ICCJ. Decizia nr. 4022/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4022/2010
Dosar nr. 10599/3/2007
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1727/ F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea, a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 294 mp, reprezentând fostul imobil, în prezent ocupat de blocul de locuinţe, şi construcţia ce a existat pe acest teren compusă din clădire de locuit cu cinci camere, cămară, bucătărie, trei holuri, garaj, closet exterior şi magazie; a constatat că valoarea de circulaţie a imobilului de mai sus este de 970.738 lei pentru teren şi 216.300 lei pentru construcţie, conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, despăgubirile urmând a se acorda în condiţiile legii speciale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, la data de 31 iulie 2001, reclamanţii S.D. şi J.M. au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă de 294 mp, notificarea înregistrată din 31 iulie 2001 formând obiectul Dosarului nr. 30263 al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti a reţinut că, deşi reclamanţii au făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul din litigiu a fost proprietatea părinţilor reclamanţilor, S.C. şi S.M., şi a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 43 din 3 februarie 1984, în Anexa 23 a decretului, poziţia 54. Terenul a fost identificat conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, potrivit căruia, este ocupat de blocul de locuinţe şi de spaţiile verzi din jurul blocului. Tribunalul a mai reţinut din expertizele întocmite în cauză că terenul a fost evaluat la suma de 970.738 lei, iar clădirile identificate conform actelor de proprietate au fost evaluate la suma de 216.300 lei.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilul ce a aparţinut autorilor lor, compus din teren în suprafaţă d 294 mp, reprezentând fostul imobil, în prezent ocupat de blocul de locuinţe şi construcţia ce a existat pe acest teren, compusă din clădire de locuit cu cinci camere, cămară, bucătărie, trei holuri, garaj, closet exterior şi magazie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 559 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:
Susţinerea apelantului pârât în sensul că instanţa de judecată nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către C.C.S.D., fără a putea stabili ea însăşi cuantumul despăgubirilor, este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Conform alin. (2) al acestui articol, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces - verbal de predare primire Secretariatului C.C.S.D., însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor în continuare, procedura urmează etapele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor şi întocmirea raportului de evaluare, după parcurgerea acestor etape urmând emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Pe de altă parte, Curtea constată că, în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat un recurs în interesul legii, afirmând competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona fondul notificărilor.
Astfel, în conformitate cu Decizia nr. 120 din 19 mar4tie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau el entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Nu se poate considera că, în cazul nefinalizării procedurii administrative la opt ani după înregistrarea notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptăţită a contestatorilor şi administrând probele necesare pentru a evalua despăgubirile cuvenite acestora, întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanţă, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi schimbării hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susţine în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că instanţa de ap el a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care s-a constatat cuantumul despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu.
Se mai susţine că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici raportul de rudenie dintre autorii reclamantelor referitor la proprietatea imobilului din litigiu.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii trebuiau depuse anexat la notificare potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiunilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată din 31 iulie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 30263 la Primăria municipiului Bucureşti.
Faţă de nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut de dispoziţiunile Legii nr. 10/2001, instanţa de fond şi cea de apel au dat eficienţă dispoziţiilor obligatoriu ale Deciziei nr. 20/0207 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia, sau după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu.
Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită, nu sunt adecvate sau suficiente, entitatea notificată să refuze „sine die" soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptăţită a tuturor actelor considerate necesare de către entitatea notificată, nu este înlăturată obligaţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina entităţii respective, de soluţionare a notificării.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Expresia „soluţionarea notificării" trebuie astfel înţeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere chiar principiului liberului acces la justiţie, consacrat prin art. 27 din Constituţie.
Or, rolul instanţei de judecată nu se poate rezuma la verificarea doar a probelor administrate în faţa formei juridice, notificate, pentru că s-ar încălca principiul aflării adevăratului obiectiv şi chiar cel al bunei înfăptuiri a justiţiei.
Din perspectiva celor expuse, a dispoziţiilor art. 23 şi 25 a Legii nr. 10/2001, şi a dispoziţiilor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, nu sunt prezente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prin actele depuse reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate (filele 9, 19 dosarul instanţei de fond) şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Chiar dacă instanţa de fond a constatat valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu, conform rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, această constatare are doar valoarea unui început de dovadă pentru stabilirea eventualelor despăgubiri ce urmează a fi acordate în condiţiile Legii speciale şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de tiduri de despăgubire.
De asemenea potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din capitolul 1 Tidul VII din legea sus evocată, dispoziţiile acestui titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare.
Prin urmare, în cuprinsul legii sus evocate, se prevede expres că dispoziţiile sale se aplică şi în cazul în care despăgubirile sunt cuprinse în decizia instituţiei publice implicate în privatizare.
În speţă, instanţa a fost investită tocmai pentru că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de soluţionare a notificării, expertizele efectuate în cauză ce constată doar valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu, nu nesocotesc prevederile legii şi nici atributele Comisiei Centrale.
De altfel, instanţele s-au pronunţat în acord cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, astfel că nu se poate susţine cu temei că au fost nesocotite prevederile legale aplicabile, de vreme ce textul sus menţionat face referire expresă la legea specială.
Faţă de cele expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 559 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2984/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4021/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
