ICCJ. Decizia nr. 4046/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4046/2010
Dosar nr. 1174/83/2006
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la 15 martie 2006, reclamantul S.S.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat prin M.E.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 3.000.000 lei (RON) daune morale şi 3.000.000 lei (RON) despăgubiri pentru oportunităţilor pierdute precum şi la 140.000 lei (RON) cu titlu de despăgubiri materiale.
Urmare a efectuării expertizei, reclamantul şi-a majorat cuantumul pretenţiilor materiale la suma de 21.402.568 lei (RON), sumă compusă din cuantumul dividentelor pierdute, evidenţiate în raportul de expertiză şi cuantificate la suma de 5.802,658 lei (RON) şi din cuantumul părţilor sociale deţinute de reclamant la SC R.M.B.K. SRL Satu Mare, evaluate la 15.600.000 lei (RON).
În concluzie, obiectul cererii reclamantului, astfel cum a fost precizat se ridică la 24.402.568 lei, cu titlu de reparaţie pentru dauna suferită urmare a erorii judiciare.
În motivarea cererii, reclamantul a solicitat aplicarea directă a C.A.D.O.L.F., judecata în echitate şi obligarea răspunderii S.R. în condiţiile art. 43 alin. (3) C. proc. pen., coroborate cu art. 998, 999 şi 1000 alin. (3) C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1174 pronunţată la 7 iulie 2008, Tribunalul Satu Mare a respins incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, susţinută ca apărare de fond de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare şi a admis în parte acţiunea reclamantului, obligând pârâtul la plata sumei de 200.000 lei (RON) daune morale şi 800.000 lei (RON) daune materiale, ca reparaţie pentru prejudiciul suferit, şi la 16.000 lei cheltuieli de judecată.
S-au respins, ca nefondate, celelalte pretenţii ale reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare, întrucât, independent de atitudinea reclamantului, existenţa faptei penale şi, respectiv, săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală depindea în mare măsură de interpretarea dispoziţiilor legale (art. VII din Acordul G.A.T.T., notificat prin Decretul nr. 183 (1980), în raport de care s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, faţă de concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expert G.R.
S-a apreciat că atitudinea reclamantului de a lua legătura cu martorii audiaţi în faza urmăririi penale nu este suficientă pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 şi pentru a conduce la respingerea pretenţiilor acestuia.
S-a avut în vedere că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iniţial faţă de acesta luându-se măsura reţinerii pentru 24 de ore, prin Ordonanţa din 30 noiembrie 1995 a I.P.J. Satu Mare, înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, emisă de procuror prin Ordonanţa din 1 decembrie 1995.
Acelaşi organ de urmărire penală, I.P.J. Satu Mare, a dispus din nou reţinerea reclamantului pentru 24 de orice, la 21 ianuarie 1996, după care Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la 13 februarie 1996 a dispus arestarea preventivă pentru 5 zile cu începere de la 13 februarie 1996 până la 17 februarie 1996, conform mandatului din 17 februarie 1996, după punerea în mişcare a acţiunii penale, prin ordonanţa din aceeaşi dată, a emis pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12 martie 1996.
Prin încheierea nr. 543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare, la sesizarea parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile, începând cu data de 13 martie 1996, până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar prin încheierea nr. 826 din 22 aprilie 1996 s-a prelungit cu încă 30 de zile durata arestării preventive, începând cu data de 12 aprilie 1996.
Prin încheierea nr. 1060 din 10 mai 1996, Judecătoria Satu Mare a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului S.I., reţinând că persoana acestuia oferă suficiente garanţii că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în caz de libertate.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul s-a aflat în stare de arest în perioada 12 februarie 1996 – 11 mai 1996, prin decizia penală nr. 329 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Satu Mare, modificată în parte prin decizia penală nr. 138 din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Oradea, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. civ.
S-a considerat că autorităţile statului aveau obligaţia ca, la data luării măsurii arestării preventive a reclamantului să verifice dacă acţiunea pentru divizarea preţului la produsul de import, realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală prin diminuarea cu intenţie a preţului, în scopul de a obţine tarife vamale mult mai mici, prejudiciind în acest sens statul, prin nerespectarea tarifului vamal de import şi export de mărfuri.
