ICCJ. Decizia nr. 4660/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4660/2010
Dosar nr. 21686/3/2008
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1895 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor I.G.A. şi I.V., în contradictoriu cu pârâţii B.M., D.C.V., D.E., D.M., N.E., SC H.N. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a constatat nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, a admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, au fost obligaţi pârâţii persoane fizice şi pârâtul Municipiul Bucureşti, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 480 m.p. şi construcţie.
S-a reţinut că situaţia de fapt a cauzei pendinte este cea stabilită de instanţa de recurs, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., ocazie cu care s-a statuat şi asupra chestiunii calităţii procesuale active a reclamanţilor. Imobilul în litigiu a fost dobândit, astfel; terenul în suprafaţă de 340 m.p. a fost cumpărat de numitul A.A., prin actul de vânzare-cumpărare înscris în cartea funciară nr. X/1938; prin actul de donaţie datat 13 aprilie 1938, A.A. a donat soţiei sale, A.E., jumătate din terenul viran la acea dată, ulterior, pe acest teren fiind ridicată o construcţie pe care soţii şi-au împărţit-o printr-un partaj voluntar la data de 21 septembrie 1940, încheiat în formă autentică; A.A. a decedat la data de 29 noiembrie 1996, iar potrivit certificatului de moştenitor din 24 septembrie 1971, eliberat de notariatul de stat Sector 1 Bucureşti, întreaga moştenire a fost culeasă de soţia acestuia; A.E. a decedat la data de 03 ianuarie 1979, întreaga avere a acesteia fiind testată, prin testamentul olograf din 06 august 1972, în favoarea fratelui I.M. şi a nepotului acesteia, I.A.; de pe urma defunctului I.M. au rămas ca moştenitori, reclamanţii, conform certificatului de moştenitor din 1979.
Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la acest decret figurând A.A. şi A.E. cu 2 apartamente în Bucureşti.
Tribunalul a analizat prioritar valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în discuţie de la autorii reclamanţilor - instanţa fiind abilitată să examineze această chestiune în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia - apreciindu-se că acest aspect vizează atât capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât şi acţiunea propriu-zisă în revendicare de drept comun.
S-a apreciat astfel că, în pricina de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 966 C. civ., sub aspectul ilicităţii cauzei la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare - cauza fiind considerată ca fiind ilicită şi atunci când se referă la încălcarea dispoziţiilor legale imperative. Cauza ilicită atrage corelativ şi nulitatea actului juridic pentru fraudarea legilor, în situaţia în care anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
Pentru situaţia cauzei pendinte, Tribunalul a reţinut că actele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au avut la bază o cauză ilicită, situaţie care conjugată cu fraudarea intereselor reclamanţilor, a condus la sancţiunea constatării nulităţii absolute a acestora.
Pârâţii-persoane fizice nu au depus toate diligentele necesare aflării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, omisiune ce constituie o gravă neglijenţă, vecină cu dolul, ceea ce înseamnă rea-credinţă, diametral opusă bunei-credinţe.
Ca urmare a constatării nulităţii ridurilor de proprietate ale pârâţilor-persoane fizice, Tribunalul a concluzionat că aceştia au calitatea de posesori neproprietari ai imobilului, astfel că în baza art. 480 C. civ., i-a obligat atât pe pârâţii persoane fizice, cât şi pe pârâtul Municipiul Bucureşti, care a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamanţilor, imobilul în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 568 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Susţinerile apelantului Municipiul Bucureşti în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât acţiunea reclamanţilor a fost depusă în instanţă la data de 15 ianuarie 1997, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză. Drept consecinţă, s-a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nici în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri foştilor proprietari pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, către chiriaşi.
În ceea ce priveşte titlul statului, s-a reţinut că la momentul formulării acţiunii, instanţele puteau aprecia asupra valabilităţii titlului statului în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobile care nu cădeau sub incidenţa legii de către Municipiul Bucureşti sunt lovite de nulitate absolută, astfel că pot fi invocate dispoziţiile art. 948 C. civ. - frauda la lege. S-a apreciat că sintagma „fraudă la lege” poate fi interpretată în sensul de încălcare a unor dispoziţii imperative prevăzute într-un act normativ.
S-a apreciat totodată că susţinerile apelanţilor-pârâţi referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca imobilul să intre sub incidenţa Legii nr. 112/1995, sunt nefondate. Chiar dacă iniţial reclamanţii au formulat cerere de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, ulterior, respectiv în cursul anului 1997, au formulat acţiune în justiţie, solicitând în mod expres restituirea în natură a imobilului şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii-persoane fizice.
