ICCJ. Decizia nr. 4095/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4095/2010
Dosar nr. 9180/3/2007
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 30 ianuarie 2007, Primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură a cotei de ½ părţi indivize din apartamentul, situat în municipiul Bucureşti, sector 4, preluată de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, către notificatorul N.M.
Prin aceeaşi dispoziţie s-a respins cererea de restituire a celeilalte cote de ½ părţi indivize, justificat de faptul că a fost preluată de stat cu plata unei despăgubiri.
Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2007, astfel cum a fost precizată, reclamantul N.M. a cerut anularea parţială a dispoziţiei menţionate şi obligarea pârâtului, Primarul municipiului Bucureşti, să îi restituie apartamentul în întregime.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că preluarea cotei de proprietate în litigiu de către stat a fost abuzivă şi că despăgubirile au fost încasate de soţia sa.
Prin sentinţa civilă nr. 1784 din 2 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că apartamentul în litigiu a fost dobândit de soţii N.M. şi N.A. în baza contractului de construire din 31 martie 1971 şi a fost preluat de stat din patrimoniul ambilor soţi, în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Instanţa a constatat că soţii Nemet, între timp, au divorţat şi că fosta soţie (decedată din data de 22 ianuarie 2005), proprietara cotei de ½ părţi indivize a cărei restituire o solicită reclamantul, nu a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, instanţa a statuat că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea şi a cotei de proprietate care a aparţinut fostei sale soţii, cu menţiunea că, sub aspectul supus analizei, a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, nu prezintă relevanţă declaraţia formulată de fosta soţie, potrivit cu care ar fi de acord să cedeze cota sa de proprietate reclamantului, cât timp această declaraţie nu este întocmită în formă autentică şi apostilată.
Prin Decizia civilă nr. 524 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamant pentru aceleaşi motive reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi că înscrisurile întocmite de fosta soţie a reclamantului şi depuse de acesta la dosar - anume, declaraţiile datate 20 decembrie 1997, 15 noiembrie 2000 şi 31 mai 2001, nu sunt de natură să creeze instanţei convingerea potrivit cu care fosta soţie ar fi transmis, în mod efectiv, reclamantului cota sa parte din apartamentul în litigiu, întrucât nu s-a probat că aceste înscrisuri ar avea, potrivit normelor de drept substanţial ale statului în care au fost întocmite, un asemenea efect, anume o transmisiune a dreptului de proprietate.
Instanţa a mai reţinut că apărarea reclamantului, în sensul că ar fi dobândit în proprietate de la fosta sa soţie, A.A., în baza declaraţiilor mai sus arătate, cota de ½ părţi indivize de care aceasta a fost deposedată de stat, este infirmată de un alt înscris - declaraţie, datat 15 ianuarie 2004, prin care reclamantul şi fosta sa soţie au înţeles să îşi transmită reciproc, în caz de predeces al unuia, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu (act lovit de nulitate, conform art. 857 C. civ.).
În concluzie, în aprecierea probatoriului administrat, instanţa de apel a statuat că reclamantul nu a făcut dovada că ar avea, potrivit legii de reparaţie, calitatea de persoană îndreptăţită şi pentru cealaltă cotă de ½ părţi indivize din apartamentul în litigiu şi, dat fiind că fosta soţie a decedat în data de 22 ianuarie 2005, nici dovada că ar avea calitatea de moştenitor al acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul se rezumă să prezinte împrejurările în care a dobândit în proprietate, împreună cu fosta sa soţie, apartamentul în litigiu, precum şi pe cele în care s-a realizat preluarea apartamentului de stat.
Prin cererea de recurs reclamantul înţelege, totodată, să îşi exprime, într-o manieră lipsită de bună cuviinţă, nemulţumirea faţă de modul de funcţionare a sistemului judiciar românesc şi, respectiv, a întregii societăţi.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost formulat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Obligaţia părţii de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantul nu formulează nicio critică de nelegalitate la adresa hotărârilor instanţelor de fond.
Dimpotrivă, reclamantul se rezumă să prezinte argumentele de fapt pentru care apreciază că se impunea ca pârâtul să fie obligat să îi restituie şi cota parte din apartamentul în litigiu care a fost proprietatea fostei sale soţi, A.A., şi, totodată, să îşi exprime nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată şi de modul în care instanţele de fond au apreciat probatoriile administrate.
Or, s impla nemulţumire a unei părţi faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia, legiuitorul impunând părţii nemulţumite obligaţia de a-şi fundamenta nemulţumirea şi de a-şi întemeia recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
Totodată, este de menţionat că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., potrivit cu care părţile puteau solicita casarea „când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate”, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care criticile aduse de părţi modalităţii de apreciere a probatoriilor nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs.
Aşa fiind, cum reclamantul nu s-a conformat exigenţelor impuse de legiuitor pentru exerciţiul acestei căi extraordinare de atac, în sensul că nu a indicat în cererea sa vreunul din motivele de casare şi modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul legal sus-menţionat, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva Deciziei nr. 524/ A din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cheltuielile de judecată în sumă de 200 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu rămân în sarcina Statului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4094/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4096/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