S-a conchis că, raportat la concluziile expertizei, fapta nu există, astfel că, prin arestarea reclamantului a fost violat dreptul acestuia la libertate şi prezumţia de nevinovăţie, încălcându-se garanţiile oferite de Convenţie prin prisma art. 3 şi 5.
S-a considerat de către prima instanţă că, în condiţiile în care reclamantul nu a fost condamnat definitiv şi în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea prejudiciului suferit se întemeiază pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Tribunalul a apreciat, însă, că raţionamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretenţiilor sale materiale este nefondat, pierderea poziţiei acestuia de administrator al SC R.M.B.K. SRL Satu Mare la 28 noiembrie 1995 neputând fi pusă exclusiv pe seama declanşării acţiunii penale.
S-a considerat că factorul prejudiciabil se estimează la durata arestării, a depăşirii termenului rezonabil şi a încălcării garanţiei prevăzută de paragraful 3 al art. 5 din Convenţie.
Judecând în echitate, prima instanţă a apreciat prejudiciul moral la 20.000 lei, ţinând seama de consecinţele negative suferite de reclamant şi familia sa, în urma arestării, afectarea vieţii personale şi profesionale, a relaţiilor sociale, a prestigiului şi reputaţiei persoanei, valori ce definesc personalitatea umană.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtul S.R. prin M.E.F., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, invocând neîndeplinirea celei de-a doua condiţie a art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv pentru acuzaţia de evaziune fiscală şi nici pentru cea de uz de fals.
În subsidiar, s-a arătat că se impune diminuarea cuantumului daunelor materiale şi morale, în raport de prevederile art. 505 C. proc. pen., precum şi a cuantumului cheltuielilor de judecată, ce nu pot fi acordate integral în condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost admisă doar în parte.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând, în principal, respingerea acţiunii faţă de dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, şi, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor materiale şi morale.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel şi reclamantul S.S.I., solicitând admiterea în tot a acţiunii şi invocând încălcarea dreptului său la apărare şi infirmarea nemotivată a probelor administrate.
Prin decizia civilă nr. 14/ A din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelurile ca nefondate.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că textul art. 504 alin. (2) C. proc. pen., concluzionează repararea prejudiciului de caracterul nelegal al privării de libertate iar în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, întrucât săvârşirea erorii judiciare nu a fost determinată de conduita inculpatului (reclamantul din dosar), ci de modul de interpretare a dispoziţiilor legale în materie, care a stat la baza soluţiei de achitare pronunţată de instanţa penală.
S-a considerat că este neîntemeiată şi critica referită în toate cele trei apeluri, vizând criteriile de stabilire a daunelor materiale şi morale, reţinându-se, în acest context, că statuarea în echitate adoptată de instanţă la stabilirea despăgubirilor este conformă cu jurisprudenţa C.E.D.O. şi a instanţelor naţionale, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare, precum şi reclamantul S.S.I.
Prin motivele sale de recurs, M.P. a criticat decizia atacată ca nelegală pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, greşit interpretate, întrucât arestarea preventivă s-a dispus apreciindu-se că există motive verosimile care conturau existenţa unei infracţiuni, în baza expertizelor efectuate în cursul urmăririi penale.
În subsidiar s-a criticat decizia recurată cu referire la cuantumul daunelor morale şi materiale acordate reclamantului, susţinându-se că deşi instanţa s-a raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., a oferit reclamantului o compensare ce depăşeşte ca valoare sumele acordate de Curte pentru încălcări mai grave ale dispoziţiilor Convenţiei (cauzele B. sau B.A. împotriva României).
În acest context, s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada unei pagube materiale certe în legătură de cauzalitate cu factorii prejudiciabili reţinuţi de instanţă.