Atât acţiunea în revendicare, cât şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost analizate de instanţă din perspectiva dreptului comun, deoarece litigiul a fost dedus judecăţii înainte de intrarea în vigoare a legii speciale de restituire, respectiv Legea nr. 10/2001. În acest context, au fost înlăturate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi cele ale Legii nr. 1/2009, care nu sunt incidente în cauză.
Tribunalul a statuat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât imobilul era folosit drept locuinţă. Aşadar, imobilul a fost preluat fără titlu, iar acest aspect ce nu a fost contestat pe calea apelului de către pârâţii-persoane fizice. Apelantul-pârât Municipiul Bucureşti nu a contestat pe fond preluarea abuzivă, acesta invocând doar imposibilitatea analizării de către instanţă a acestui aspect, excepţiile referitoare la chestiunea inadmisibilităţii şi a lipsei de interes fiind de altfel respinse de instanţă.
În aceste circumstanţe, constatarea nevalabilităţii ridului statului a intrat în puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă că imobilul nu putea intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Concluzia finală a instanţei de apel a fost în sensul că, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii intra sub incidenţa sintagmei prevăzută de art. 948 C. civ. - fraudă la lege - constituind prin urmare un motiv de nulitate absolută.
În cauza Străin contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În cauza Porţeanu contra României, s-a statuat totodată că vânzarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 - act normativ care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal - a împiedicat reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate, fără să-i fie acordată vreo despăgubire pentru această privare. S-a apreciat, în acest context, în mod judicios că pentru înlăturarea ingerinţei statului în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor se impune admiterea acţiunii în revendicare şi restituirea în natură a imobilului către intimaţii-reclamanţi.
În raport de jurisprudenţa instanţei de contencios european, respectiv cauza Străin contra României şi cauza Porţeanu contra României, trebuie adoptat un remediu efectiv pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, chiar şi în situaţia în care bunul a fost vândut unor terţi de bună-credinţă.
Constatarea nelegalităţii naţionalizării constituie cauza juridică pentru admiterea acţiunii în revendicare, dar totodată şi pentru admiterea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu autorităţile române.
În cauza Tudor Tudor contra României, instanţa europeană a statuat că persoana care a cumpărat un imobil în baza Legii nr. 112/1995, fiind însă evins în cadrul acţiunii în revendicare, are remediu efectiv în baza dreptului intern, având posibilitatea de a obţine o creanţă certă împotriva Statului Român.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 22 decembrie 2009, pârâţii B.M., D.M., D.C.V. şi D.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, fără a face abstracţie de legea specială aplicabilă în cauza de faţă, respectiv de situaţia de bună-credinţă a pârâţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Situaţia de fapt a cauzei pendinte a evidenţiat că reclamanţii, prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 1996, au solicitat acordarea de despăgubiri, situaţie în care atât vânzătoarea, cât şi cumpărătorii au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În atare situaţie, contractele nu sunt lovite de nulitatea absolută, aşa cum au stabilit instanţele anterioare.
Deşi în cauză sunt aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009, conform principiului specialia generalibus derogant, aspect lămurit şi stabilit şi prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a instanţei supreme, instanţa de fond nu a analizat buna-credinţa a apelanţilor.
Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza şi cu respectarea prevederilor legii speciale în materie - Legea nr. 112/1995 - ceea ce însemna că instanţa de fond trebuia să aprecieze condiţiile de formă şi de fond ale încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, raportat la actul normativ în baza căruia s-au încheiat.
În lipsa unei solicitări de restituire în natură, precum şi în lipsa unor notificări din partea reclamanţilor referitoare la restituirea în natură, buna-credinţă a apelanţilor nu era doar prezumată în temeiul art. 1899 C. civ., ci era şi dovedită, întrucât statul, autor al deposedării reclamantelor, deţinea imobilul în virtutea legii, deci cu titlu, cel puţin în sens formal, câtă vreme nu se stabilise contrariul.
