ICCJ. Decizia nr. 4652/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4652/2010
Dosar nr. 27105/3/2009
Şedinţa din camera de consiliu din 22 septembrie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamanţii H.I. şi S.A. au chemat în judecată pe pârâta SC P.C. SA Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata suplimentărilor salariale cuvenite şi neachitate în sumă de 1.400 RON, reprezentând primă de Crăciun şi dobândă legală în sumă de 252 RON.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 166 şi art. 281, 283 alin. (1) C. muncii, art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe anii 2005, 2006 şi 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 772 din 12 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Arad şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, apreciindu-se că Legea nr. 168/1999 privind conflictele de muncă reprezintă legea specială în raport cu C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, astfel că dispoziţiile legii speciale se aplică cu prioritate, chiar în condiţiile în care legea generală este adoptată ulterior şi cuprinde prevederi, precum cea din art. 284 alin. (2), potrivit cu care se stabileşte o altă regulă de competenţă decât cea reglementată în art. 72 al Legii nr. 168/1999, iar în legea generală se prevede că orice altă dispoziţie contrară acestei legi se abrogă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 27105/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 6925 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti; a dispus declinarea competenţei de soluţionare cauzei în favoarea Tribunalului Arad; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă conform art. 20 şi 21 C. proc. civ. şi a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi a pronunţării unui regulator de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă. Potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., Tribunalele judecă în primă instanţă conflicte de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, sunt în sensul că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Potrivit dispoziţiilor art. 298 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziţii contrare. Cum dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sunt contrare Legii nr. 53/2003, rezultă că acestea au fost abrogate implicit.
Întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, ca urmare a desesizării Tribunalului Arad, în considerarea dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, deoarece competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă este reglementată prin dispoziţii imperative, fiind vorba de o competenţă exclusivă, Tribunalul a considerat că dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, referitoare la competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de drepturi, nu au valoare de normă specială, decât în raport cu prevederile C. proc. civ., deoarece, în vechea reglementare a C. muncii - Legea nr. 10/1972, în vigoare la data adoptării Legii nr. 168/1999, nu erau prevăzute dispoziţii speciale referitoare la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a litigiilor de muncă. Prin urmare, în mod firesc, sub acest aspect, competenţa era stabilită potrivit C. proc. civ.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 10/1972, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti: a) litigiile în legătură cu încheierea şi executarea contractului de muncă al căror obiect depăşeşte o anumită valoare stabilită prin lege; b) contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă şi litigiile privind reintegrarea în muncă, cu excepţia celor făcute de persoanele cu funcţii de conducere numite de organele ierarhic superioare, precum şi de directorii, directorii generali şi asimilaţii acestora din organele centrale.
Ulterior, prin dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 168/1999 s-a stabilit că instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.
Aşadar, această prevedere legală, are caracter special raportată la prevederile de drept comun conţinute în C. proc. civ. (la care trimitea implicit Legea nr. 10/1972).
Or, ulterior, prin noua reglementare a C. muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul reclamantului (indiferent că este vorba de angajat sau angajator).
Tribunalul a apreciat că nu se poate considera că Legea nr. 168/1999 este o lege specială în raport de Legea nr. 53/2003, ci ambele acte normative au, unul faţă de celălalt, caracter general în privinţa aspectelor analizate anterior, situaţie în care nu se poate face aplicarea principiului că norma specială are prioritate faţă de cea generală.
În sensul reţinut de instanţă poate fi indicată şi sentinţa civilă nr. 3048 din 23 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată, prin care s-a reţinut: competenţa teritorială aparţine instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul. Aplicarea C. muncii se impune atât în raport de împrejurarea ca noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât şi având în vedere prevederile art. 298 alin. (2) C. muncii, potrivit căruia pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice dispoziţii contrare. Cum dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sunt contrare C. muncii, rezultă că acestea au fost abrogate.
În speţă, reclamanţii au domiciliul în Arad după cum rezultă din copia cărţilor de identitate din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Arad.
Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, coroborată cu dispoziţiile art. 159 pct. 3 C. proc. civ., faţă de caracterul exclusiv al competenţei teritoriale în această materie, se va dispune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială şi declinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad.