La rândul său, recurentul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Satu Mare a criticat decizia atacată susţinând că s-a constatat eronat incidenţa art. 504 C. proc. pen., deşi nu este îndeplinită cea de a doua condiţie prevăzută de alin. (1) al textului de lege menţionat, reclamantul nefiind niciodată condamnat definitiv pentru uz de fals sau evaziune fiscală.
În subsidiar, s-a solicitat că, în ipoteza în care se va considera că acţiunea reclamantului este întemeiată, să se diminueze cuantumul daunelor materiale şi morale acordate, disproporţionate în raport cu dovezile efectuate, cu reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată.
Recurentul reclamant S.S.I. a criticat decizia ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. pen., invocând greşita judecată în echitate, permisă doar în cadrul prevederilor arbitrale, precum şi evaluarea prejudiciului material şi infirmarea concluziilor expertizei financiar-contabile dispuse în cauză şi, pe cale de consecinţă, încălcarea dreptului său la apărare şi la un proces achitabil.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea va constata că recursurile sunt fondate având în vedere următoarele considerente:
Având în vedere că reclamantul nu a fost condamnat definitiv, în urma rejudecării cauzei pronunţându-se o hotărâre definitivă de achitare pentru cele două infracţiuni, de evaziune fiscală şi uz de fals, remediul pentru repararea prejudiciului cauzat acestuia prin arestare se fundamentează pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd dreptul la repararea pagubei pentru persoane care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În acest sens este neîntemeiată critica formulată de recurentul S.R. prin M.F.P. în sensul reţinerii eronate a incidenţei art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Dispoziţiile alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., condiţionează repararea prejudiciului de caracterul nelegal al privării de libertate, în acelaşi sens C.E.A.D.O.L.F., care are prioritate faţă de dreptul intern, statuând că dreptul la libertate fizică al persoanei este susceptibil de a fi supus unor limitări numai dacă există motive verosimile de a crede că aceasta a comis o infracţiune, iar autorităţile au produs probe care să susţină acuzaţia penală împotriva celui arestat.
În aceste condiţii, s-a reţinut corect de instanţele de fond şi apel caracterul nelegal al privării de libertate, nefiind întrunite cerinţele care să justifice limitarea dreptului la libertate şi siguranţă al reclamantului.
Se va reţine că este nefondată şi critica recurentului M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea referitoare la nereţinerea de către instanţele de fond şi apel a incidenţei art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, respectiv a contribuţiei inculpatului, reclamantul din prezenta cauză, la săvârşirea erorii judiciare.
Împrejurările invocate de recurent în sensul că reclamantul ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, declaraţiile contradictorii şi nesincere, precum şi eventualitatea părăsirii ţării de către acesta nu pot conduce automat la reţinerea contribuţiei reclamantului la săvârşirea erorii judiciare, câtă vreme, indiferent de conduita acestuia, stabilirea existenţei faptei era determinată în mare măsură de interpretare ce a stat la baza soluţiei de achitare pronunţată de instanţa penală.
Curtea va reţine că sunt întemeiate criticile formulate prin cele trei recursuri cu privire la nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor materiale şi morale şi modul de dovedire al acestora.
Instanţele de fond şi apel au reţinut corect, drept fundament al acordării unor reparaţii echitabile, durata arestării preventive, depăşirea termenului rezonabil şi încălcarea garanţiei prevăzută de paragraful 3 alin. (5) din Convenţie.
Raportat la C.E.D.O. (cu titlu de exemplu jurisprudenţe fiind reţinute cauzele la care s-a făcut referire prin motivele de recurs invocate de M.P.), se impune ca instanţa să aplice dispoziţiile legale, respectiv art. 505 C. proc. pen., fără a exclude probele administrate.
În condiţiile în care instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea în ceea ce priveşte modul de cuantificare a daunelor, nu se poate examina şi cenzura decizia recurată, aprecierile care au condus la formarea convingerii instanţei fiind pur subiective şi împiedicând astfel exercitarea controlului judecătoresc în calea de atac a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.S.I., pârâtul S.R., prin M.F.P. şi parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 14/ A din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4045/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4047/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