Cu privire la acest aspect s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care a statuat ca adoptarea soluţiei legislative prevăzută de art. 46 alin. (2), „a fost impusă legiuitorului de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă forţa unei prezumţii juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar”.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001 consacră legislativ valabilitatea actelor de înstrăinare ale imobilelor preluate în mod abuziv, sub condiţia respectării legilor în vigoare la data înstrăinării, cu condiţia bunei-credinţe la încheierea actului. În acest sens, legiuitorul a înţeles să acorde preferinţa dreptului dobândit prin actul de înstrăinare subsecvent, în defavoarea proprietarului, deposedat de regimul comunist, oferindu-i acestuia o serie de măsuri compensatorii.
Această soluţie este în concordanţă cu practica instanţei europene, care prin decizia din 19 octombrie 2008, a statuat că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut, apreciind că restituirea imobilelor astfel dobândite către foştii proprietari reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, s-a susţinut că, în speţă, sunt aplicabile prevederile legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Din situaţia de fapt a dosarului a rezultat că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul nu făcea obiectul unei cereri de restituire în natură. Mai mult, pârâţii nu au fost notificaţi de către reclamanţi cu privire la intenţia de revendicare în natură a imobilului în litigiu. De asemenea, s-a susţinut că pârâţii-cumpărători îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, de a cumpăra imobilele în care locuiau în calitate de chiriaşi, ceea ce înseamnă că vânzarea-cumpărarea s-a realizat cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de această lege.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, şi, pornind de la această premisă de fapt, prima instanţa, în mod prioritar, a analizat valabilitatea titlului statului - apreciind că de dezlegarea acestei chestiuni depinde atât capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât şi acţiunea propriu-zisă în revendicare - concluzia explicită a acestei instanţe fiind în sensul că imobilul în litigiu a fost trecut fără titlu valabil în stăpânirea statului.
În drept, s-a reţinut că la momentul formulării acţiunii, instanţele de judecată puteau aprecia asupra valabilităţii titlului statului în baza dispoziţiilor exprese ale art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Faptul că imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului fără titlu valabil, în condiţiile în care această statuare a primei instanţe de judecată nu a fost criticată în apel, a intrat sub protecţia conferită de instituţia puterii lucrului judecat, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta asupra raporturilor juridice configurate între părţi.
Cu alte cuvinte, se poate susţine cu deplin temei că s-a clarificat, în termenii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţia juridică a imobilului în litigiu la data trecerii acestuia în stăpânirea statului, chestiune relevantă pentru cauza pendinte, dat fiind cadrul procesual de învestire, respectiv pretenţiile/susţinerile concrete ale părţilor cu interese contrare din dosarul de faţă.
Recurenţii-pârâţi deşi au invocat în mod corect conţinutul normativ al art. 295 C. proc. civ. - instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă - aceştia ajung la o concluzie total greşită atunci când se referă punctual la situaţia redată în paragraful anterior, ignorând cu evidenţă faptul că, în apel, nu se poate rediscuta fondul litigiului nici ultra apellatum, nici ultra iudicati.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor legilor speciale - Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 1/2009, prin efectul principiului specialia generalibus derogant, aspect ce ar fi fost lămurit şi stabilit prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a instanţei supreme - aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti că, în concursul dintre legea specială şi legea generală prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres in legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Este adevărat că prin decizia menţionată s-a făcut aplicarea unor principii de drept, însă problemele de drept dezlegate au avut în vedere, aşa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, faţă de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, principiile care au stau la baza soluţionării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei de faţă; pe de o parte, data învestirii instanţelor, pe de altă parte, normele juridice pe care reclamanţii au înţeles să le invoce în susţinerea cererilor formulate.
Astfel, acţiunea reclamanţilor a fost depusă în instanţă la data de 15 ianuarie 1997, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză, litigiului de faţă fiindu-i pe deplin aplicabil cadrul legal configurat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (cel puţin din perspectiva clarificării domeniului de incidenţă a legii), respectiv cele ale dreptului comun în materie de nulitate şi revendicare imobiliară, art. 948, art. 966, art. 480 şi 481 C. civ.
Chiar dispoziţiile art. 47 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, au stipulat în mod expres că prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei, context legal care a conferit persoanei interesate posibilitatea concretă de a opta între cele două modalităţi concrete de realizare a drepturilor/intereselor lor legitime - dispoziţiile de drept comun sau dispoziţiile legislaţiei speciale, respectându-se în acest fel principiul disponibilităţii acestei părţi în procedurile judiciare.
Criticile de nelegalitate referitoare la fondul raportului juridic litigios nu pot fi reţinute, întrucât instanţele anterioare au avut în vedere considerente relevante pentru cauza pendinte, premisa raţionamentului juridic fiind reprezentat de faptul că actul normativ care a constituit temeiul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de pârâţii-persoane fizice - Legea nr. 112/1995 - are ca obiect de reglementare doar bunurile imobile, cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu titlu (art. 1).
