ICCJ. Decizia nr. 4412/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4412/2010
Dosar nr.14585/3/2008
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 17 septembrie 2008, reclamantul A.C.D.G. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 9914 din 18 martie 2008 emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi admiterea cererii formulată prin notificarea formulată de numita A.R., în sensul acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru I.M.R., întreprindere naţionalizată în anul 1949.
În şedinţa publică din 14 mai 2008, reclamantul a depus la dosar a contestaţiei, prin care a arătat că notificarea vizează patrimoniul I.M.R., astfel că indicarea adresei din str. M. nr. 23, iar nu a celei din str. T. nr. 154, nu ar fi trebuit să conducă la respingerea notificării ca nedovedită, în condiţiile în care autoarea sa a avut în vedere restituirea unui patrimoniu individualizat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1306 pronunţată la 17 septembrie 2008, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că, aşa cum rezultă din formularea notificării, persoana îndreptăţită a solicitat restituirea unui singur imobil, respectiv cel din str. M. nr. 23.
Tribunalul a apreciat că în mod corect pârâta a respins notificarea având ca obiect imobilul din str. M. nr. 23 ca nedovedită, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestui imobil, actele depuse de reclamant privind un alt imobil, respectiv cel situat în str. T. nr. 154.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul A.G.C., susţinând că la data formulării notificării nu a cunoscut adresa imobilului în care şi-a desfăşurat activitatea I.M.R., iar în completarea dosarului aflat la Primăria Municipiului Bucureşti s-au depus ca acte doveditoare cele vizând imobilul din str. T. nr. 154, sector 2, imobil în care se aflau utilaje şi materiale acoperite valoric de portofoliul de acţiuni al cărui proprietar a fost R.A., soţul decedat al notificatoarei A.R., al cărui moştenitor este contestatorul.
S-a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita respingere a cererii reclamantului pentru considerentul că imobilul din str. M. nr. 23, sector 3, nu este identic cu cel în care a funcţionat I.M.R., cu atât mai mult cu cât s-au solicitat despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 raportat la această întreprindere şi nu la vreun bun subordonat acesteia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 521 pronunţată la 27 octombrie 2009, în complet de divergenţă, în majoritate, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 9914 din 18 martie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia nr. 11098 din 5 ianuarie 2009 şi a dispus obligarea pârâtei să înainteze către I.S.P.C.F. SA notificarea nr. 5801/2001 şi actele anexă în vederea soluţionării cererii având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. T. nr. 154, sector 2.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, aşa, cum rezultă din conţinutul precizării contestatorului din 14 mai 2008, moştenitorii defunctei A.M.R. s-au adresat ulterior Primăriei Municipiului Bucureşti, cu adresele nr. 23663 din 13 martie 2003, nr. 36945 din 12 mai 2003 şi nr. 48631 din 26 iunie 2003, ceea ce denotă persistenţa acestora în solicitarea restituirii în natură a imobilului situat în str. T. nr. 154, sector 2.
S-a avut de asemenea, în vedere că, potrivit aceloraşi precizări, moştenitorii notificatoarei iniţiale au renunţat expres la restituirea imobilului din str. M. nr. 23, sector 3, încă de la data de 13 martie 2003.
S-a considerat, astfel, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât a ignorat acte esenţiale ce atestă că obiectul notificării l-a constituit imobilul din str. T. nr. 154, sector 2, în care a funcţionat I.M.R. şi nu imobilul din str. M. nr. 23, la a cărui revendicare s-a renunţat în mod explicit.
Având în vedere înscrisurile depuse atât în faţa primei instanţe cât şi în apel, precum şi expertiza tehnică construcţii efectuată de expert N.H., s-a reţinut că imobilul situat în str. T. nr. 154, sector 2, se află în deţinerea I.S.P.C.F. SA, care prin HG nr. 692 din 4 octombrie 1991 a devenit societate pe acţiuni, iar în anul 2006 a fost inclusă într-un grup de societăţi privatizabile.
Ca atare, s-a considerat că, în speţă, competenţa soluţionării cererii de restituire revine, conform Legii nr. 10/2001, unităţii deţinătoare a imobilului, I.S.P.C.F. SA, căruia urmează a-i fi comunicată notificarea conform art. 22 şi urm. din actul normativ menţionat.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamantul A.G.C. cât şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat Decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând să i se recunoască calitatea de persoană îndreptăţită, asupra acestei chestiuni neexistând divergenţă.
Reclamanta a invocat faptul că, deşi apelul său a fost admis, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, în sensul că, prin Decizia pronunţată, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să se desisteze şi să investească o altă persoană juridică cu soluţionarea notificării, în lipsa unei precizări explicite a instanţei de apel cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a apelantului.
S-a susţinut că s-a încălcat astfel prevederea din Decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând asupra recursului în interesul legii, a decis că instanţele interne sunt competente să se pronunţe asupra fondului cererilor chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative.
S-a considerat că această decizie se aplică cu atât mai mult atunci când există un răspuns administrativ negativ nejustificat.
