ICCJ. Decizia nr. 4416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4416/2010
Dosar nr. 318/1/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la 28 iunie 2006, reclamanta M.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Oraşului Sânnicolau Mare şi Oraşul Sânnicolau Mare prin primar, solicitând obligarea acestora la emiterea dispoziţiei motivate pentru soluţionarea notificării nr. 675 din 14 noiembrie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. 1328 Sânnicolau Mare, teren în suprafaţă de 1485 mp şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 304/P1 din 13 februarie 2007, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată şi a obligat pe pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare să emită dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării reclamantei nr. 675 din 14 noiembrie 2001, cu privire la imobilul în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că refuzul pârâtului de a emite dispoziţie motivată, nu este nejustificat, în raport cu împrejurarea că reclamanta nu a depus acte doveditoare până la termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Petitul vizând constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului a fost respins ca prematur, dat fiind că procedura de soluţionare a notificărilor are caracter preponderent administrativ, revenind entităţii investite atributul de a analiza îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta invocând greşita soluţionare a excepţiei prematurităţii acţiunii,a modului de apreciere a înscrisurilor doveditoare depuse la dosar cât şi a incidenţei dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., relativ la cererea sa de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 262 din 19 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantei M.E. şi a desfiinţat sentinţa civilă nr. 304/PI din 13 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş cu trimitere spre rejudecare în fond la acelaşi tribunal, reţinând în esenţă, că deşi a apreciat prematuritatea cererii reclamantei, în raport cu nefinalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a administrat probe cu înscrisuri şi a făcut aprecieri asupra acestora, arătând că acestea nu confirmă calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, aceste aprecieri exprimând o adevărată judecată, care se impunea a fi valorificată prin soluţionarea cauzei pe fondul său, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 prevede controlul instanţei, inclusiv împotriva refuzului entităţii administrative de a soluţiona notificările prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 992.1/30/2006.
Pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare a invocat prin întâmpinare excepţia tardivităţii contestaţiei, pentru depăşirea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării, efectuate la 5 martie 2008.
Reclamanta şi-a modificat acţiunea iniţială într-o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei nr. 695 din 4 martie 2008, solicitând în acelaşi timp repunerea în termenul de constatare, în temeiul art. 103 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de repunere în termen, reclamanta a învederat că dispoziţia nu i-a fost comunicată personal şi nici la domiciliul persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, C.V.
Prin sentinţa civilă nr. 1261/PI din 29 aprilie 2009, Tribunalul Timiş a admis excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, excepţia invocată de pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare şi a respins ca tardivă contestaţia reclamantei împotriva dispoziţiei nr. 695 din 4 martie 2008.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că dispoziţia menţionată a fost comunicată la 5 martie 2008 persoanei însărcinate chiar de reclamantă cu primirea actelor de procedură, prin notificarea remisă pârâtului, aceasta nedovedind că, pe parcurs, a revocat mandatul acordat numitului C.V. şi că ar fi adus la cunoştinţă (pârâtului) acest aspect, sau împrejurarea că a schimbat persoana însărcinată cu primirea tuturor actelor legate de cererea sa de restituire.
S-a considerat că, întrucât Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în ceea ce priveşte comunicarea dispoziţiilor, se aplică dreptul comun, context în care comunicarea făcută de pârât face dovadă, până la înscrierea în fals, cu privire la datele ce le conţine, aplicându-se prin similitudine art. 100 alin. ultim C. proc. civ.
Tribunalul a mai apreciat că instituţia repunerii în termen nu este incidentă în speţă şi că excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei este întemeiată conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.E., susţinând că dispoziţia contestată nu i-a fost comunicată, aflând despre existenţa acestuia în timpul procesului având ca obiect obligarea pârâtului la soluţionarea notificării.
S-a invocat reaua credinţă a pârâtului în soluţionarea notificării, faţă de faptul că la dosar au fost depuse înscrisurile ce atestă calitatea sa de persoană îndreptăţită şi s-a arătat că, în ceea ce priveşte comunicarea dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispoziţiile art. 91, art. 92 şi art. 93 C. proc. civ., faţă de care soluţia primei instanţe apare a fi nelegală.
S-a învederat că dispoziţia nu a fost comunicată nici persoanei desemnate în acest sens, C.V. şi nici avocatului reclamantei, nefiind depusă nici la dosar, iar formularea cererii de repunere în termen nu poate echivala cu recunoaşterea comunicării dispoziţiei, atâta timp cât această comunicare s-a făcut cu încălcarea legii.