Tribunalul a precizat că atunci când se analizează căreia dintre instanţe îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se are în vedere doar prevederea legală expresă conţinută de actul normativ aplicabil, fără a avea relevanţă vreun neajuns care ar fi determinat de o eventuală practică neunitară. Mai mult decât atât, un asemenea neajuns ar putea fi anihilat, în măsura în care ar exista, prin unificarea practicii, pe căile legale reglementate prin dispoziţiile art. 329 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 21 şi 22 alin. (3) C. proc. civ., a fost constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, pe cale de consecinţă, s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Arad şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte constată următoarele:
Prezentul litigiu constituie un litigiu de muncă în care se solicită plata unor drepturi băneşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă , competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect conflicte de drepturi aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea.
Conform art. 5 al acestei legi, prin conflict de drepturi se înţeleg c onflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor , iar în art. 3 sunt definite conflictele de muncă ca şi c onflicte dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.
Din interpretarea celor două texte legale, rezultă că un conflict de drepturi reprezintă o categorie a conflictului de muncă, raportul dintre cele două noţiuni fiind cel de la specie la gen.
Pornind de la această constatare, Înalta Curte observă că, ulterior acestei reglementări, în cuprinsul noului C. muncii reprezentat de Legea nr. 53/2003, în art. 284 alin. (2) se instituie o nouă regulă de competenţă în aceeaşi materie a competenţei teritoriale, în sensul că judecarea conflictelor de muncă - deci inclusiv a conflictelor de drepturi - este de competenţa tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa ori, după caz, sediul.
Prin urmare, alin. (2) al art. 284 C. muncii instituie o competenţă teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului, competenţă derogatorie atât de la competenţa generală prevăzută de art. 5 C. proc. civ., cât şi de la competenţa reglementată prin art. 72 al Legii nr. 168/1999, care se referă la competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi sediul unitatea.
De asemenea, dispoziţiile art. 298 alin. (2) C. muncii prevăd că pe data intrării în vigoare a acestuia se abrogă orice alte dispoziţii contrare, deci, implicit, şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, reţinute de Tribunalul Arad în considerentele deciziei de declinare a competenţei sale teritoriale în soluţionarea cauzei, care sunt dispoziţii identice contrare.
Înalta Curte apreciază că aplicarea cu prioritate a prevederilor C. muncii se impune, în speţă, în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât mai ales în raport de faptul că se suprapune peste domeniul de aplicare al legii speciale, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înţeles să intervină în domeniul de aplicare a acestei legi şi să îi înlocuiască prevederile.
Prin urmare, raportul dintre legea specială şi cea generală nu trebuie privit ca un raport de ansamblu, ci prin prisma faptului că însăşi legea generală cuprinde dispoziţii cu caracter special, care vin să înlocuiască alte prevederi din legile speciale, acesta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a simţit nevoia de a preciza prin art. 298 alin. (2) pct. 10 al C. muncii că, pe data intrării în vigoare a noului cod, se abrogă orice alte dispoziţii contrare. O astfel de precizare nu mai era necesară dacă nu s-ar fi referit şi la dispoziţii contrare din legi speciale, cât timp vechiul C. muncii, Legea nr. 10/1072, fusese deja abrogat de noua reglementare, Legea nr. 53/2003.
Argumentul potrivit cu care Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă nu poate fi primit, deoarece acest text se referă la acte normative, iar nu la prevederi contrare din cuprinsul actelor normative. Astfel, în art. 65 se arată că, î n vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Prin urmare, în stabilirea normelor de competenţa teritorială aplicabile în cauza de faţă, raportul dintre legea specială şi legea generală trebuie interpretat şi prin luarea în considerare a caracterulului normelor cuprinse în legea generală, astfel încât aplicarea cu prioritate a legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, se va realiza numai în măsura în care noua lege generală nu cuprinde reglementări care se referă la aceleaşi ipoteze reglementate în legile speciale.
În consecinţă, constatând că Legea nr. 53/2003, ulterioară Legii nr. 168/1999, modificată prin Legea nr. 261/2007, reglementează o altă competenţă materială pentru aceeaşi situaţie juridică, aceea a conflictelor de muncă, motiv pentru care nu se mai aplică raportul între legea specială şi cea generală, deoarece legea generală a intrat în sfera de reglementare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că este competent să soluţioneze conflictul de muncă tribunalul de la domiciliul reclamantului, în temeiul art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003.
Cum reclamanţii îşi au domiciliul în Arad, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, în aplicarea art. 284 alin. (2) al Legii nr. 53/2003, competenţa revine Tribunalului Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4659/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4630/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
