ICCJ. Decizia nr. 964/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 964/2010
Dosar nr. 26075/3/2007
Şedinţa publică de la 16 februarie 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 22 august 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta G.M.A.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C.V., Ş.A., B.M. şi B.A.C., să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în proprietate şi posesie apartamentele pe care aceştia le deţin în baza contractelor de vânzare-cumpărare, situate în imobilul din Bucureşti, B-dul Lascăr Catargiu, sector 1, constatând că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al fiecărui dintre pârâţi.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi respectiv art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Pârâţii B. au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, arătând că la data introducerii acţiunii era în vigoare Legea nr. 10/2001 care prevede în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945- 1989, astfel că cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a legii speciale, este inadmisibilă.
Cauza a fost declinată, prin sentinţa civilă nr. 9139 din 8 iunie 2007 în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, conform art. 2 pct. 1. lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 86 din 16 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, ca urmare, a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă.
S-a apreciat că, promovarea unei cereri în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă, caracterul obligatoriu al procedurii prealabile cuprinsă în lege fiind prevăzută de altfel şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind exemplificată Decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunţată în urma admiterii recursului în interesul legii.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta care a susţinut că delimitarea bunurilor imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 trebuie determinată atât în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi de art. 21 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.
Prin decizia nr. 722 din data de 3 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, cu respectarea principiului disponibilităţii, apelanta a chemat în judecată pe pârâţi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, revendicând proprietatea şi posesia apartamentului nr. 2, et. 1, situat în imobilul din B-dul Lascăr Catargiu, sector 1 Bucureşti.
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziţii derogatorii în sensul că este inadmisibilă acţiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat.
Curtea de apel a reţinut şi faptul că, acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor cumpărători după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă întrucât procedura prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar în ipoteza în care imobilul revendicat se mai află în patrimoniul statului sau al persoanei juridice deţinătoare.
În situaţia înstrăinării imobilului către chiriaşii cumpărători procedura administrativă este obligatorie în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel că a aprecia în sens contrar, respectiv al inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ar însemna o îngrădire a accesului la justiţie.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului pârâţii B.A.C. şi B.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
În motivarea recursului, pârâţii au arătat că prima instanţă a admis în mod corect şi legal excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, deoarece odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun, invocate de reclamantă, referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi speciale.
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare rezidă şi din soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007, ca urmare a recursului în interesul legii promovat de către Procurorul general al României, soluţie ce este obligatorie pentru instanţe cu privire la problemele de drept judecate, conform art. 329 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut şi faptul că, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, din interpretarea cărora rezultă că legiuitorul a statuat că actele juridice încheiate în condiţiile menţionate nu numai că sunt pe deplin valabile, dar examinate ca titluri de proprietate sunt şi preferabile titlului anterior, opus de proprietarul al cărui imobil a fost preluat abuziv de către stat, dispoziţii care nu încalcă vreun drept fundamental al reclamantei consacrat de C.E.D.O. Mai mult, recunoaşterea drepturilor invocate de reclamantă ar aduce atingere dreptului legitim de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii, prin motivele de recurs pârâţii au formulat critici prin care au arătat faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada de referinţă se realizează numai prin procedura specială stabilită de această lege şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, invocând în argumentarea acestor susţineri şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Însă, văzând considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, nu se poate concluziona în sensul că o acţiune în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de plano.
În acest sens, în hotărârea menţionată se reţine faptul că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Totodată, este însă necesar a se analiza, în funcţie de condiţiile specifice ale fiecărei speţe, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, prin prezenta acţiune în revendicare, reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu, invocând în drept prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi dispoziţiile dreptului comun.
Or, pentru categoria imobilelor care nu se mai aflau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în care se încadrează şi imobilul în litigiu, este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat.
Aşadar, nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor-pârâţi privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 şi aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat, deoarece, pentru situaţia concretă în care se află intimata-reclamantă, al cărui bun nu se mai regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriaşi, acest act normativ nu cuprinde dispoziţii derogatorii în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor.
Ca urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă, deoarece procedura prealabilă şi obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar în ipoteza în care imobilul revendicat se mai află în patrimoniul statului sau al persoanei juridice deţinătoare.
Interpretarea contrară ar însemna că reclamanta este împiedicată să-şi valorifice drepturile în justiţie şi această conduită ar avea drept consecinţă îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie.
Un alt argument în acest sens îl constituie şi faptul că, prin vânzarea de către stat a imobilului preluat abuziv s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar.
Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O.
Criticile prin care recurenţii susţin că legiuitorul a statuat în sensul că actele juridice încheiate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 45 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin valabile şi, examinate ca titluri de proprietate, sunt preferabile titlului anterior, opus de proprietarul al cărui imobil a fost preluat abuziv de către stat, precum şi cele prin care susţin că, recunoaşterea drepturilor invocate de reclamantă ar aduce atingere dreptului legitim de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece vizează fondul acţiunii în revendicare promovată de reclamantă şi urmează a fi avute în vedere la judecarea cauzei de către tribunal ca instanţă de trimitere.
Faţă de cele ce preced, se constată că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, ceea ce impune respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâţii B.A.C. şi B.M. împotriva deciziei nr. 722 din data de 3 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4147/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4174/2010. Civil ŞI DE PROPRIETATE... → |
|---|
