ICCJ. Decizia nr. 4334/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4334/2010
Dosar nr. 10972/118/2008
Şedinţa publică din 9 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 9 decembrie 2008 reclamantul T.E. a solicitat Tribunalului Constanţa să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, să-i plătească suma de 15.000 lei, indexată cu rata inflaţiei, cu titlu de daune morale în cuantum de 400.000 lei, să i se recunoască vechimea în muncă pentru perioada în care a fost privat de libertate, să redobândească dreptul de înmatriculare la U.T. Cluj pentru susţinerea tezei de doctorat şi să fie obligat pârâtul la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, acesta a arătat că a fost arestat în mod abuziv şi nelegal prin ordonanţa din 8 iunie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, pentru o perioadă de aproximativ 3 luni de zile, respectiv 8 iunie 2001-31 august 2001, deşi a atenţionat constant organele de cercetare penală asupra nevinovăţiei sale. Astfel, a declarat în mod repetat că nu avea atribuţiuni de serviciu în fişa postului pentru activitatea de reparaţii din şantier şi nu a existat nici o legătură între activitatea sa şi evenimentele petrecute pe nava A., vinovate făcându-se acele persoane care nu au respectat măsurile de protecţie a muncii luate de conducerea societăţii, dispuse în scris şi cu care au fost instruiţi toţi angajaţii şantierului implicaţi în activitatea de reparaţii a navei respective.
La data arestării pentru infracţiuni la legea protecţiei muncii nr. 90/1996 şi ucidere din culpă, ambele în concurs ideal, ca urmare a accidentului colectiv de muncă din data de 5 iunie 2001 petrecut la bordul navei A., soldat cu 10 victime, îndeplinea funcţia de director de producţie la S.N. Constanţa.
Prin Decizia Tribunalului Constanţa din data de 31 august 2001 a fost eliberat, urmând a fi cercetat în libertate. Sentinţa penală nr. 1344 din 28 iunie 2002 prin care Judecătoria Constanţa la condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare a fost menţinută de Tribunalul Constanţa prin Decizia penală nr. 410 din 9 mai 2003, care a constatat graţiată pedeapsa, însă Curtea de apel Constanţa a casat cele două hotărâri prin Decizia penală nr. 399/P/2004 şi a dispus restituirea cauzei la parchet pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate şi completarea urmăririi penale. Prin Rechizitoriul nr. 627/P/2006 din 28 decembrie 2007 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, astfel confirmându-se după 6 ani şi jumătate de la arestarea sa nelegală că nu se face vinovat de infracţiunile pentru care a fost arestat timp de 3 luni.
Reclamantul a mai precizat că daunele materiale reprezintă plata salariilor cuvenite pe perioada arestării, indexate şi actualizate şi plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la momentul arestării, ca beneficiu nerealizat.
In ceea ce priveşte daunele morale, a susţinut că a suferit o vătămare a onoarei, demnităţii, prestigiului şi reputaţiei sale, raportat şi la funcţia de director de producţie al S.N. Constanţa pe care o deţinea la momentul arestării nelegale, vătămare ce i-a produs suferinţe psihice şi consecinţe negative pe plan social, profesional, fizic.
Astfel, după o carieră de 27 de ani şi merite profesionale deosebite, s-a văzut nevoit să stea în celulă cu elemente antisociale, să suporte atmosfera apăsătoare şi deprimantă din spatele gratiilor, a suportat sentimentul decadenţei umane şi dispreţul publicului în sălile de judecată, fiind prezentat legat la mâini cătuşe în boxa acuzaţilor până când judecătorul dădea ordin poliţiştilor să fie legat de cătuşe la începutul şedinţei de judecată. A fost astfel lipsit de confortul psihic al unei vieţi de familie şi sociale normale, de sentimentul utilităţii sale în familie, în societate şi profesional, a pierdut reputaţia de bun manager, bun profesionist, bun inginer navalist de care s-a bucurat până atunci, atât în rândul colegilor, cât şi în faţa partenerilor de afaceri. Mediatizarea deosebită a cazului, fiind singurul director de producţie al celui mai mare şantier naval din ţară cu 3500 de angajaţi, ce a fost arestat şi acuzat de uciderea din culpă a 10 muncitori, a constituit o puternică presiune psihică atât pentru sine, cât şi pentru familia sa, fiind reluate la nesfârşit acuzaţii grave în mass-media, fapt ce i-a produs un grav prejudiciu de imagine, cu consecinţe în planul posibilităţii de a mai ocupa vreodată funcţia de director la vreo societate comercială.