În acest context legislativ şi în condiţiile în care s-a clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu la data trecerii acestuia în stăpânirea statului - constatarea primei instanţe privind nevalabilitatea titlului statului având deja caracter irevocabil - singura concluzie judicioasă ce se impunea a fi reţinută în cauză era aceea că imobilul nu putea constitui obiect al convenţiilor de vânzare-cumpărare încheiate la solicitarea chiriaşilor, pentru simplu fapt că acesta nu intra sub incidenţa dispoziţiilor actului normativ sus-menţionat.
De altfel, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, condiţionează în mod expres vânzarea apartamentelor către chiriaşi, de nerestituirea lor în natură, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ceea ce înseamnă că rezolvarea cererilor formulate de persoanele îndreptăţite la restituire, de către organele abilitate administrative sau judecătoreşti - era neîndoielnic prioritară oricărei vânzări pe seama chiriaşilor.
De asemenea, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 9 şi art 17-18 din Legea nr. 112/1995, rezultă că numai după finalizarea şi epuizarea efectivă a tuturor procedurilor (administrative şi judecătoreşti) conferite de legiuitor foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, se putea vorbi de împlinirea condiţiei prescrise de legiuitor în mod imperativ, respectiv circumscrierea obiectului vânzării, desemnat prin expresia „apartamentele ce nu se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora”.
Împrejurarea că s-a formulat o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, nu reprezintă un argument în favoarea susţinerii punctului de vedere al recurenţilor-pârâţi - întemeiat pe ideea de bună-credinţă a acestora la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare - întrucât prefigurarea unui astfel de interes patrimonial din partea fostului proprietar, trebuia să constituie pentru părţile interesate să contracteze, motivaţia clarificării situaţiei juridice a imobilului, de care depindea, de altfel, însăşi incidenţa actului normativ în discuţie.
Necesitatea lămuririi situaţiei juridice a imobilelor solicitate a fi înstrăinate, trebuia să constituie obligaţia prioritară a organelor abilitate să aplice legea, date fiind şi considerentele Deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curţii Constituţionale, care au statuat în sensul următor; în privinţa locuinţelor preluate de stat fără titlu, ceea ce înseamnă inexistenta unei reglementari care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărui obiect de reglementare este situaţia juridica a locuinţelor trecute în proprietatea statului. A. proceda altfel înseamnă a recunoaşte explicit unei asemenea dispoziţii legale, efect constitutiv de drepturi în favoarea statului, situaţie care s-ar putea justifica doar printr-o retroactivitate a legii, lucru inacceptabil într-o societate democratică.
Situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost configurată în cauză - prin contribuţia exclusivă a instanţelor fondului, singurele abilitate să evidenţieze pe deplin situaţia de fapt a raportului juridic dedus judecăţii - au îndreptăţit instanţele anterioare să aprecieze că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 948 şi art. 966 C. civ., sub aspectul ilicităţii cauzei la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cu precizarea că ilicitatea cauzei poate însemna şi o ipoteză concretă de încălcare a unor dispoziţii legale imperative - în speţă, art. 1 din Legea nr. 112/1995, respectiv o acţiune de fraudare a legii, atunci când normele legale nu au fost folosite în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
Concluzia corectă a tribunalului, confirmată de instanţa de apel, a fost în sensul că actele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor au avut la bază o cauză ilicită, situaţie care, coroborată cu consecinţa directă a fraudării intereselor reclamanţilor, se impunea a fi invalidată prin constatarea nulităţii acestor acte de înstrăinare.
Sub aspectul bunei-credinţe a părţilor la data perfectării contractului şi care întemeiază în mare parte apărările formulate în cauză, se impun următoarele constatări:
Fiind vorba de un imobil preluat în mod abuziv de stat, de principiu, organele statului, care au reprezentat statul sau unităţile administrativ-teritoriale, nu pot invoca şi nici susţine pe temeiuri de drept valabile, considerente rezonabile în ceea ce le priveşte, întrucât acestea cunoşteau sau trebuiau să cunoască situaţia juridică reală a imobilului la data încheierii contractului.
