ICCJ. Decizia nr. 4630/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4630/2010
Dosar nr. 1456/85/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 02 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de contestatorul W.T. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu.
S-a dispus anularea dispoziţiei nr. 1070/2009 emisă de pârât.
Pârâtul a fost obligat să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri la valoarea de circulaţie stabilită potrivit standardelor internaţionale pentru imobilul situat în Sibiu, str. M.C., nr. 3, înscris în C.F. nr. X Sibiu, nr. top. AA, DD - casă de locuit cu dependinţe, conform legii speciale de acordare a măsurilor reparatorii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 1070 din 26 martie 2009, Primarul Municipiului Sibiu a fost respinsă notificarea în privinţa cotei de 1/2 părţi din imobilul construcţie şi teren situat în Sibiu, str. M.C., nr. 3, identificat în C.F. nr. X Sibiu, nr. top. AA şi nr. top. BB, formulată de contestatoarea W.G.T., cu motivarea că, pentru cota de 1/2 după defuncta W.L., aceasta nu este succesoare şi, în consecinţă, obiectul notificării îl constituie doar cota de 1/2 părţi din imobilul notificat după defunctul W.F.G.M. Deoarece în speţă este vorba despre o renunţare la proprietate, încheiată în formă autentică o renunţare la proprietate, încheiată în formă autentică asimilată donaţiei, notificatoare trebuia să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabilă prin care să se fi anulat actul de renunţare, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Din probele administrate în cauză rezultă că proprietari titulari ai imobilului, anterior preluării de către stat au fost W.L. (n. N.) - mama soţului contestator şi W.F. - soţul contestatoarei.
Mama soţului a decedat în anul 1978 având ca unic moştenitor pe fiul F.W., conform certificatul de la dosar, iar după decesul acestuia, la data de 25 septembrie 1991, a rămas ca unică moştenitoare, contestatoarea W.T.G., conform certificatului aflat la dosar. Din datele de stare civilă se poate observa că W.F. este una şi aceeaşi persoană cu W.F.G.M., şi, în consecinţă, contestatoarea era în drept să pretindă măsuri reparatorii pentru întregul imobil, nu doar cât s-a reţinut prin dispoziţia atacată, calitatea de moştenitor al foştilor proprietari fiind dovedită.
Renunţarea la proprietate este un act unilateral care era cerută celor care doreau să-şi stabilească domiciliul în altă ţară, anterior Decretului nr. 223/1974. Este de notorietate că autorităţile vremii nu îndeplineau formalităţile de plecare din ţară, fără declaraţii autentice de renunţare la proprietate, aşa încât asemenea acte nu exprimau voinţa liber consimţită a proprietarilor în condiţiile în care nu li se plătea vreo despăgubire. Actul de renunţare nu poate fi asimilat cu donaţia care este un contract bilateral, consensual, supus unor condiţii de valabilitate care nu se regăsesc în speţă.
Între renunţarea la proprietate şi donaţie sunt deosebiri esenţiale. Astfel, fiind impusă de factori de decizie ai regimului, renunţarea la proprietate este o preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind indiferent dacă preluarea a fost cu titlu ori fără titlu valabil, din moment ce conform art. 2 lit. b) din lege, intră în domeniul de aplicare al legii şi orice alte imobile preluate cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. În acest caz, acordarea de măsuri reparatorii nu poate fi condiţionată de forma unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile unei donaţii legal încheiate, situaţie în care ar fi trebuit să dea o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de anulare, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, dispoziţia contestată a fost emisă cu aplicarea greşită a legii şi se impune a fi anulată.
Din situaţia de carte funciară rezultă că imobilul a fost înstrăinat de stat încă din anul 1974, şi nu poate fi restituit în natură, situaţie care reclamă incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, privind stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, reţinând calitatea de persoană îndreptăţită a contestatorului la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, intimatul a fost obligat să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente.
Prin decizia civilă nr. 194 din 03 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 607/2009.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Motivul de apel văzând lipsa de identitate între contestator şi persoana îndreptăţită este neîntemeiat.
Potrivit extrasului de carte funciară, respectiv conform cărţii funciare nr. X Sibiu nr. top. AA, BB şi A+2 nr. top. CC şi top. DD, rezultă că proprietar asupra imobilului a fost W.A., intabulat în 03 martie 1937 cu titlu de cumpărare. De la acesta imobilul s-a transmis cu încheierea nr. 518 din 14 martie 1956 cu titlu „coachiziţie şi moştenire” în favoarea lui W.L. şi N. şi W.F., în cote egale. Cu titlu de renunţare la proprietate s-a intabulat Statul Român asupra cotei de 1/2 din imobil la data de 30 septembrie 1970 şi asupra restului de 1/2 părţii din imobil, cu acelaşi titlu, la data de 23 decembrie 1971.
Cu privire la proprietari, din certificatul de moştenitor eliberat de Judecătoria Rosenheim la data de 14 decembrie 2001, reiese că W.L. născută N. la data de 24 decembrie 1892, a decedat la data de 21 mai 1978, având ultimul domiciliu în Rimsting a avut ca unic moştenitor pe W.F. născut la 20 august 1911, decedat la data de 25 mai 1991.
Din certificatul de moştenitor eliberat de Judecătoria Munchen la 08 august 2001 reiese că defunctul W.F.G.M., născut la data de 30 august 1891, decedat la data de 25 septembrie 1991 este moştenit de contestatoarea W.G.T., născută la Haberla la data de 04 ianuarie 1926.
Din copia extrasului din registrul de stare civilă pentru căsătorii din anul 1950, rezultă că la data de 25 noiembrie 1950 F.G.M.W., născut la 20 august 1911, s-a căsătorit cu H.G.T., născută la 04 ianuarie 1926.
Din toate aceste acte rezultă că reclamanta este moştenitoarea foştilor proprietari ai imobilului înscris în C.F. nr. X Sibiu, ca urmare a unor succesiuni succesive. Chiar dacă în certificatul de moştenitor emis după defuncta W.L., născută N., sunt menţionate doar două din numele fiului său, respectiv W.F., din actele depuse rezultă că acesta este una şi aceeaşi persoană cu W.F.G.M., având aceleaşi date de naştere şi deces, aceiaşi părinţi.
Motivul de apel referitor la renunţarea la dreptul de proprietate considerată a fi donaţie şi deci supusă anulării judecătoreşti pentru ca persoana îndreptăţită să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este neîntemeiat.
La data de 23 decembrie 1971, W.L. a declarat că renunţă de bună voie la dreptul de proprietate în cotă de 1/2 părţi asupra imobilului înscris în C.F. nr. X Sibiu, înscris autentificat la notariatul de Stat Judeţean Sibiu.
La data de 30 septembrie 1970, W.F.G.M., fiul lui A. şi L., născut la 20 august 1911, a declarat că renunţă la cota de 1/2 părţi din imobilul înscris în C.F. nr. X Sibiu în vederea plecării sale definitive în Republica Federală Germania la fiul său, înscris autentificat la Notariatul Judeţean Sibiu.
Corect a reţinut tribunalul că nu se poate face confuzie între donaţie şi renunţare la proprietate ca modalităţi de preluare a proprietăţii de către Statul Român. Este de notorietate că persoanele care doreau să părăsească ţara anterior apariţiei Decretului nr. 223/1974 trebuiau să renunţe gratuit la proprietăţile pe care le deţineau, situaţie în care este evident că renunţarea nu putea fi un act liber consimţit, un contract bilateral/asimilabil donaţiei. Nu se poate presupune intenţia celor două persoane de a gratifica statul, scopul încheierii actului fiind acela de a obţine acordul pentru a putea pleca definitiv din ţară. De altfel, în declaraţia dată de W.F.G.M. este explicită intenţia declarantului de a se stabili în Germania. În aceste condiţii, a asimila renunţarea la proprietate cu donaţia este lipsită de suport real.
Prin prisma art. 2 din Legea nr. 10/2001 este indiferent dacă preluarea a fost sau nu cu titlu valabil, câtă vreme a fost una abuzivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Sibiu, solicitând admiterea recursului formulat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârilor judecătoreşti şi rejudecând cauza să se dispună respingerea contestaţiei.
Astfel, fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane fizice sau juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin imobile preluate abuzive se înţelege: „imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi alte asemenea neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
Or, aşa cum rezultă din încheierea de intabulare a dreptului de proprietate cu Statul Român, din 30 septembrie 1970, precum şi din declaraţia autentificată la Notariatul de Stat judeţean Sibiu a fostei coproprietare W.L., în prezenta cauză suntem în prezenţa unei renunţări la proprietate făcută statului, în formă autentică, modalitate de transfer a dreptului de proprietate asimilată donaţiei.
În această ipoteză, întrucât imobilul poate fi încadrat în categoria celor preluate abuziv, trebuie îndeplinită condiţia prevăzută de lege, în sensul că notificatorul trebuia să facă dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de renunţare la proprietate.
Deoarece o astfel de hotărâre judecătorească nu există, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, trecerea imobilului nu este abuzivă şi prin urmare, nu realizează ipoteza prevăzută de lege pentru a fi supus restituirii.
În speţă, actul prin care foştii proprietari au gratificat statul cu imobilul notificat a fost încheiat în formă autentică, pretinsa constrângere la perfectarea actului nu putea fi prevăzută, ci constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, devenind ipoteza care reglementează doar situaţia donaţiilor realizate în condiţiile art. 813 C. civ.
Prin urmare, notorietatea ordinului de instanţă privitor la renunţarea la proprietate în scopul părăsirii ţării, nu constituie probe, ci doar hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii actului de renunţare la proprietate. În consecinţă, Statul Român a devenit proprietar al imobilului prin titlu valabil, în baza art. 60 din Decretul-Lege nr. 115/1998 prin renunţarea la proprietate, act valabil şi astăzi.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Invocarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii donaţiei, ca o condiţie nerealizată de parte pentru a beneficia de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, este esenţial greşită.
Renunţarea la proprietate ca act unilateral nu se poate identifica ori asimila cu donaţia supusă dispoziţiilor art. 813 C. civ., iar forma autentică în care s-a realizat abdicarea la drept nu are semnificaţia juridică a realizării condiţiei de formă a donaţiei, în absenţa celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru realizarea actului de liberalitate.
Or, nu există identitate juridică între un act unilateral de renunţare pură şi simplă la dreptul de proprietate asupra imobilului supus măsurilor reparatorii, făcută cu scopul de a putea părăsi ţara, şi contractul de donaţie, care reprezintă un contract unilateral, aflat manifest sub intenţia de liberalitate.
Faptul că renunţarea la proprietate s-a realizat în formă autentică, nu este de natură a identifica forma autentică cerută imperativ de lege pentru donaţie ca o condiţie de faimă, cu modalitatea de realizare a actului abdicativ, în afara realizării celorlalte condiţii ale contractului de donaţie.
A stabili astfel natura juridică a unui act unilateral înseamnă a şterge nepermis individualitatea juridică a convenţiei de donaţie ca act bilateral şi a o rezuma doar la un act de renunţare unilaterală, în afara condiţiilor de fond impuse de lege pentru liberalităţi.
Astfel, renunţarea de bună voie la dreptul de proprietate asupra imobilelor supuse măsurilor reparatorii (30 septembrie 1970 W.F.G.M. şi 23 decembrie 1971 W.L.) ca act unilateral, nu reprezintă o liberalitate, din moment ce în afara nerealizării celorlalte condiţii prevăzute pentru contractul de donaţie renunţătorii au avut ca scop obţinerea acordului de a părăsi ţara aşa cum rezultă de altfel din declaraţia renunţiativă dată de W.F.G.M.
Faptul că actele de renunţare s-au realizat în formă autentică reprezintă o modalitate de întocmire a actului şi nu poate transforma abdicarea la un drept într-o liberalitate, deoarece nu voinţa de a gratifica Statul Român a fost cauza actului.
Prin urmare, fiind vorba despre o renunţare pur abdicativă şi unilaterală, străină instituţiei donaţiei, actului unilateral examinat în cauză, nu i se aplică dispoziţia art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care vizează donaţiile autentice încheiate în condiţiile art. 813 C. civ. pentru care se cere condiţia necesară unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de anulare.
Cu alte cuvinte, cerinţa ca donaţia să fie anulată ori declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă vizează ipoteza imobilelor donate statului sau altor persoane juridice în temeiul unui contract încheiat în formă autentică.
Cum această situaţie juridică nu este incidenţă în cauză, renunţarea unilaterală la proprietate în baza căreia bunurile au trecut în proprietatea statului, realizează condiţia impusă de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 de a fi imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, şi prin urmare supus măsurilor reparatorii.
Notorietatea faptului că anterior apariţiei Decretului nr. 223/1974, persoanele care voiau să părăsească ţara trebuiau să renunţe la proprietăţile lor, reţinută de instanţe, are semnificaţia juridică a unei dispense de probă, deoarece instanţa se poate sprijini în soluţia sa pe notorietatea dovedită a acestui fapt, dacă aceasta prezumă puternic realitatea faptului respectiv. Prin urmare, notorietatea operează în sistemul probator ca o dispensă de probă, însă în cauză soluţia pronunţată nu s-a fondat pe reţinerea ei.
În aceste condiţii, recursul formulat de pârât, motivat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este neîntemeiat şi urmează a fi respins în condiţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 194 A din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4652/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4617/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