Nu în ultimul rând, a susţinut că arestarea sa la doar 2 zile de la producerea accidentului, fără a se efectua nici o expertiză tehnică, i-au creat un şoc psihic şi o traumă psihică grea, o umilinţă greu de suportat, iar ulterior stresul generat de prelungirea procesului timp de 6 ani şi jumătate au avut consecinţe în slăbirea sănătăţii fizice şi psihice.
De asemenea, s-a simţit umilit când s-a luat măsura suspendări contractului de muncă, urmare a arestării, văzându-se astfel exclus din şantier lupă o perioadă de muncă intensă şi devotată din anul 1975, fiind autor a peste de inovaţii şi invenţii, doctorand al U.T. Cluj, cu o teză al cărei subiect era în analiză la C.M.R. Cluj şi la U.B. din Germania, pentru a se studia dezvoltarea Proiectului european cu aplicaţii în industria navală românească şi mondială.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
Ulterior, reclamantul şi-a majorat câtimea pretenţiilor, respectiv la suma de 99.507 lei daune materiale şi 500.000 lei daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 492 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului T.E. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Constanţa să plătească reclamantului suma de 90.875,71 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Tribunalul a constatat că perioada 08 iunie 2001-31 august 2001 în care reclamantul a fost privat de libertate constituie vechime în muncă şi a respins cererea privind redobândirea dreptului de înmatriculare pentru susţinerea tezei de doctorat. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 3800 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în mod nelegal reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 8 iunie 2001-31 august 2001, pentru săvârşirea unor infracţiuni de neluare a măsurilor legale referitoare la protecţia muncii, pentru vătămare corporală gravă, respectiv ucidere din culpă şi că pentru perioada restrângerii de libertate suportate şi a consecinţelor produse asupra persoanei reclamantului, precum şi a familiei sale i se cuvine o reparaţie materială şi una morală.
În privinţa daunelor materiale, prima instanţă a stabilit că ele se cuvin reclamantului pentru perioada măsurii privării de libertate şi reprezintă diferenţa actualizată de salariu nerealizat de reclamant ca urmare a trecerii sale într-o funcţie inferioară şi cheltuieli judiciare cauzate de procesul penal.
Cu privire la daunele morale, instanţa a apreciat că se cuvin reclamantului despăgubiri băneşti pentru prejudiciul suferit pe perioada detenţiei nelegale, şi a apreciat cuantumul lor prin aplicarea criteriilor referitoare la durata privării de libertate, consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
Instanţa de fond a mai stabilit că răspunderea pentru întreg prejudiciul material şi moral suferit de reclamant revine Statului Român în temeiul art. 504 şi art. 505 alin. (4) C. proc. pen. şi a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamantului privind redobândirea dreptului de înmatriculare pentru susţinerea tezei de doctorat, nefiind dovedită legătura de cauzalitate între arestarea reclamantului şi nesusţinerea tezei de doctorat.
La fel, nu s-a considerat a fi fost dovedită legătura de cauzalitate între afecţiunile medicale ce rezultă din fişele medicale depuse de reclamant şi arestarea sa preventivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul T.E. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.
În apelul formulat reclamantul T.E. a susţinut că instanţa de fond nu a aplicat toate criteriile pentru stabilirea întinderii despăgubirii daunelor morale şi nu a evaluat corect despăgubirile care să compenseze prejudiciul moral suferit.
Arată că instanţa de fond nu a respectat principiul proporţionalităţii dintre daunele morale acordate şi gravitatea suferinţelor produse urmare celor 85 de zile de arest preventiv nelegal şi a participării timp de 6,5 ani într-un proces penal şi nici principiul reparării integrale a prejudiciului suferit. Nu a analizat criteriul de apreciere a despăgubirilor morale privitor la importanţa valorilor lezate,cum sunt prestigiul profesional şi reputaţia reclamantului, nu a analizat gradul de lezare al valorilor morale, pierderea funcţiei de director de producţie şi a altor funcţii mai mari la alte şantiere navale din ţară şi străinătate şi ocuparea unor funcţii inferioare pregătirii profesionale şi manageriale şi nu a analizat complet criteriul intensităţii cu care au fost percepute consecinţele vătămării, reclamantul fiind alăturat fizic şi ca imagine unor persoane care săvârşiseră infracţiuni cu violenţă.