În acelaşi sens, recurentul reclamant a invocat jurisprudenţa CEDO (cu titlu de exemplu cauzele Matache sau Lungoci împotriva României), care au observat că, în cadrul procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, petenţilor nu li se oferă nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul reevaluării bunurilor şi, deci, cu privire la durata până la primirea efectivă a despăgubirii.
În acest contract, s-a susţinut că Decizia recurată interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii, conducând la tergiversarea nejustificată a procedurilor administrative, astfel că schimbă şi înţelesul lămurit al acestuia, aşa cum rezultă el din toate capetele de cerere constituind un tot juridic inseparabil, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul reclamant a precizat că solicită modificarea deciziei atacate în sensul opiniei separate a preşedintelui completului de judecată.
Prin motivele de recurs, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General a criticat Decizia invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, (art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).
S-a susţinut că actele doveditoare ale proprietăţii şi ale calităţii de moştenitor trebuia depuse ca anexă la notificare, odată de aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
În consecinţă, s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii contestaţiei.
Intimatul recurent reclamant A.G.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, Curtea va reţine că sunt neîntemeiate criticile vizând nereţinerea de către instanţa de apel a calităţii acestuia de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 9914 din 18 martie 2008, contestată de reclamant, în calitate de moştenitor al notificatoarei A.M.R., decedată ulterior depunerii notificării, Primăria Municipiului Bucureşti a analizat exclusiv dreptul de proprietate al notificatorilor asupra imobilului situat în Str. M. nr. 23, sector 3.
Întrucât imobilul a cărui restituire s-a solicitat, sediul fostei I.M.R., este situat în str. T. nr. 154, conform precizării din 13 martie 2003 adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, anterior emiterii dispoziţiei contestate, şi se află în folosinţa I.S.P.C.F. SA, s-a reţinut corect de instanţa de apel, că în condiţiile art. 22 şi urm. din Legea 10/2001, competenţa soluţionării notificării revine acestei persoane juridice, în calitate de deţinător.
Situaţia juridică a imobilului menţionat rezultă de altfel, din existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09, nr.0539, eliberat de Ministerul Transporturilor societăţii comerciale I.S.P.C.F. SA (fila 32 dosar fond), fiind confirmată şi de încheierea Biroului de carte funciară al Judecătoriei sector 2 nr. 1417 din 28 februarie 2002.
Având în vedere împrejurarea că procedura administrativă nu a s-a desfăşurat în contradictoriu cu deţinătorul real al imobilului, iar emitentul dispoziţiei anulate nu a analizat cu ocazia emiterii acesteia calitatea de persoane îndreptăţite a notificatoarei sau a moştenitorilor acesteia, în speţă a reclamantului, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra acestei calităţi, în condiţiile în care S.C. I.S.P.C.F. SA nu a figurat ca parte în proces.
Curtea va reţine că nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Nu se poate susţine astfel că s-ar fi încălcat principiul caracterului obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti al dezlegărilor date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii, principiu instituit de dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Decizia invocată de recurentul reclamant, nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M.Of. Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007 a statuat în sensul că instanţele judecătoreşti sunt competente să se pronunţe asupra fondului cererilor deduse judecăţii în ipoteza absenţei nejustificate a răspunsului autorităţilor administrative competente.
Aplicabilitatea acestei decizii nu poate fi extinsă pentru situaţiile în care există un răspuns administrativ negativ, astfel cum susţine recurentul reclamant. În acest caz, instanţele nu se pot pronunţa asupra fondului dreptului valorificat în procedura Legii nr. 10/200, decât în contextul contestării dispoziţiei administrative în temeiul normelor legii speciale, respectiv al cenzurării acesteia conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiată având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii deduse judecăţii astfel cum aceasta a fost formulată prin acţiunea introductivă, în sensul anulării dispoziţiei contestate.
Instanţa de apel va putea obliga direct unitatea deţinătoare, I.S.P.C.F. SA la plata despăgubirilor către notificator, cu încălcarea art. 16 din Legea nr. 247/2005, fără ca procedura administrativă să se fi derulat în contradictoriu cu această societate, care nici nu a figurat ca parte în prezenta cauză.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă că s-a invocat acordarea de către instanţa de apel a mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti este, de asemenea, nefondat.
Fără a se referi prin motivele de recurs în mod explicit asupra vreunuia dintre imobile, recurenta pârâtă susţine că reclamantul intimat nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunului a cărui restituire a solicitat.
Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu au legătură cu cauza, de vreme ce s-a emis o dispoziţie administrativă, ce a fost contestată, iar motivul anulării acesteia l-a constituit împrejurarea că Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitatea de deţinătoare a imobilului.
De altfel, recurenta pârâtă susţine în mod eronat că i s-a respins apelul, deşi nu a avut calitatea de apelantă, neatacând sentinţa primei instanţe.
Pentru toate aceste considerente Curtea, va respinge recursurile ca nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul A.G.C. şi de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 521 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4414/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4413/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