În ceea ce îi priveşte pe cumpărătorii locuinţelor, buna-credinţă, prin raportare la conţinutul normativ al art. 1169 C. civ., respectiv art. 1899 alin. (2) C. civ., presupunea credinţa eronată, dar lipsită de orice culpă a cumpărătorului în existenţa unei situaţii juridice reale a locuinţei cumpărate, ce rezulta dintr-o aparenţă înşelătoare, conform căreia ar dobândi bunul de la adevăratul proprietar. Reaua-credinţă constă în prevalarea cumpărătorului de o situaţie căreia îi cunoştea sau trebuia să-i cunoască viciile.
În contextul legislativ prescris anterior, dat fiind obiectul concret de reglementare al legii, respectiv scopul acesteia - asigurarea în condiţiile legii a reparaţiei civile către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, inclusiv măsuri concrete şi benefice pentru situaţia chiriaşilor din imobilele vizate de acest act normativ - voinţa oricărui om prudent şi diligent, interesat să cumpere în condiţii de deplină legalitate, trebuia să fundamenteze o acţiune prioritară de clarificare a situaţiei juridice a imobilului şi numai după aceea să se angajeze în perfectarea contractului.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte au evidenţiat că reclamanţii, prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 1996, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, situaţie în care părţile contractante erau obligate să se preocupe de chestiunea situaţiei juridice a imobilului, întrucât de aceasta depindea însăşi aplicabilitatea actului normativ vizat pentru perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, situaţie ce impunea dovada unor acţiuni concrete de diligenţă şi previziune din partea dobânditorului.
Pe de altă parte, cât timp existau date concrete care contraziceau aparenţa de proprietar a statului - în special, modalitatea specifică de preluare a bunului imobil în stăpânirea statului, prin naţionalizare - părţile contractante erau obligate să se abţină de la contractare, sancţiunea nulităţii reprezentând consecinţă directă a oricărei forme de încălcare a normelor legale imperative, sub aspectul condiţiilor de valabilitate a înstrăinării de bunuri.
Fiind pe deplin clarificată situaţia juridică a imobilului în litigiu prin contribuţia instanţelor fondului, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare se impunea, pe de o parte, pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care circumscriau strict obiectul de aplicare a acestui act normativ, iar, pe de altă parte, din perspectiva principiului legalităţii, principiu fundamental de drept ce trebuie să guverneze angajamentul juridic al persoanelor fizice sau juridice în circuitul civil al bunurilor.
Aşadar, pârâţii-cumpărători ai locuinţelor erau obligaţi să respecte prescripţia explicită a legii şi, prin urmare, să se angajeze juridic doar cu privire la locuinţele trecute cu titlu valabil în patrimoniul statului.
Aceeaşi sancţiune juridică se impunea însă şi din perspectiva unui alt principiu de drept, de natură convenţională - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - principiul preeminenţei dreptului, din perspectiva căruia trebuie interpretate orice dispoziţii interne sau de drept internaţional care vizează în mod explicit conţinutul unui drept fundamental, cum este dreptul de proprietate.
Principiul securităţii raporturilor civile ar putea constitui un argument pe deplin valabil pentru menţinerea unei anumite situaţii juridice, în circumstanţe de fapt şi de drept care să nu implice pentru partea care solicită apărarea unui drept fundamental - dreptul de proprietate asupra imobilului - o sarcină specială şi disproporţionată.
Criticile recurenţilor-pârâţi susţinute pe temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 - text de lege care consacră legislativ valabilitatea actelor de înstrăinare ale imobilelor preluate în mod abuziv, sub condiţia respectării legilor în vigoare la data înstrăinării, cu condiţia bunei-credinţe la încheierea actului - nu pot fi primite faţă de cadrul procesual de învestire, clarificat în paragrafele anterioare, respectiv faţă de garanţiile ce trebuie să însoţească dreptul de proprietate, dovedit în patrimoniul reclamanţilor.
Invocarea unora din ideile consacrate în jurisprudenţa instanţei europene - conform cărora persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut - în circumstanţele cauzei pendinte, nu poate fi primită, întrucât raportul juridic litigios a pus în discuţie interesele mai multor părţi cu interese contrare, într-un context legislativ intern şi internaţional care obliga, în esenţă, la respectarea principiilor legalităţii la momentul perfectării angajamentelor juridice, respectiv la garantarea exerciţiului atributelor depline ale dreptului de proprietate, ca drept fundamental, în patrimoniul părţilor reclamante.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţi ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.M., D.M., D.C.V. şi D.E. împotriva deciziei nr. 568 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4661/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4659/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