De asemenea, evaluarea prejudiciului nu a fost raportată la consecinţele pe care eroarea judiciară le-a avut asupra familiei sale, în special asupra soţiei şi asupra fiicei reclamantului, dar şi asupra suferinţelor sale fizice, confirmate prin martorii audiaţi precum şi asupra pregătirii profesionale, reclamantul fiind în imposibilitate de a mai susţine teza sa de doctorat.
În apelul său pârâtul Statul Român a susţinut că instanţa de fond a stabilit eronat cuantumul despăgubirilor materiale, adăugând nelegal, contrar prevederilor art. 504 C. proc. pen., diferenţa de salariu nerealizat ca urmare a trecerii reclamantului într-o funcţie inferioară. Arată că instanţa trebuia să aibă în vedere numai drepturile salariale de care a fost lipsit reclamantul în perioada arestării preventive pentru că nu este suficientă prezumţia că reclamantul şi-ar fi păstrat funcţia şi drepturile salariale până la sfârşitul anului 2007, cu atât mai mult cu cât S.N. Constanţa s-a privatizat la 1 octombrie 2002. Apreciază apelantul că prejudiciul este unul viitor în acest caz şi nu poate fi considerat ca fiind cert. Solicită ca instanţa să calculeze prejudiciul material constând în venitul nerealizat corespunzător perioadei privative de liberate până la data privatizării Şantierului, la care se adaugă suma de 842,99 lei cheltuieli judiciare în procesul penal în privinţa daunelor morale, pârâtul a susţinut că suma de 120.000 lei acordată cu acest titlu este exagerată şi depăşeşte limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele încercate de reclamant şi familia sa.
La rândul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului, apelantul susţinând că pentru acordarea daunelor morale într-un cuantum de 120.000 lei era necesar ca reclamantul să dovedească faptul că prin măsura luată pe nedrept i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală, instanţa fiind datoare să ţină seama şi de jurisprudenţa CEDO referitoare la acordarea unor satisfacţii juste, fără ca reparaţia morală să constituie o îmbogăţire fără just temei pentru reclamant.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 267/C din 19 noiembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul T.E. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 492 din 20 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. 10972/118/2008, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa.
S-a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 492 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa. S-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 10.548,6 lei reprezentând venit nerealizat corespunzător perioadei privării de libertate, actualizat şi la 842,99 lei reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Despăgubirile în sumă de 120.000 lei (aproximativ 30.000 Euro) acordate de instanţa de fond, chiar dacă sunt limitate, prin considerente, la durata arestării preventive, ele sunt acoperitoare pentru atingerea adusă reputaţiei sociale şi profesionale a reclamantului de existenţa procesului penal şi luarea măsurii arestării preventive pe perioada de 85 zile, precum şi pentru suferinţa psihică pe care i-a provocat-o privarea de libertate. Instanţa de fond a reţinut, la determinarea cuantumului daunelor morale, aspectele esenţiale ale cauzei, că funcţia de director de producţie al unei societăţi de importanţă naţională a reclamantului, precum şi consecinţele pe care intentarea unui proces nereal în legătură cu serviciul le-a avut asupra onoarei, creditului moral, poziţiei sociale şi prestigiului profesional al reclamantului.
Nu se poate contesta faptul că arestarea reclamantului timp de 85 de zile şi obligarea sa de a fi prezent în sălile de judecată timp de 6 ani şi jumătate nu au fost de natură să atingă grav onoarea şi demnitatea reclamantului, iar expunerea sa la dispreţul public şi un sentiment accentuat de frustrare, de dezumanizare şi de afectare importantă a prestigiului său profesional şi a personalităţii sale morale constituie elemente semnificative pentru conturarea prejudiciului moral suferit de acesta - un prejudiciu psihic de netăgăduit, un prejudiciu de imagine multiplu şi complex, un prejudiciu de familie, ce se impune a fi reparat în condiţiile legii.
S-a constatat, în consecinţă, că daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacţie echitabilă, iar acordarea unui cuantum mai mare sau mai mic nu ar respecta condiţia aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.
