ICCJ. Decizia nr. 4211/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4211/2010

Dosar nr. 4961/3/2007

Şedinţa publică din 2 iulie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului I Bucureşti la data de 26 mai 2004, sub nr. 9057/2004, reclamanţii I.S., N.N., A.I. şi N.M. au chemat în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că imobilul situat în Bucureşti, str. Muzeul Zambaccian, sector 1. a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului şi să se dispună obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să emită decizia de restituire în natură a imobilului mai sus menţionat.

Reclamanţii au învederat că sunt moştenitorii defunctului N.D., care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623 din 29 august 1939 a dobândit de la S.C.U.P., imobilul situat în Bucureşti, str. Muzeul Zambaccian, sector 1.

Acesta a fost că preluat în proprietatea statului în baza H.C.M. nr. 116/1960, hotărâre prin care au fost completate listele anexe la Decretul nr. 92/1950, în prezent arc destinaţia de locuinţă, aflându-se în administrarea R.A.-A.P.P.S., fiind închiriat Ambasadei S.U.A. în baza contractului de închiriere nr. 131/2001, încheiat între fosta R.A. L. şi această ambasadă.

Reclamanţii au mai învederat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 27 martie 2001, au notificat fosta R.A. L., solicitând restituirea în natură a imobilului menţionat, însă, prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001, s-a refuzat restituirea în natură pentru următoarele două motive: că nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, şi, în plus, imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat de la măsura restituirii în natură.

S-a arătat în acelaşi timp, că după comunicarea deciziei au formulat contestaţie împotriva acesteia, iar prin sentinţa civilă nr. 197 din 12 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti a menţinut decizia directorului R.A. L., doar sub aspectul celui de al doilea motiv; această soluţie a fost confirmată atât de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia pronunţată în recurs, cât şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia dată în soluţionarea recursului.

În opinia reclamanţilor, imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, reclamanţii au arătat că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a stabilit că autorul lor, N.D., ai cărui moştenitori sunt, a fost proprietarul imobilului, reclamanţii fiind îndreptăţiţi să solicite unităţii deţinătoare restituirea lui în natură, în baza Legii nr. 10/2001.

La data formulării acţiunii, calitatea de unitate deţinătoare o avea R.A. L.); decizia nr. 17 din 25 mai 2001, emisă de aceasta a fost menţinută în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură, deoarece instanţa a apreciat, ca şi unitatea emitentă, că imobilul face parte din categoria celor exceptate de la restituirea în natură, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Dacă se constată că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, devin incidente prevederile art. 16 alin. (4) din actuala formulare a legii, potrivit cărora imobilul trebuie restituit în natură.

Prin întâmpinarea formulată la data de 11 iunie 2004, pârâta R.A.-A.P.P.S. a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea deciziei de restituire în natură, iar pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, pârâta a învederat că prin notificarea nr. 2119 din 27 martie 2001, adresată fostei R.A. L., a cărei succesoare în drepturi şi obligaţii este, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. Muzeul Zambaccian, sector 1.

R.A. L. a emis decizia nr. 17 din 25 mai 2001, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, decizia a fost atacată în justiţie, fiind soluţionată irevocabil de către Curtea Supremă de Justiţie prin decizia civilă nr. 2606 din 17 iunie 2003, în sensul menţinerii deciziei de respingere a cererii de restituire în natură, în aceste condiţii, este inadmisibilă formularea unei noi cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care să se solicite obligarea R.A.-A.P.P.S. la emiterea unei noi decizii cu privire la acelaşi imobil.

Pârâta R.A.-A.P.P.S. a formulat, totodată, cerere de arătare a titularului dreptului, solicitând introducerea în cauză a S.R. prin M.F.P.

