ICCJ. Decizia nr. 4328/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4328/2010
Dosar nr. 1901/118/2009
Şedinţa publică din 9 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul B.N., în contradictoriu cu Municipiul Constanţa şi a obligat reclamantul la plata sumei de 500 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Constanţa pentru a se dispune obligarea acestuia să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii pentru o casă demolată, şi terenul aferent acesteia în suprafaţă de 350 mp, preluate abuziv, prin expropriere, precum şi la plata unor daune morale în valoare de 10.000 Euro.
Tribunalul a apreciat că, în raport de solicitarea reclamantului şi de motivarea cererii de chemare in judecata, acţiunea nu poate fi analizată decât raportat la prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar nu prin prisma prevederilor evocate, Legea nr. 554/2004 şi art. 998 C. civ.
Notificarea a fost însă adresată primăriei la 24 octombrie 2005, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi deci după expirarea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prorogat succesiv.
S-a conchis, că, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada sesizării autorităţii locale, ca persoană deţinătoare, cu o notificare formulată în termenul prevăzut de lege, întrucât nici unul din înscrisurile depuse la dosar nu poartă dată certă constituită în condiţiile art. 1182 C. civ., iar adresa nr. R 56436 din 13 aprilie 2009 emisă de Primăria municipiului Constanţa confirmă că reclamantul nu a adresat unităţii deţinătoare vreo notificare sau o cerere de restituire.
Prin Decizia civilă nr. 241/C din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul reclamant, ca nefondat şi a obligat apelantul la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât, reţinând, în esenţă, următoarele:
Chestiunea dedusă judecăţii este cea a supunerii autorităţii publice locale intimate la îndeplinirea unei obligaţii legale, anume aceea statuată prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, de a emite o dispoziţie motivată asupra notificării înaintate de persoana pretins îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi a subzistenţei acestei obligaţii în cazul în care notificarea a fost depusă cu depăşirea termenului reglementat prin art. 21 alin. (1) din lege (actual art. 22 din legea republicată), şi care a fost prorogat succesiv prin efectul OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Analiza acestui aspect implică raportarea la interesul actual, legitim şi imediat al părţii care reclamă neîndeplinirea acestei obligaţii, iar din acest punct de vedere, în mod corect, prima instanţă a constatat că, prin nedepunerea unei notificări până la împlinirea termenului legal, autoritatea locală este derobată de obligaţia de a mai răspunde prin dispoziţie notificării depuse după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Chiar dacă instanţa de fond nu s-a pronunţat explicit asupra acestui aspect, s-a reţinut că însuşi apelantul reclamant confirmă că demersurile sale s-au materializat abia după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care, însă, prin modificările aduse, conform Titlului I, Legii nr. 10/2001, nu a generat o repunere a persoanelor care au pierdut termenul legal de notificare în exerciţiul acestui drept.
Or, pierderea termenului de depunere a notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001 instituie premisa pierderii calităţii de persoană îndreptăţită în sensul dat de lege, prin negarea în faţa oricărei autorităţi a statului (inclusiv a celor jurisdicţionale) a dreptului de proprietate reclamat şi, deci, a unui bun în înţelesul art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai reţinut, că susţinerile apelantului care tind să fundamenteze motivele apelului, referitoare la existenţa unor demersuri la primărie, imediat după apariţia Legii nr. 10/2001, pentru documentare, dar care nu au primit un răspuns, cât şi pentru identificarea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, a unor înscrisuri doveditoare depuse cu notificarea, sunt neîntemeiate, câtă vreme singurul document relevant, care atestă iniţierea procedurii, este notificarea datată 24 octombrie 2005.
S-a concluzionat, că tardivitatea depunerii notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din legea modificată, pierderea dreptului de a pretinde în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce echivalează cu negarea oricărei obligaţii a persoanei notificate de a răspunde prin decizie/dispoziţie motivată pretenţiilor formulate.