In consecinţă, apelurile reclamantului şi ale pârâţilor, pentru motivele mai sus menţionate, au fost respinse ca nefondate.
A fost considerată drept fondată critica ce vizează cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului prin hotărârea primei instanţe, reţinându-se următoarele.
Principiul răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârşite în procesele penale este consacrat de Constituţia României şi în acord cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional ca Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri privative pe nedrept - indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea - decurge din raporturile de drept public şi poate fi antrenată în condiţiile stabilite cumulativ prin art. 504 C. proc. pen., care impun repararea integrală a prejudiciului suferit de victima erorii judiciare, fără a distinge după cum acesta este material sau moral.
Este evident că repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, acesta fiind un principiu care, desprins din răspunderea civilă delictuală, se aplică şi în cazul erorilor judiciare. Aceasta pentru că, raţiunea dispoziţiilor cuprinse în art. 504 şi urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor atare dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
S-a mai reţinut că reclamantul a recunoscut împrejurarea că, anterior scoaterii sale de sub urmărire penală prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007, a fost angajat ca şi consilier tehnic conducere executivă în perioada 01 septembrie 2001 – 08 octombrie 2002 şi apoi coordonator proiect şi manager proiect în cadrul aceleiaşi unităţi, respectiv S.N. Constanţa.
Este real faptul că salariul obţinut în aceste funcţii a fost inferior celui obţinut în funcţia de director de producţie, dar acest aspect nu poate fi imputat pârâtului şi nu este o consecinţă directă a erorii judiciare ce constituie temei a răspunderii statului conform art. 504 C. proc. pen.
S-a mai reţinut astfel că statul nu poate fi ţinut a răspunde, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., decât pentru prejudiciul creat reclamantului urmare reţinerii şi arestării sale nelegale pentru o perioadă de 85 zile, prejudiciul suferit de reclamant fiind echivalent cu salariul de care a fost lipsit reclamantul în această perioadă - 10548,6 lei - sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflaţie de la data reţinerii acestuia şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri.
Celelalte pretenţii ale reclamantului ce reprezintă diferenţa dintre salariul aferent funcţiei de director de producţie şi venitul realizat după reîncadrarea sa şi până la data finalizării procesului penal prin scoaterea de sub urmărire penală au fost reţinute ca nefondate, apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind întemeiat sub acest aspect.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul T.E., cât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Constanţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Recurentul reclamant T.E. a invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate.
Instanţa de apel a admis greşit apelul formulat de pârâtul Statul Român, schimbând în parte sentinţa civilă a Tribunalului Constanţa, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata sumei de 10.548,6 lei (daune materiale) faţă de 99.507,00 lei, sumă acordată de prima instanţă; greşit s-a aplicat legea, încălcându-se prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., prin aceea că nu a ţinut seama la stabilirea întinderii reparaţiei materiale, de diferenţa solicitată şi acordată de instanţa de fond, dintre salariul de director de producţie la momentul atestării şi cel inferior avut după eliberare din arest, până la momentul privatizării S.N. Constanţa (oct. 2001), data până la care se prezumă că administraţia l-ar fi menţinut în funcţia de director de producţie.
Se mai susţine că instanţa de apel a nesocotit rezultatele expertizei contabile, dispuse în cauză de instanţa de fond şi a anulat despăgubirile materiale cuvenite ca diferenţă de salariu de director dintre momentul eliberării din arest şi data privatizării S.N. Constanţa, octombrie 2002.
Se conchide de către recurentul reclamant că instanţa de apel nu a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii de Apel Constanţa şi a CEDO, iar în privinţa daunelor morale instanţa nu ar fi dat eficienţă criteriilor prevăzute la art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
S-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate.
Se susţine incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece s-ar fi nesocotit prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că suma acordată reclamantului T.E. de 120.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale este prea mare faţă de perioada de detenţie suferită de acesta şi de consecinţele negative produse asupra reclamantului şi familiei acestuia.
Se mai susţine că nu există nicio legătură de cauzalitate între prezenţa reclamantului T.E. în sălile de judecată timp de 6 ani, pe durata desfăşurării procesului şi cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, iar unicul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în arestarea nelegală a reclamantului, între 8 iunie – 31 august 2001.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa a susţinut drept temei de nelegalitate că suma reprezentând daune morale acordată de instanţa de fond şi menţinută în apel depăşeşte valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea reclamantului, aprecierea cuantumului prejudiciat nefiind corectă.