În motivarea acestei cereri, s-au invocat prevederile art. 1, din H.G. nr. 533/2002, art. 23 alin. (3) din Anexa 1 a H.G. nr. 533/2002 şi art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, întrucât statul este proprietarul imobilului în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 3000 din 31 martie 2005, pronunţată în dosarul nr. 9057/2004, judecătoria Sectorului I Bucureşti a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta şi titularul dreptului S.R., reprezentat de M.F. şi a respins, ca nefundat, al doilea capăt de cerere, formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta R.A.-A.P.P.S.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apel ce a fost respins ca ne fondat prin decizia civilă nr. 411 / 2006, pro nun tală de Tribunalul Bucureşti - Secţia a I V-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, recursul fiind admis prin decizia civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casându-se ambele hotărâri şi trimiţându-se cauza spre soluţionare în prima instanţă la Tribunalul Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4961/3/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 294 din 08 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, constatând că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, respingându-se însă, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. la emiterea deciziei de restituire în natură.

În ce priveşte primul capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. Muzeul Zambaccian (fosta str. Căpitan Aviator Dometriade), sector 1, a fost dobândit de numitul N.D. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31623 din 29 august 1939, de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Reclamanţii sunt moştenitorii lui N.D., aşa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 12 din 25 februarie 1999, eliberat de B.N.P. C.M.

Proprietatea autorului reclamanţilor a fost preluată de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum a fost completat prin H.C.M. nr. 116/1960.

În prezent, imobilul se află în administrarea pârâtei R.A.-A.P.P.S., care l-a preluat de la fosta R.A. L., în baza O.U.G. nr. 32/2002.

Evaluând titlul statului, instanţa de fond a constatat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin încălcarea dispoziţiilor actului normativ de preluare, întrucât autorul pârâţilor a fost inginer şi la momentul naţionalizării, era pensionar, în actul de preluare, s-a mai menţionat că soţia sa era fiică de moşier.

Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, erau exceptate de la naţionalizare imobilele ce aparţineau intelectualilor profesionişti şi, respectiv, pensionarilor.

Ca atare, prima instanţă a apreciat că înscrierea imobilului aparţinând autorului reclamanţilor în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, astfel cum au fost completate prin H.C.M. nr. 116/1960, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950. Faptul că soţia autorului reclamanţilor ar fi fost fiică de moşier, nu constituia un temei de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât imobilul fiind dobândit în anul 1939, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, urma regimul separaţiei de patrimonii şi, drept urmare, nu constituia bun comun al autorului reclamanţilor şi al soţiei acestuia.

În consecinţă, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Cât priveşte al doilea capăt de cerere, privind obligarea R.A.-A.P.P.S. să emită decizie de restituire în natură a imobilului sus-menţionat, tribunalul a reţinut următoarele:

În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au notificat fosta R.A. L., solicitând acesteia restituirea în natura a imobilului.

Prin decizia nr. 17 din 25 mai 2001, fosta R.A. L. a respins cererea de restituie în natură a imobilul situat în Bucureşti, str. Muzeul Zambaccian, întrucât s-a reţinut că petenţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar în al doilea rând, imobilul solicitat face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă a mai reţinut că reclamanţii au contestat decizia anterior menţionată, aceasta fiind menţinută prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în acea cauză, soluţia fiind definitivă şi irevocabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 197 din 12 februarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosar nr. 4751/2001, s-a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinându-se însă că petenţii, în calitatea lor de moştenitori erau îndreptăţiţi, să iniţieze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 4 alin. (2); cum imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de un funcţionar al Ambasadei SUA.

Soluţia pronunţată în contestaţia promovată de reclamanţi a fost menţinută si în căile de atac.

Astfel, tribunalul a apreciat, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de a fi obligată pârâta R.A.-A.P.P.S. la emiterea unei noi decizii prin care să le restituie în natură imobilul, câtă vreme notificarea este soluţionată în mod irevocabil.

Totodată, instanţa de fond a mai constatat că, după apariţia Legii nr. 247/2005, reclamanţii au avut posibilitatea ca, în temeiul art. 11 din Titlul I al legii menţionate, să atace din nou decizia nr. 17/2001, în termen de 12 luni, solicitând aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, în forma în care acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005: „(1) Deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, si nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs la Curtea de apel.”