Sub aspectul criticilor referitoare la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât în faţa instanţei de fond, s-a reţinut că acestea sunt neîntemeiate în contextul dat de art. 274 C. proc. civ., care instituie regula suportării tuturor cheltuielilor generate de proces de către partea care cade în pretenţii. Cum în speţă s-a făcut dovada plăţii efective a unor asemenea cheltuieli de către pârât apărătorului care i-a reprezentat interesele, nu prezintă importanţă, pentru controlul jurisdicţional, aspectele referitoare la modalitatea de reflectare în documentaţia contabilă justificativă a acestor cheltuieli.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că instanţa de apel, apreciind că cererea a fost tardiv formulată, ceea ce atrage pierderea dreptului de a pretinde în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, greşit a respins apelul ca nefondat, deoarece cererea reclamantului din data de 24 octombrie 2005 a fost transmisă prin poştă, fără confirmare de primire; că ulterior s-a prezentat în audienţă, când i s-a comuniat că „cererile de restituire depuse în baza Legii nr. 247/2005 nefiind depuse în termen nu au mai fost înregistrate".
Chiar dacă această cerere nu se mai regăseşte în evidenţele primăriei, recurentul-reclamant arată că a relevat instanţei de apel că şi în cursul anului 2006 şi 2007 solicitările acestuia, împreună cu documentaţia aferentă, au fost transmise Prefecturii Constanţa, aspect relevat prin adresa nr. 157/1 din 15 martie 2007 emisă de Prefectura Constanţa, ceea ce nu poate fi ignorat.
S-a mai arătat, că, deşi a depus, în mod repetat, în fiecare an, cerere, primăria a rămas opacă la toate solicitările sale şi ale Prefecturii Constanţa, „cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, care prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrare, entitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată", fie la notificarea iniţială din 24 octombrie 2005, fie la revenirile ulterioare adresate prin intermediul Instituţiei prefectului, şi că, procedând altfel, se creează o discriminare între persoanele vizate de Legea nr. 10/2001 şi cele vizate de Legea nr. 1/2000.
De asemenea, reclamantul a arătat că hotărârea este nelegală şi sub raportul obligării acestuia la plata onorariului de avocat, întrucât la dosar s-a depus o chitanţă în care se consemnează un anumit onorariu încasat de la pârât, înscris fals, întrucât nu este însoţită de factură fiscală, fiind vorba de o persoană juridică.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În speţă, recurentul-reclamant, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează dreptul său de a i se răspunde la notificarea formulată, după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, de către unitatea deţinătoare, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
Acest text de lege are în vedere, însă, notificările formulate în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 22 după republicare, potrivit căruia, persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestei legi, aveau obligaţia de a formula, în termenul prevăzut de această lege, o notificare prin care învesteau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, şi a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002. Acest termen nu a suferit nicio modificare prin dispoziţiile legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea în termen, adică acele condiţii în care actul procedural se poate efectua şi după expirarea termenului legal, şi anume când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată să-l îndeplinească printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Aşa cum s-a arătat mai sus, referitor la termenul de notificare reglementat prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu a intervenit nicio modificare legislativă, conţinutul său nefiind modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, şi nici nu s-a invocat vreun caz de forţă majoră care să-l fi împiedicat pe reclamant să fi formulat notificarea în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a prorogat ulterior.
Prin urmare, susţinerea reclamantului în sensul că intimatul trebuia să soluţioneze notificarea formulată la 24 octombrie 2005 prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, este neîntemeiată, câtă vreme aceasta a fost formulată tardiv, cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, reclamantul fiind în culpă pentru pierderea acestui termen.
Aşadar, se constată că în mod corect instanţa de apel, stabilind că reclamantul a formulat notificarea tardiv, a dispus respingerea apelului acestuia prin Decizia recurată, păstrând astfel ca legală soluţia primei instanţe, de respingere a cererii deduse judecăţii.
Critica formulată de recurentul-reclamant potrivit căreia hotărârea recurată este nelegală sub aspectul obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, deoarece chitanţa în care s-a consemnat onorariul încasat de la pârât nu a fost însoţită de factura fiscală, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, chitanţa depusă la dosar de către intimat face dovada achitării efective a onorariului de către acesta apărătorului care i-a reprezentat interesele, neavând nicio importanţă, pentru controlul jurisdicţional, modalitatea reflectării onorariului în documentaţia contabilă justificativă, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B.N.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant, instanţa va dispune obligarea acestuia la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul Primarul municipiului Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 241/C din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurentul B.N. la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul Primarul municipiului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4326/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4323/2010. Civil → |
|---|