Se mai consideră că factorul prejudicial se limitează numai la arestarea preventivă, în mod eronat raportându-se instanţa de fond la întreaga perioadă în care s-a desfăşurat procesul penal.
Se mai susţine că instanţele au greşit în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat, solicitându-se în temeiul art. 299 – 316 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 267 din 19 noiembrie 2009 şi reducerea cuantumului daunelor morale.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civilă nr. 267/C din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în mod corect s-au respins apelurile declarate de reclamantul T.E. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi s-a admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 492/2009 a Tribunalului Constanţa, schimbându-se în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 10.548,6 lei venit nerealizat corespunzător perioadei privării de liberate şi la plata cheltuielilor de judecată în procesul penal.
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la repararea pagubei materiale şi la plata daunelor morale pentru privarea de libertate în mod nelegal, pe o perioadă de 85 zile, între 8 iunie 2001 – 24 august 2001, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin.(3) teza I din Constituţie statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate şi căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Criteriile de stabilire a întinderii reparaţiei sunt statuate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., aceasta fiind durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, consecinţele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
În cauză, prin eroarea judiciară intervenită au fost lezate drepturi fundamentale ale reclamantului, fiind atinse valori ce definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral şi material suferit de acesta, fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. C. proc. pen., cât şi din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticile recurentului reclamant ce vizează greşita reevaluare în sensul diminuării cuantumului daunelor materiale la care ar fi îndreptăţit (de la 99.507 lei la 10.548,6 lei), ca şi greşita aplicare de către instanţa de judecată a dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., în privinţa acordării daunelor morale, nu sunt de natură a atrage nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., constatând în mod just că reclamantului i se cuvin atât despăgubiri materiale cât şi morale.
În privinţa cuantumului despăgubirilor materiale cuvenite reclamantului pe care instanţa de apel le-a modificat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că determinarea realizată de curtea de apel a prejudiciului material încercat de reclamant, (la suma de 10.548,6 lei), în privinţa căruia există criterii exacte de cuantificare s-a produs cu respectarea dispoziţiilor legale incidente. Astfel, corect s-a reţinut de instanţa de apel că nu există nicio dovadă că lipsa unor venituri salariale echivalente cu cele obţinute în funcţia de director de producţie ar fi fost provocate de arestul reclamantului şi că ar fi, prin urmare o consecinţă directă a erorii judiciare ce constituie temei al răspunderii ce se solicită a fi instituită. Drept urmare, pretenţiile reclamantului, reprezentând diferenţa dintre salariul aferent funcţiei de director de producţie şi venitul realizat după reîncadrarea sa până la finalizarea procesului se vor reţine a fi nefondate.
Critica recurentului reclamant privind cuantumul daunelor morale acordate de instanţă pe care acesta îl consideră insuficient, raportat la dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., ca de altfel şi susţinerile celorlalţi doi recurenţi-pârâţi - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa privind cuantificarea daunelor morale, nu se justifică.
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de „prejudiciu", fără a distinge între cel material şi moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen.
Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „pagubă suferită" fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial.
Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate", art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că se are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează critici de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.
Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a stabilit în mod just întinderea daunelor morale, având în vedere faptul că arestarea pe nedrept a reclamantului timp de 85 de zile a produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional, fiindu-i lezate demnitatea şi onoarea acestuia.
Criticile formulate de recurenţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Constanţa privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în lipsa existenţei legăturii de cauzalitate între „prezenţa reclamantului T.E. timp de 6 ani în sălile de judecată" şi cuantumul daunelor morale acordate şi eronata raportare a factorului prejudiciabil la întreaga perioadă de desfăşurare a procesului penal, nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. pen. civ.
În mod just s-a reţinut de instanţa de fond şi de cea de apel că prin arestarea nelegală s-a cauzat persoanei vătămate în patrimoniu un prejudiciu personal nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente şi datorate prezenţei în sălile de judecată, fiind afectate totodată şi acele atribute ale persoanei ce influenţează relaţiile sociale – onoarea, reputaţia, precum şi cele care situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Pentru aceste considerente, se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant T.E., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă a Curţii de Apel Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul T.E., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Constanţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei nr. 267/C din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 4337/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 4326/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