La termenul de judecată din 10 noiembrie 2009, instanţa, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 132 C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii modificării acţiunii de către reclamantă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 255 din 10 noiembrie 2009, a respins apelul reclamantei, reţinând că aceasta a depus cererea intitulată „modificare a acţiunii introductive" la data de 1 aprilie 2009, cu mult timp după prima zi de înfăţişare, respectiv 19 septembrie 2006, în primul ciclu procesual la tribunal şi după desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.
S-a considerat că, în cauză, reclamanta, în rejudecare, a schimbat cu totul petitul acţiunii iniţiale, modificare ce nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ., când cererea nu se socoteşte modificată.
De asemenea, instanţa de apel a motivat Decizia în sensul că reclamanta nu este prejudiciată prin soluţia pronunţată cu atât mai mult cu cât a promovat şi separat o cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect ca şi cel al modificării de acţiune, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. dosar 1680/30/2009, în cadrul căreia se va putea analiza tardivitatea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 695 din 4 martie 2008, respectiv legalitatea şi temeinicia măsurii dispuse prin aceasta.
Curtea de apel a constatat că se impune rejudecarea acţiunii formulate iniţial de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării nr. 675 din 14 noiembrie 2001 cu privire la imobilul înscris în C.F. 1328 Sânnicolau Mare, compus deci din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1485 mp, situate pe str. 1 nr. 2, prin prisma rămânerii fără obiect a pricinii.
Faţă de prioritatea celor două excepţii reţinute ca întemeiate, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune analiza excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei împotriva dispoziţiei emise de primar şi nici a fondului cauzei.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal reclamanta M.E., criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere a apelului, având ca efect menţinerea soluţiei primei instanţe, deşi s-a admis excepţia invocată din oficiu de curtea de apel, respectiv excepţia tardivităţii modificării acţiunii care ar fi determinat rămânerea fără obiect a pricinii, deci o modificare fără echivoc a sentinţei.
Recurenta a criticat soluţiile ambelor instanţe pe considerentul că dispoziţia fiind emisă pe parcursul derulării procesului, modificarea de acţiune determinată de această împrejurare, respectiv transformarea acesteia într-o contestaţie fundamentată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a avut loc la data de 1 aprilie 2009, care din punct de vedere procedural a reprezentat prima zi de înfăţişare.
O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că, întrucât normele din art. 132 C. proc. civ. are caracter dispozitiv, iar pârâtul nu s-a opus precizării de acţiune, aceasta putea fi modificată şi după prima zi de înfăţişare.
În finalul motivelor de recurs, reclamanta recurentă a precizat că a renunţat la judecata dosarului de contestaţie nr. 1680/30/2009, în condiţiile în care şi-a precizat acţiunea în prezentul dosar, fiind incidente prevederile art. 163 alin. (1) C. proc. civ.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Din fişa ECRIS depusă la dosar rezultă că în dosarul nr. 1680/30/2009 al Tribunalului Timiş reclamanta M.E. a renunţat la judecata cererii, renunţare de care instanţa a luat act prin încheiere, la 21 aprilie 2009.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs este întemeiată.
Într-adevăr, în condiţiile în care instanţa de apel a admis excepţia invocată din oficiu, a tardivităţii modificării acţiunii şi a reţinut că se impune rejudecarea cererii iniţiale a reclamantei prin prisma rămânerii fără obiect a pricinii, a modificat implicit soluţia primei instanţe.
Or, această modificare fără echivoc a sentinţei nu se poate face decât dacă se admitea apelul, ceea ce nu s-a întâmplat, apelul reclamantei fiind respins.
Curtea va constata că soluţia admiterii excepţiei tardivităţii modificării acţiunii, excepţie invocată din oficiu, este nelegală.