Ca atare, prima instanţă a apreciat că nu poate, în cauza dedusă judecăţii să dispună obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, cu alt conţinut, constatându-se că reclamanţii nu au făcut uz de posibilitatea contestării deciziei 17/2001, în condiţiile art. II din Titlul I din Legea nr. 247/2005.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâţii R.A. A.P.P.S. şi S.R. prin M.E.F., criticându-se soluţia pentru nelegalitate si netemeinicie.

Reclamanţii au susţinut criticile formulate că tribunalul s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita), ignorându-se cererea modificatoare depusă la 29 ianuarie 2008 prin care au solicitat obligarea pârâtei R.A. A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr. 17/2001 emise de R.A. L., si, pe cale de consecinţă, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării şi a restituirii în natură a imobilului, dată fiind modificarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Criticile formulate de pârâţi au privit lipsa de interes a reclamanţilor în formularea primului capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 342/ A din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis cele trei apeluri şi s-a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat legal sesizată si competentă material să soluţioneze apelurile cu care a fost învestită, având în vedere prevederile art. 3 şi art. 282 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, Curtea constată faptul că în cadrul sentinţei apelate, tribunalul s-a pronunţat asupra cererii astfel cum a fost formulată iniţial, prin acţiunea introductivă, respectiv, constatarea trecerii imobilului în patrimoniul statului fără titlu valabil şi cererea de obligare a pârâtei R.A.-A.P.P.S. să emită decizie de restituire în natură a imobilului, ca urmare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, constatare ce rezultă din considerentele sentinţei apelate.

Instanţa de apel a constatat, însă, că la termenul din 29 ianuarie 2008 reclamanţii au depus la dosar, o cerere modificatoare, calificare realizată de instanţa de apel, în temeiul art. 84 C. proc. civ., independent de denumirea dată acesteia de reclamanţi (note de şedinţă).

Prin această cerere, s-a modificat al doilea petit al acţiunii, în sensul că s-a solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să procedeze la revizuirea deciziei nr. 17/2001, având în vedere prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării şi restituirii în natură a imobilului.

Reclamanţii şi-au întemeiat această cerere modificatoare, pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 care reglementează posibilitatea formulării unei noi contestaţii, ca şi pe dispoziţiile deciziei de casare nr. 44 din 12 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, care a semnalat posibilitatea unei noi contestaţii.

Instanţa de apel a mai constatat că la termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, după ce reclamanţii au arătat că înţeleg să-şi modifice acţiunea în sensul precizat, pârâta R.A.-A.P.P.S. prezentă în faţa tribunalului, şi-a exprimat poziţia procesuală cu privire la această cerere, arătând că nu se opune la formularea ei, poziţie menţionată în mod expres în cuprinsul încheierii de şedinţa de dosar fond.

Pe de altă parte, reprezentantul pârâtului S.R., deşi prezent la termen, nu a formulat nicio opoziţie faţă de aceasta modificare.

Instanţa de apel a mai constatat că modificarea celui de-al doilea capăt al cererii era formulat în contradictoriu cu pârâta R.A.-A.P.P.S., întrucât acest capăt a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apreciindu-se că prin cererea (iniţială sau modificată), atacându-se decizia nr. 17/2001, este supusă regulilor prevăzute de art. 22, art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziţii legale, speciale şi derogatorii de la normele cu caracter general (art. 12 din Legea nr. 213/1998), stabilesc şi cadrul procesual al cauzei, acesta neputând implica şi alţi participanţi decât cei între care s-a derulat etapa administrativă a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a constatat că cererea de arătare a titularul dreptului formulată de pârâta R.A. A.P.P.S. a vizat doar primul capăt de cerere, privind constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil.

În consecinţă, s-a apreciat că pârâta direct vizată de modificarea cererii formulate de reclamanţi la 29 ianuarie 2008, a fost de acord în mod expres cu formularea ei de către reclamanţi.

Potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.

Instanţa de apel a constatat că aceste dispoziţii de procedură au caracter dispozitiv, iar nu imperativ, deoarece scopul edictării lor a fost acela de a-l proteja pe pârât şi de aceea, neregularitatea constând în nesocotirea lor, dacă nu a fost invocată de pârât la termenul săvârşirii ei sau, dacă pârâtul, personal sau prin reprezentant, nu a fost prezent la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele cazuri, înainte de a mai pune în discuţie alte aspecte ale procesului, se acoperă, după cum rezultă din prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Drept urmare, prima instanţă fiind legal învestită cu soluţionarea cererii, astfel cum ea a fost modificată, trebuia să se pronunţe asupra ei ca atare.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că împrejurarea că tribunalul era instanţă de rejudecare, nu afectează concluzia anterioară, deoarece modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc şi la instanţa de trimitere, întrucât pârâtul nu este prejudiciat în vreun fel, acesta putând să-şi formuleze în mod plenar apărările, în funcţie de cererea modificată.

Aşadar, pronunţându-se asupra cererii iniţiale, fără a lua în considerare modificarea acţiunii, instanţa de apel a apreciat că tribunalul s-a pronunţat extra petita, asupra a ceea ce nu s-a cerut, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.

Considerentele expuse s-au considerat a fi valabil şi pentru cazul în care cererea formulată de reclamanţi la 29 ianuarie 2008 ar fi calificată drept o cerere de întregire sau completatoare, întrucât indiferent de caracterul ei (modificator sau completator), tribunalul era ţinut să o aibă în vedere şi să se pronunţe asupra ei.

Curtea a mai constatat că instanţa de fond şi din punct de vedere formal a omis să se pronunţe asupra cererii reclamanţilor din 29 ianuarie 2008, deoarece din încheierea de la acel termen de judecată, nu reiese vreo dispoziţie a tribunalului cu privire la ea.

Totodată, instanţa de apel a mai constatat că noua contestaţie a aceleiaşi decizii nr. 17 din 25 mai 2001, permisă în baza art. 2 din Anexa II a Legii nr. 247/2005, care reprezintă al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost modificat, atrage aceeaşi competenţă materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă, respectiv, a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, astfel că, decizia de casare anterioară, nu este încălcată, dispoziţiile art. 315 fiind pe deplin respectate.

În consecinţă, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care s-a dispus desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, întrucât soluţia fiind pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile neanalizării cererii modificatoare, a pricinuit reclamanţilor o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.

Având în vedere că apelurile ambilor pârâţi privesc exclusiv excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, excepţie motivată inclusiv prin raportare la soluţia de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere şi la considerentele care au condus la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere secund, instanţa de apel a apreciat că, dată fiind comunitatea de critici şi necesitatea soluţionării unitare a cauzei, se impune şi admiterea apelurilor formulate de pârâţi, urmând ca susţinerile acestora să fie avute în vedere în rejudecarea cauzei.

S-a stabilit că, în rejudecare, tribunalul va evalua şi obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâta R.A. A.P.P.S. prin apelul declarat, fiind un aspect ce ţine de evaluarea pretenţiilor pe fondul lor.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A.P.P.S. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, s-a susţinut că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc si la instanţa de trimitere, în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, la termenul din 29 ianuarie 2008, reclamanţii au depus o cerere modificatoare a celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii, prin care au solicitat obligarea pârâtei R.A.-A.P.P.S. să procedeze la revizuirea Deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., având în vedere că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, şi în consecinţă, să dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii notificării şi restituirii în natură a imobilului din Bucureşti, str. Zambaccian, sector 1.

Or, cererea modificatoare a fost introdusă în fond după casare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, potrivit art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al pricinii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs (se menţionează în acest sens o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizie nr. 1403/2005).

În cazul casării cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, în rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate.

Recursul formulat este nefondat şi va fi respins, potrivit celor ce urmează.

