ICCJ. Decizia nr. 4094/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4094/2010
Dosar nr. 2448/109/2007
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 265 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de D.M. în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S., SC R. SA Piteşti, Primăria municipiului Piteşti, Primăria comunei Bascov. A fost obligată pârâta A.V.A.S. să se pronunţe, prin decizie motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării (respectiv, terenul de 1.200 mp de pe raza municipiului Piteşti).
În considerentele sentinţei s-a reţinut că terenul, fostă proprietate a contestatoarei, este în prezent deţinut de SC R. SA., motiv pentru care, în mod corect, Primăria municipiului Piteşti a înaintat notificarea către A.V.A.S., fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că este competentă să se pronunţe asupra despăgubirilor instituţia publică implicată în privatizarea societăţii.
Cum reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, a fost obligată A.V.A.S. să emită decizie motivată (reţinându-se, în acelaşi timp, că pretenţiile nu sunt justificate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, cărora nu le-a fost demonstrată de altfel, legitimarea procesuală în cauză).
Împotriva sentinţei a declarat apel intimata A.V.A.S. care a formulat critici, în principal, asupra lipsei de competenţă materială a Tribunalului Argeş în soluţionarea cauzei şi în subsidiar, asupra fondului, în condiţiile în care reclamanta a primit, în anul 1970, în schimbul suprafeţei de teren expropriate, o altă suprafaţă, astfel încât nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 19 noiembrie 2009 Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dispoziţia unităţii/entităţii deţinătoare poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul emitentului, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cum apelanta-pârâtă îşi are sediul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti, iar competenţa instituită de norma specială este una absolută, rezultă că în mod greşit nu a fost observată şi pusă în discuţia părţilor, din oficiu, necompetenţa teritorială în soluţionarea pricinii.
Ca atare, cu aplicarea dispoz. art. 297 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 158 şi urm. C.pr.civ., a fost desfiinţată sentinţa şi cauza trimisă spre soluţionare instanţei competente.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta D.M., care a susţinut nelegalitatea acesteia, în condiţiile în care toate legile de retrocedare adoptate după 1990 au avut la bază, sub aspectul competenţei, „principiul apropierii instanţelor de petent”.
A considera că, în condiţiile în care în cauză există mai mulţi pârâţi, având sedii situate în raza mai multor tribunale, ar fi „competent material numai unul dintre pârâţi”, înseamnă de fapt, a nu-i da petentului posibilitatea de a alege tribunalul de la domiciliul său.
- S-a mai susţinut că în speţă nu trebuie ignorată aplicabilitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) C. proc. civ., „chiar dacă acest text se referă la competenţa teritorială şi chiar dacă este cuprins într-o lege generală”.
S-a solicitat casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
Apreciind asupra necompetenţei teritoriale de primă instanţă a Tribunalului Argeş, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora atacarea actului entităţii învestite cu soluţionarea notificării se face la „secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul emitentului”.
Cum intimata-pârâtă A.V.A.S., obligată la emiterea deciziei, îşi are sediul în Bucureşti, rezultă că în mod corect, în aplicarea dispoziţiilor menţionate, s-a constatat că Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de primă instanţă în soluţionarea pricinii.
Contrar susţinerii recurentei, aceasta nu avea opţiunea, rezultată din dispoz. art. 9 C. proc. civ., de a alege „între mai multe instanţe competente, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi” (şi când competenţa ar fi atrasă de sediul/domiciliul oricăruia dintre ei).
Aceasta întrucât, singurul pârât, în raport de care s-a apreciat că pot fi verificate pretenţiile reclamantei (celorlalţi reţinându-se prin sentinţa de primă instanţă, neatacată cu apel de către reclamantă, lipsa legitimării procesuale pasive) este A.V.A.S. Bucureşti.
În acelaşi timp, norma specială reglementează competenţa teritorială în considerarea sediului emitentului actului, neputându-se face aplicarea, astfel cum pretinde recurenta a dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ., care statuează, cu caracter general asupra competenţei teritoriale în cererile având ca obiect revendicarea de imobile (în favoarea instanţei de la locul situării imobilului).
Or, în raportul dintre norma generală şi cea specială instituită în materia Legii nr. 10/2001, prioritate are, în mod evident, reglementarea specială, derogatorie de la dreptul comun (potrivit principiului specialia generalibus derogant).
De altfel, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la o regulă de drept (aceea a „apropierii instanţelor de petent”), care ar fi de natură să înlăture norma specială.
În materia competenţei teritoriale însă, regula generală impusă de legiuitor are drept criteriu de determinare domiciliul pârâtului, iar nu pe cel al reclamantului (art. 5 C. proc. civ.).
Pe de altă parte, această reglementare generală, care oricum nu sprijină critica de nelegalitate a recurentei (întrucât nu vizează stabilirea competenţei în funcţie de domiciliul celui care învesteşte instanţa) nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă, fiind înlăturată, astfel cum s-a arătat, de norma specială.
În consecinţă, constatându-se că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că deci, critica de nelegalitate nu poate fi primită, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4092/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4095/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