Acţiunea introductivă, înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia civilă, la 28 iunie 2006, a avut ca obiect obligarea pârâţilor Consiliul Local al Oraşului Sânnicolau Mare şi Oraşul Sânnicolau Mare prin Primar la emiterea dispoziţiei privind soluţionarea notificării nr. 675 din 14 noiembrie 2001 şi constatarea calităţii reclamantei M.E. de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului liber de construcţii înscris în C.F. 1328 Sânnicolau Mare şi în echivalent pentru construcţiile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Dispoziţia de respingere a notificării nr. 695 din 4 martie 2008, emisă de Primarul Oraşului Sânnicolau Mare (fila 15 dosar 992.11/30/2006 al Tribunalului Timiş) s-a depus la dosar odată cu întâmpinarea Primăriei Oraşului Sânnicolau Mare, înregistrată la 20 februarie 2009, ulterior desfiinţării sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, ca urmare a admiterii apelului reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 304/PI din 13 februarie 2007, prin Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, nr. 262 din 19 noiembrie 2008.
Modificarea acţiunii de către reclamantă a fost depusă la 1 aprilie 2009 (fila 34) la termenul imediat următor formulării întâmpinării şi depunerii dispoziţiei Primarului Oraşului Sânnicolau Mare. Această modificare în sensul transformării acţiunii iniţiale într-o contestaţie fundamentată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, transformare determinată de emiterea dispoziţiei în timpul procesului, a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, respectiv a art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Termenul de judecată din 4 martie 2009 a reprezentat, din punct de vedere procedural, prima zi de înfăţişare.
Într-adevăr, urmare a desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista la data soluţionării primului apel.
În cauză, însă, modificarea acţiunii introductive a intervenit ca urmare a atitudinii procesuale a pârâtului, care a emis dispoziţia pe parcursul procesului, anterior promovării deciziei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, (19 noiembrie 2008), însă fără a aduce la cunoştinţă completului de judecată această împrejurare.
În consecinţă, nu poate fi sancţionată reclamanta pentru această atitudine procesuală a pârâtului prin admiterea excepţiei tardivităţii modificării acţiunii ca o contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, modificare ce a intervenit tocmai ca urmare a situaţiei juridice nou create, în cadrul procesual existent.
Ca atare, Curtea va reţine că au fost interpretate eronat dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, Decizia recurată fiind nelegală sub acest aspect.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs este, de asemenea, întemeiată.
Normele instituite prin art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, ci dispozitiv, astfel că o cerere modificatoare a acţiunii, chiar formulată peste termenul prevăzut de lege, poate fi soluţionată, cu acordului pârâtului, care poate accepta expres sau tacit o precizare ulterioară primei zile de înfăţişare.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, pârâtul intimat nu s-a opus precizării acţiunii, formulate de reclamantă, acest fapt echivalând cu o acceptare tacită din partea acestuia.
Astfel, nesocotirea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., normă cu caracter dispozitiv, nu putea fi invocată de instanţa de apel din oficiu.
Se va reţine totodată că în mod eronat şi în lipsa unor minime verificări, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu este prejudiciată prin soluţia pronunţată, în condiţiile în care a promovat şi separat o cerere de chemare în judecată a aceluiaşi pârât, cererea având acelaşi obiect – respectiv contestaţie împotriva dispoziţiei 695 din 4 martie 2008.
Aşa cum a rezultat din fişa ECRIS depusă la dosar, reclamanta M.E. a renunţat la judecata acelui proces, la data de 21 aprilie 2009, deci anterior pronunţării deciziei recurate, în condiţiile în care şi-a precizat acţiunea din prezentul dosar, fiind incidente prevederile art. 163 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea va constata că se impune ca prima instanţă să rejudece acţiunea astfel cum a fost modificată, având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială a comunicării dispoziţiei sau deciziei unităţii deţinătoare, situaţie în care sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile generale ale art. 86 alin. (3) C. proc. civ. privind comunicarea actelor de procedură.
Se va analiza legalitatea comunicării actului emis în faze administrativă, în contextul aplicabilităţii dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi în procedura administrativă prealabilă, fapt ce rezultă şi din art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede o astfel de procedură atunci când stabileşte în sarcina entităţii notificate obligaţia de a comunica persoanei îndreptăţite cine este unitatea deţinătoare.
Se va reţine că această exigenţă trebuie respectată atunci când este în discuţie comunicarea soluţiei adoptate, sarcina probei respectării unei proceduri capabile să asigure transmiterea şi primirea comunicării aparţinând emitentului actului, iar lipsa unei asemenea probei profitând reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este fondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că s-a soluţionat procesul fără a se intra în cercetarea fondului, acesta va fi admis, urmând a fi casate Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 1261/P din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 255 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 1261/P din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4420/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4414/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