În analiza criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 44 din 12 ianuarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii prezentei cauze, dispunând casarea deciziei şi sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.

Din considerentele deciziei de casare reiese că instanţa, în temeiul art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a valorificat un motiv de ordine publică (încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.), anume, necompetenţa de soluţionarea a pricinii în primă instanţă, cererea pe care reclamanţii au adresat-o Judecătoriei sector 1 la 26 aprilie 2004.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost stabilită în considerarea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată şi în aplicarea efectelor Deciziei în recursul legii nr. IX/2006 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa de recurs apreciind că prin acest capăt de cerere s-a solicitat de către reclamanţi soluţionarea pe fond a cererii de restituire a imobilului, în sensul obligării pârâtei la emiterea dispoziţiei sau deciziei motivate de soluţionare a notificării, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Totodată, prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs a constatat că în temeiul art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2001, reclamanţilor li s-a recunoscut în mod legal dreptul de a formula o nouă contestaţie împotriva deciziei nr. 17/2001 emisă de R.A. L., raţiunea edictării acestei norme fiind tocmai modificarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul în forma lui anterioară Legii nr. 247/2005 excluzând de la măsura restituirii anumite imobile preluate abuziv de stat, în considerarea afectaţiunii lor speciale, de utilitate publică.

Drept urmare, cele două dispoziţii legale trebuiau corelate, astfel că, pentru acele situaţii în care unităţile deţinătoare au emis dispoziţii/decizii sau ordine de respingere a notificărilor prin care se solicita restituirea în natură a imobilelor din această categorie în baza art. 16, în redactarea textului anterioară modificării adoptate prin Legea nr. 247/2005, legiutorul a prevăzut posibilitatea formulării unei noi contestaţii împotriva acestora.

În mod cert, la adoptarea dispoziţiilor art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 s-au avut în vedere şi considerente de nediscriminare, prin această normă urmărindu-se împiedicarea coexistenţei unor situaţii în care anumiţi destinatari ai legii ar fi fost excluşi de la beneficiul acestei dispoziţii de favoare (art. 16 al Legii nr. 10/2001, modificat) numai pentru considerentul că entitatea notificată s-a pronunţat deja asupra cererii, pe când în alte situaţii, în care unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a dispoziţiei sau deciziei motivate în termenul stipulat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, titularilor notificărilor să li se aplice dispoziţiile mai favorabile, ale legii modificate.

Dat fiind temeiul juridic nou al unei astfel de pretenţii, este şi motivul pentru care nu este înfrântă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în contestaţiile promovate împotriva unor decizii/dispoziţii prin care anterior s-a respins restituirea în natură a imobilelor ce intrau sub incidenţa art. 16 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001.

Modificarea normei de drept material (art. 16 din Legea 10/2001) prin Legea nr. 247/2005 şi valorificarea ulterioară de care persoanele îndreptăţite a vocaţiei născute în baza acestui text, este echivalentul unui alt temei juridic, al unei alte cauze a cererii de chemare în judecată (causa debendi), dacă se are în vedere că în contextul Legii nr. 10/2001, lege specială, demersul părţii este iniţiat chiar prin formularea notificării, plasată anterior sesizării propriu-zise a instanţei de judecată.

Aceste consideraţii se dovedesc utile pentru verificarea respectării de prima instanţă a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. (critică susţinută prin motivele de recurs), învestită prin trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă şi, în mod egal, şi pentru reluarea judecăţii la primă instanţă ca urmare a desfiinţării soluţiei prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs.

Ca atare, în cercetarea criticilor formulate prin motivele de apel, cu privire la pretinsa încălcare de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a formulării cererii din data de 29 ianuarie 2008, la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de fond competente, instanţa de apel trebuia să evalueze acest motiv de apel din perspectiva art. 132 C. proc. civ. (cerere modificatoare, completatoare sau precizatoare) şi să dea o calificare acesteia, pornind de la decizia instanţei de casare pentru motiv de necompetenţă.

