ICCJ. Decizia nr. 4040/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4040/2010
Dosar nr. 6371/1/2009
Şedinţa publică din 28 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată la 22 mai 2007, reclamantul Z.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, anularea Dispoziţii din 12 februarie 2007 emisă de pârâtă şi restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 3.
Prin sentinţa nr. 1588 din 4 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţia organului administrativ, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului din litigiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a aparţinut numitului I.Z. care l-a donat fiicei sale, H.Z. şi ginerelui său A.G., cu ocazia „trecerii în căsătorie".
Conform normelor de drept cuprinse în Codul civil, la momentul la care s-au făcut aceste operaţiuni juridice, soţul autoarei reclamantului, numitul I.Z., avea calitatea de administrator în temeiul art. 1242 C. civ., anterior abrogării, apoi calitatea de proprietar.
Această dotă nu intra în patrimoniul soţului beneficiarei dotei, care era numai administrator al acesteia şi conform aceloraşi dispoziţii, restituită la încetarea contractului de căsătorie.
După anul 1954, odată cu schimbarea C. familiei, a fost abrogat regimul dotai, astfel încât, imobilul a devenit atât în proprietatea, cât şi în administrarea reclamantului.
Preluarea acestui imobil în proprietatea statului, s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974.
Urmare a apariţiei Legii nr. 112/11995, imobilul a fost vândut chiriaşilor în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996, astfel încât tribunalul a apreciat că restituirea în natură a imobilului este imposibil de realizat.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi reclamantul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 475 din 12 iunie 2008, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a admis apelul reclamantului Z.A., a desfiinţată sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, reţinând că prima instanţă trebuia să cerceteze fondul cauzei, faţă de împrejurarea că în cadrul procedurii administrative, notificarea nu a fost soluţionată în mod corespunzător, cei vătămaţi având astfel deschis accesul la jurisdicţia civilă.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa nr. 130 din 30 ianuarie 2009 a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită şi a dispus restituirea în natură a imobilului, cu excepţia apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 noiembrie 1996. Pârâta a fost obligată să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri pentru partea din imobil, imposibil de restituit în natură.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 409 din 17 iunie 2009 a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că, faţă de conţinutul actelor aflate la dosar, reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Bunul în litigiu a aparţinut numitului I.Z., care l-a donat fiicei sale, H.Z., la momentul căsătoriei, iar aceasta, la rândul său, a gratificat pe reclamant, situaţie în care, acesta şi-a dovedit pe deplin, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Imobilul în litigiu a fost confiscat de Statul Român, la momentul la care fosta proprietară a plecat definitiv în Israel şi toate drepturile decurgând din restituirea acestui imobil şi proprietate, au fost transferate, prin actul de donaţie, reclamantului A.Z. fiul fratelui donatoarei, conform documentului intitulat „act de donaţie" aflat la fila 45 dosar fond.
Situaţia juridică a imobilului revendicat, a fost lămurită prin relaţiile ataşate la dosarul de fond şi eliberate de Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 3 Bucureşti (filele 21, 24 dosar fond).
Cu privire la critica privind întinderea dreptului de proprietate, instanţa a reţinut că expertiza tehnică efectuată în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea imobilului în litigiu şi descrierea acestuia, a concluzionat că există o concordanţă deplină între bunul existent în acte şi cel identificat în fapt.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Astfel, în condiţiile în care din actele depuse la dosar nu rezultă calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, instanţa a stabilit o stare de fapt neconformă cu probele, cu atât mai mult cu cât, susţine recurentul, imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 223/1954, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost înstrăinat chiriaşilor, în baza contractului de vânzare cumpărare din 1996.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a analizat hotărârea prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum.
Cu actele depuse la dosar reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
De altfel, ambele instanţe au examinat atât situaţia juridică a imobilului cât şi calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită în raport cu antecesorii săi şi a dispoziţiilor art. 1242 C. civ.
În baza rolului activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanţa a dispus şi efectuarea unei expertize privind identitatea imobilului ce a concluzionat că există identitate între imobilul identificat faptic şi cel evidenţiat în actele depuse de reclamant.
Faptul că prin contractul de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 1996 s-a înstrăinat un apartament, a fost avut în vedere de instanţele anterioare, iar restituirea în natură a imobilului s-a dispus cu excepţia acestui apartament vândut.
Din perspectiva celor anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul pârât sunt nefondate şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9, recursul urmează a fi respins ca atare.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul pârât urmează a fi obligat să plătească intimatului reclamant suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 409 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul pârât să plătească intimatului reclamant Z.A. 500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4033/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 4044/2010. Civil. Perimare. Recurs → |
|---|
