ICCJ. Decizia nr. 4659/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4659/2010
Dosar nr. 528/110/2008
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 240 din 11 februarie 2009, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul N.C.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Bacău, a anulat dispoziţia nr. 31254 din 27 decembrie 2007 emisă de pârât, pe care l-a obligat să restituie reclamantului, în natură, suprafaţa de teren de 631 m.p., situată în Bacău, str. B., nr. 132, (fostă str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6), identificată pe punctele de contur 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-15-1 în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de expert M.C.M. şi să propună despăgubiri în cotă de 35% din imobilele construcţii demolate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că dispoziţia contestată este nelegală, deoarece nu subzistă motivul pentru care entitatea notificată a respins notificarea reclamantului, acela că reclamantul nu este persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, mama reclamantului, N.C.M., a deţinut în proprietate, la momentul preluării de către stat, cota de 35% din terenul în suprafaţă de 1.600 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, imobile în care a funcţionat „fabrica de sifoane H.”, situate în Bacău, str. S., actualmente str. B., nr. 132. Această situaţie reiese din înscrisul - declaraţie din 15 ianuarie 1948, autentificat de Tribunalul Bacău la nr. 245, prin care se dizolvă societatea în nume colectiv „M.C.N. et. Comp”, iar autoarea reclamantului rămâne proprietara a 35% din „imobil, maşini şi întreg inventarul existent”.
Rezultă că, la data preluării, mama reclamantului deţinea în proprietate cota de 35 % din imobilul solicitat, în calitate de persoană fizică, aşa încât reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Preluarea de către stat a imobilului a fost una abuzivă, în sensul prevăzut de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, ea realizându-se fără temei legal, printr-un act de dispoziţie al organului local al puterii, respectiv deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu al municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care şi cea din str. S.
Faţă de această situaţie şi faţă de faptul că, în prezent, nu mai există construcţiile, care au fost demolate după preluare, reclamantul este îndreptăţit, pentru construcţii, la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar pentru terenul în suprafaţă de 631 m.p. aferent cotei de proprietate a autoarei, ocupat de garaje şi spaţiu de manevră pentru acestea, la restituirea în natură, pe temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007.
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 144 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamantul a dovedit că autoarea sa a fost proprietara imobilului solicitat prin notificare, că acest imobil a fost preluat abuziv de stat, precum şi identitatea dintre terenul ce a aparţinut autoarei sale şi cel revendicat.
Dreptul de proprietate al autoarei, reprezentând cota de 35% din imobilul - teren în suprafaţă de 1.800 m.p. şi construcţii - în care a funcţionat Fabrica de ape gazoase şi limonadă „H.” rezultă din acte oficiale, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1941, autentificat sub nr. AA/1941 şi transcris sub nr. BB/1941 de Tribunalul Bacău, încheiat între J.E. şi N.C.M., actul de societate în nume colectiv încheiat între M.C.N. şi J.E., vizat la Administraţia de Constatare Bacău şi comunicat Tribunalului Bacău, declaraţia legalizată de Tribunalul Bacău sub din 15 iunie 1948 semnată de J.E. şi M.C.N., precum şi cererea înregistrată la 10 septembrie 1949 la Administraţia Financiară a judeţului Bacău.
Dovada faptului că terenul şi construcţiile din str. S., nr. 12, fostă str. S., nr. 6 bis, au fost preluate efectiv de fostul Comitet Provizoriu al municipiului Bacău a fost făcută cu actele oficiale de preluare întocmite de către fostul Comitet Provizoriu al municipiului Bacău.
Pentru a se reţine că imobilul (teren şi construcţii) în litigiu a fost preluat fără temei legal, este suficient a se face trimitere la art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. h) şi i), texte care consideră că în sensul legii se înţeleg a fi trecute abuziv în patrimoniul statului imobilele naţionalitate prin Decretul nr. 119/1948, precum şi cele preluate cu sau fără titlu valabil, ori fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Identificarea suprafeţei de 631 m.p. teren, restituită în natură, a fost făcuta de prima instanţă conform raportului de expertiză M.C.M.
Schiţele anexă acestui raport plasează terenul la intersecţia B-dul M. cu B-dul U., fiind învecinat pe trei laturi cu terenul Consiliului Local şi pe o latură - alee acces.
Aceasta este exact identificarea pe care a indicat-o apelantul-reclamant în primă instanţă şi reluată în primul motiv de apel.
Prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
per a contrario, prevederile art. 16 şi urm. din legea menţionată se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005.
Pentru această ultimă situaţie, instanţa nu are competenţa de a stabili şi individualiza cuantumul şi natura despăgubirilor, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competenţă revenind organismelor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII Cap. V.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs de ambele părţi.
I. Recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte reparaţia în echivalent acordată pentru construcţiile demolate.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că pentru construcţiile demolate, imposibil de restituit în natură, instanţa trebuia să dispună acordarea de despăgubiri la nivelul valorilor de înlocuire, pentru a nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate.
Soluţia la care s-au oprit instanţele judecătoreşti, acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, contravine prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană â Drepturilor Omului, pentru că obligă proprietarul să urnieze o procedură care nu-i asigură soluţionarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.
Aceasta deoarece, posibilitatea oferită în etapele procesuale anterioare, aceea de a urma calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, este incertă, iluzorie şi foarte greu de realizat în ceea ce priveşte primirea despăgubirilor.
Fondul Proprietatea, prin care ar urma să se facă plata despăgubirilor, constituie, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o sursă lipsită total de credibilitate şi predictibilitatea rezonabilă a unei despăgubiri concrete şi pe măsura pierderii economice suferite de persoanele îndreptăţite.
Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti pronunţate la fond şi în apel nu dau satisfacţie principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţia României şi principiului echităţii consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Şi asta pentru că în timp ce persoana îndreptăţită ar trebui să accepte calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au deschisă calea uşor accesibilă de chemare în judecată Ministerului Finanţelor pentru a primi preţul de piaţă al imobilului. Legea de reparaţie reglementează, deci, un tratament mai avantajos pentru chiriaşii-cumpărători care au plătit preţuri modice decât pentru persoanele îndreptăţite, cărora bunurile le-au fost preluate în mod abuziv de către stat, lipsindu-le de folosinţa lor de peste 60 de ani.
II. Recurentul-pârât Primarul Municipiului Bacău a contestat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului pentru neîndeplinirea condiţiei preluării abuzive a imobilului litigios.
În acest sens, recurentul-pârât a susţinut că instanţele anterioare au creat în mod aleatoriu prezumţia de preluare abuzivă, întrucât prin Deciziunea nr. 15/1949 s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici închise pentru insalubritate şi pentru că prin produsele pe care le puneau în circulaţie creau un pericol public pentru populaţia municipiului Bacău.
Din preambulul deciziunii rezultă că această măsură a fost luată în vederea continuării activităţii acestor unităţi, fapt care poate crea prezumţia că măsura schimbării administrării nu este o preluare abuzivă.
Atâta timp cât prin legislaţia în vigoare la data închiderii acestor întreprinderi, Comitetul provizoriu avea atribuţii stabilite în sensul creării unui climat sănătos asupra populaţiei şi, totodată, a menţinerii în parametri optimi a activităţilor economice desfăşurate, măsura luată prin Deciziunea nr. 15/1949 nu poate fi echivalată unei preluări abuzive în sensul Legii nr. 10/2001, ci unei măsuri în exercitarea atribuţiilor stabilite de lege.
Faţă de această situaţie şi de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu pct. 3.2 din H.G. nr. 250/2007, cu art. 31 alin. (3), (4) şi (6) din lege şi cu adresa din 10 octombrie 2007 a Biroului judeţean de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu este persoană îndreptăţită la restituire, deoarece imobilul solicitat, proprietatea autoarei sale, nu a fost preluat abuziv de stat.
Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea pe care desfăşurarea judecăţii o impune în raport de criticile formulate, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
I. Recursul pârâtului este nefondat.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţele anterioare au reţinut că, la data preluării de către stat, autoarea reclamantului deţinea în proprietate, în calitate de persoană fizică, urmare a dizolvării societăţii în nume colectiv „M.C.N. et. Comp”, cota de 35% din terenul în suprafaţă de 1.800 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, situate în Bacău, str. S., în care a funcţionat Fabrica de sifoane „H.”. Preluarea s-a realizat în anul 1949, prin Deciziunea nr. 15 din 30 iulie 1949 a Comitetului Provizoriu al municipiului Bacău, prin care s-a dispus trecerea în administrarea Comitetului Provizoriu a 7 fabrici de sifoane de pe raza municipiului Bacău, printre care şi fabrica din str. S., pe motiv că respectivele fabrici funcţionează în condiţii neigienice.
Raportat la această situaţie de fapt, instanţele anterioare au calificat în mod corect preluarea operată din patrimoniul autoarei reclamantului ca fiind una abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 10/2001.
Conform textului legal menţionat, intră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv „şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”, or tocmai aceasta este situaţia imobilului litigios, preluat fără temei legal printr-o deciziune a unui organ al administraţiei de stat.
Calificarea instanţelor nu se întemeiază, deci, pe o prezumţie, cum greşit susţine recurentul-pârât, ci pe un text de lege care stabileşte în mod clar criteriile preluării abuzive şi care, în speţă, sunt îndeplinite.
Ca atare, toate celelalte aserţiuni prin care recurentul-pârât încearcă să combată statuarea privind caracterul abuziv al preluării imobilului litigios, legate de presupusul scop al măsurii dispuse prin Deciziunea nr. 15/1949 şi de eventualele atribuţii ale organului emitent, nu pot infirma incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală din Legea nr. 10/2001, în absenţa indicării unui temei legal al măsurii luate prin deciziunea menţionată.
Fiind, deci, stabilită corect natura abuzivă a preluării imobilului litigios, luând, totodată, în considerare şi celelalte fapte necontestate în recurs, calitatea reclamantului de moştenitor al defunctei proprietate a imobilului litigios, respectiv deţinerea în proprietate a imobilului de către aceasta, ca persoană fizică, la data preluării, concluzia care se impune este aceea că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de moştenitor al persoanei fizice, proprietară a imobilului la data preluării abuzive.
Sub acest aspect, este de menţionat că trimiterea făcută de prima instanţă la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 este eronată, fiind tot astfel preluată în recursul pârâtului, dar ea nu este de natură schimbă soluţia dată în cauza, cât timp reclamantul îşi justifică, în raport de alt temei legal, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, şi anume art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Art. 3 alin. (1) lit. b) nu este incident în speţă, deoarece el reglementează calitatea de persoane îndreptăţite a persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, or autoarea reclamantului nu se găsea într-o asemenea situaţie la data preluării, ci, conform situaţiei de fapt definitiv stabilite în etapele procesuale anterioare, la data preluării ea deţinea imobilul în calitate de persoană fizică şi nu ca asociat al unei persoane juridice.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală pe aspectul contestat de pârât, astfel că va respinge recursul acestuia, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Recursul reclamantului este nefondat.
Confirmând soluţia fondului de obligare a pârâtului să facă propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, pentru construcţiile ce au aparţinut autoarei sale, imposibil de restituit în natură întrucât au fost demolate după preluare, reclamantul nu a solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii, situaţie în care dreptul la reparaţie în echivalent se realizează sub forma propunerii de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fapt corect stabilit atât la fond, cât şi în apel.
Despăgubirile băneşti nu reprezentau o formă de reparaţie în echivalent pentru construcţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, cum sunt cele în litigiu, care să fie recunoscută de Legea nr. 10/2001, nici după modificarea sa prin Legea nr. 247/2005, dar nici anterior acestei modificări. Singurele bunuri pentru care Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, prevedea, la art. 24 alin. (2), posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti erau construcţiile cu destinaţia de locuinţă, astfel că şi dacă art. 24 alin. (2) nu ar fi fost abrogat, reclamantul tot nu ar fi putut obţine în baza legii speciale de reparaţie despăgubiri băneşti pentru construcţiile notificate, în care a funcţionat o fabrică de sifoane.
În consecinţă, reclamantului nu i se cuvin sub imperiul Legii nr. 10/2001, indiferent de forma actului, de la data intrării în vigoare sau ulterior modificărilor intervenite, inclusiv prin Legea nr. 247/2005, despăgubiri băneşti pentru construcţiile preluate de stat şi imposibil de restituit în natură.
Prin urmare, nu se poate considera că, dispunându-se obligarea pârâtului să facă în favoarea reclamantului, pentru aceste bunuri, propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul nu are un „bun” în sensul Convenţiei şi, de aceea, nu poate cere protecţia documentului european, deoarece nu s-a stabilit, prin nici un act jurisdicţional sau de altă natură dreptul său la despăgubiri băneşti pentru construcţiile în litigiu. Nu are nicio „speranţă legitimă” de a obţine această formă de reparaţie, din moment ce nici un act normativ, cu atât mai puţin o jurisprudenţă constantă (care, la rândul ei, ar fi trebuit să se fundamenteze pe legislaţia în vigoare) nu îi recunoşteau şi nici în prezent nu îi recunosc dreptul la modalitatea de reparaţie în echivalent solicitată.
În ceea ce priveşte obligativitatea reclamantului de a urma procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru obţinerea titlului final de despăgubire, şi aceasta a fost stabilită corect de instanţa de apel, cu trimitere decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
Prin această decizie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor (Titlul VII al actului normativ menţionat), nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Per a contario, această procedură se aplică în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, aşa încât instanţa de apel a apreciat în mod legal că, raportat la obiectul contestaţiei deduse judecăţii, reprezentat de o dispoziţie emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (dispoziţia nr. 31254 din 27 decembrie 2007), nu se putea stabili în acest proces cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţit reclamantul, acesta urmând a fi stabilit în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cât timp legea specială de reparaţie, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, prevede o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, în cadrul căreia se face evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite şi, în raport de această evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor emite titlul final de despăgubire, recurentul-reclamant nu poate ocoli această procedură la care au trimis instanţele de fond şi apel, pe motiv că astfel s-ar ajunge la o durată nerezonabilă a procedurii de obţinere a măsurilor reparatorii în echivalent şi, implicit, la o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant pretinde că trebuia să i se acorde, ca reparaţie, echivalentul bănesc al construcţiilor în litigiu şi pentru că Fondul Proprietatea nu funcţionează nici în prezent de o manieră susceptibilă de a conduce la despăgubirea sa efectivă.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona de o asemenea manieră nu dă, însă, dreptul reclamantului de a obţine de la entitatea învestită cu soluţionarea notificării despăgubiri băneşti, deoarece, conform Legii nr. 10/2001, această entitate nu are decât competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, iar nu şi de a face plata acestora.
Prin urmare, Primarul municipiului Bacău, în contradictoriu cu care s-a realizat în proces dreptul reclamantului la reparaţie în echivalent, nu poate răspunde pentru nefuncţionarea Fondului Proprietatea, organism destinat realizării plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român.
Potrivit art. 7 din Cap. II al Titlului VII al Legii nr. 247/2001, Fondul Proprietatea va funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite potrivit prezentei legi sau/şi deţinătoare de titluri de despăgubire, după caz, iar potrivit art. 8 din acelaşi capitol, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice - actualmente Ministerul Economiei şi Finanţelor - va reprezenta Statul Român ca acţionar al Fondului Proprietatea şi va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.
În consecinţă, răspunderea pentru nefuncţionarea Fondului Proprietatea, pe care recurentul o reclamă prin solicitarea echivalentului bănesc al construcţiilor litigioase, ar putea fi angajată numai în persoana Statului Român reprezentat în justiţie de Ministerul Economici şi Finanţelor, ceea ce nu se poate realiza în speţă, unde judecata a fost opusă numai emitentului dispoziţiei contestate, în cadrul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În fine, recurentul-reclamant a invocat şi faptul că Legea nr. 10/2001 contravine principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţia României, deoarece în timp ce pe persoanele îndreptăţite le obligă la urmarea unei căi anevoioase pentru obţinerea titlului de despăgubire, respectiv procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, chiriaşilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, le oferă o cale mult mai lesnicioasă de urmat pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilelor, aceea a acţiunii in justiţie.
O asemenea critică nu poate fi, însă, analizată de instanţă, deoarece ea ridică o problemă de constituţionalitate a legii, or conformitatea unei legi în vigoare cu Constituţia României este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, conform art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că prin menţinerea soluţiei fondului de obligare a primarului să facă propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru construcţiile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, astfel că, nefiind îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca ne fondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul N.C.A. şi de pârâtul Primarul Municipiului Bacău împotriva deciziei civile nr. 144 din data de 09 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4660/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4652/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