Competenţa instanţei se determină în raport de pretenţia dedusă judecăţii şi de calificarea juridică a cererii cu care instanţa este învestită.

În acest context, trebuia a se observa că instanţa de casare în motivarea stabilirii competenţei de primă instanţă în favoarea tribunalului, a avut în vedere inadvertenţa dintre cererea de chemare în judecată, astfel cum ea a fost iniţial formulată (emiterea unei noi decizii de soluţionare a notificării, capătul doi de cerere) şi scopul urmărit de reclamanţi, restituirea imobilului (cauza acţiunii, causa petendi); instanţa de casare indicând că la o atare finalitate nu se poate tinde prin solicitarea de obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii, ci doar prin solicitarea revizuirii celei dintâi, Decizia nr. 17/2001, emisă de R.A. L., antecesoarea pârâtei din prezenta cauză.

În baza acestor considerente, reclamanţii au depus notele de şedinţă din 29 ianuarie 2008, cerere calificată de instanţa de apel ca fiind cerere modificatoare (sau completatoare), deşi nici sub raport obiectiv şi nici sub raport subiectiv, cererea de chemare în judecată nu a suferit transformări, astfel că dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt incidente.

Înalta Curte apreciază că prin cererea menţionată, reclamanţii şi-au precizat, potrivit dezlegărilor date de instanţa de casare, care este mijlocul prin care se tinde la realizarea scopului afirmat prin învestirea instanţei în anul 2004: să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură, întrucât prin cererea analizată, reclamanţii au cerut obligarea R.A. A.P.P.S. la revizuirea deciziei nr. 17/2001 (ceea ce reprezintă chiar reluarea formulării instanţei de casare), având în vedere dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii de restituire în natură a imobilului.

Că este o cerere precizatoare rezultă şi din faptul că, şi dacă se analiza cererea de chemare în judecată în forma în care ea a fost formulată iniţial: constatare preluare fără titlu şi obligare a pârâtei sa emită decizie de restituire în natură, la momentul evaluării celui de-al doilea capăt de cerere instanţa era ţinută să facă statuări asupra sorţii juridice a Deciziei nr. 17/2001 emise de R.A. L., ceea ce reprezenta un considerent decizoriu (o soluţie a instanţei care, doar din punct de vedere topografic se regăseşte în considerente, iar nu în dispozitiv), fiind de natură a sprijini soluţia adoptată: de admitere sau de respingere a cererii de obligare a pârâtei să emită decizie de restituire în natură; or, aşa cum deja s-a arătat, existenţa deciziei anterioare nr. 17/2001 nu putea primi valoarea unui fine de neprimire în analizarea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată a fi corecte argumentele instanţei de apel referitoare la caracterul dispozitiv al normei de la art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi, în principiu, şi cel privind confirmarea posibilităţii de modificare sau completare a cererii de chemare în judecată după o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare până la prima instanţă, ca modalitate derivată de sesizare a acelei prime instanţe (aşadar, susţinerea suportând circumstanţierea că este de observat motivul casării şi limitele rejudecării), însă, dat fiind caracterul precizator al cererii formulate de reclamanţi la 28 ianuarie 2008, acestea nu sunt aplicabile speţei, şi ca atare, se va respinge ca nefondată şi critica recurentei cu acest obiect; în plus, cererile precizatoare se pot formula până la momentul intrării în dezbateri asupra fondului, moment procesual respectat de reclamanţi, precizarea fiind consemnată ca atare de prima instanţă în încheierea de dezbateri de la termenul menţionat.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, urmând ca la rejudecare, prima instanţă să constate si dezlegările statuate în analiza recursului de faţă, utile în determinarea limitelor rejudecării, a stabilirii cadrului procesual sub raport obiectiv si calificării corecte a actelor de procedură ale părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta R.A.-A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 342/ A din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 2 iulie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4037/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond  ICCJ. Decizia nr. 4228/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4211/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs