectiv.
Recurenta mai susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, iar hotărârea cuprinde elemente confuze în sensul că a statuat că reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 10 ha teren prin titlul de proprietate din 18 august 2003 şi respectiv 1,5 ha prin titlul de proprietate din 18 august 2003, iar diferenţa de 5.000 mp ar fi amplasată în oraşul Vălenii de Munte. Or, arată recurenta, terenul din Vălenii de Munte are în prezent 2.200 mp şi nu a trecut niciodată în proprietatea statului, aflându-se tot timpul în proprietatea reclamantei sau a autorului ei, acest teren nefâcând obiectul Legii nr. 10/2001 şi a cauzei de faţă.
Ca atare, susţine recurenta reclamantă că această confuzie a tribunalului a fost rezolvată de instanţa de apel care a statuat că terenul din Vălenii de Munte nu face obiectul cauzei de faţă, această localitate fiind la o distanţă de 25 km de terenul în litigiu.
Recurenta mai susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine că recursul este fondat.
Prin Decizia de casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleeaşi instanţe de apel, au fost stabilite dispoziţiile obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în temeiul art. 329 C. proc. civ.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere trebuie să se conformeze dispoziţiilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor precum şi dezlegărilor date problemelor de drept.
Când instanţa de apel, fără a administra probele considerate obligatorii pentru soluţionarea fondului litigiului, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, a soluţionat litigiul considerând că ansamblul probator administrat este suficient în a creea convingerea că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală preluând aceeaşi motivare, a pronunţat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage casarea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.
Or, faţă de cele expuse, se constată că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Considerentele hotărârii sunt de asemenea confuze, fără a cuprinde elemente din care să rezulte de ce au fost înlăturate unele probe şi susţineri ale părţilor, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi practic cu o nemotivare.
Or, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conţinut. Ea trebuie să cuprindă, raportat la dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Numai prin prisma acestor aspecte poate fi exercitat şi controlul judiciar.
De altfel, motivarea hotărârii se circumscrie şi dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, faţă de cele expuse, recursul reclamantei este fondat urmând a fi admis şi, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeaşi instanţe care, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., urmează a se conforma dispoziţiilor şi recomandărilor obligatorii din Decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva Deciziei nr. 582 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, pe care o casează cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 6045/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2926/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
---|