ICCJ. Decizia nr. 4617/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4617/2010
Dosar nr. 5262/86/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 1973 din 10 noiembrie 2009 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care acesta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult trei ani, faţă de pârâtul V.F.
Tribunalul a reţinut că acţiunea a fost motivată în fapt pe împrejurarea că pârâtul a fost returnat din Italia la 13 mai 2009 în baza unui decret al Prefecturii Provinciei Palermo, act prin care s-a luat împotriva acestuia măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei din cauza comportamentului avut pe perioada şederii sale în această ţară.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 şi pe obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.
Tribunalul a reţinut că cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să se deplaseze şi să locuiască unde doresc pe teritoriul statelor membre, iar potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a acestora şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, măsurile de restricţionare a acestui drept trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză care trebuie să reprezinte o ameninţare reală şi suficient de serioasă la adresa securităţii statului respectiv.
În acest sens s-a reţinut art. 3 din Directiva nr. 64/221 care impune statelor membre obligaţia de a-şi întemeia deciziile pe evaluarea fiecărui caz în parte şi nu pe consideraţii generale.
S-a constatat astfel că pârâtul nu a fost judecat şi condamnat în Italia pentru o faptă penală, ci a fost acuzat numai pentru şedere ilegală şi muncă la negru, în cauză nefiind incidente motivele pentru care dreptul la liberă circulaţie al persoanei poate fi îngrădit în condiţiile exprese ale art. 27 din Directiva 2004/38/CE care determină şi interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 în concordanţă cu acestea.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
S-a constatat că în cauză nu s-a dovedit că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situaţii care ar justifica restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie.
Curtea a apreciat că spre deosebire de norma internă (art. 38 din Legea nr. 248/2005) care prevede restrângerea dreptului la liberă circulaţie condiţionat numai de simpla returnare a cetăţeanului român în România, norma comunitară (art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE) indică trei posibile situaţii în care se impune luarea acestei măsuri restrictive, neconcordanţă soluţionată prin preferarea normei europene.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel Suceava reclamantul a declarat recurs, transmis prin fax la 04 februarie 2010 la Curtea de Apel Suceava şi înregistrat la acea instanţă la 10 februarie 2010 (în termen în raport de data comunicării deciziei, 03 februarie 2010).
S-a criticat decizia pentru neluarea în considerare a motivului ce a condus la dispunerea măsurii îndepărtării pârâtului de pe teritoriul Italiei, şi anume comportamentul antisocial al acestuia, care a constituit o ameninţare la securitatea şi ordinea publică, fiind considerat un real pericol public.
S-au invocat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată prin O.U.G. nr. 5/2006, care dispune că pe perioada şederii cetăţenii străini au obligaţia respectării legislaţiei României şi de a nu desfăşura activităţi de natură să compromită imaginea ţării şi să contravină obligaţiilor asumate de România, precum şi să respecte legislaţia statului în care se află.
În raport de cele reţinute în sarcina pârâtului de autorităţile italiene, recurenta a apreciat că în persoana acestuia sunt întrunite dispoziţiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE şi deci se impunea admiterea acţiunii, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Au mai fost invocate prevederile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, orice persoană (cetăţean al statului solicitat) care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu întruneşte cerinţele pentru şedere pe teritoriul părţii contractante solicitante.
S-a mai arătat că nu s-a ţinut cont de art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.
4. Analiza instanţei de recurs.
Deşi recursul nu a fost motivat în drept, criticile formulate se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând hotărârea atacată din prisma acestui motiv se constată, în raport de actele dosarului, că aceasta este legală şi temeinică, recursul urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, constatând în raport de art. 21 alin. (2) din Constituţie că există o neconcordanţă - între norma internă invocată ca temei al acţiunii - art. 38 din Legea nr. 248/2005 cu modificările ulterioare pe de o parte şi Norma comunitară reprezentată de art. 27 din Directiva nr. 2004/3 8/CE şi au dat acestui conflict rezolvarea prevăzută de norma constituţională.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Sub acest aspect, instanţele de fond şi respectiv, de apel au rezolvat, în mod corect, conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă şi apreciind, în concordanţă cu reglementarea comunitară, că nu este justificată măsura îngrădirii dreptului la libera circulaţie, de conduita pe care pârâtul a avut-o pe teritoriul statului italian, dedusă a fi contrară ordinii publice din referirile cu caracter de generalitate din procesul - verbal întocmit de autorităţile italiene.
Făcând aplicarea dreptului comunitar instanţele nu au încălcat dispoziţiile Acordului încheiat între România şi Republica Italiană (ratificat prin Legea nr. 137/1997) invocat de recurentă cât priveşte obligarea de readmisie a propriilor cetăţeni la cererea statului pe teritoriul căruia aceştia s-au aflat.
Însuşi Acordul invocat în art. 11 prevede în mod expres:
„Dispoziţiile prezentului acord nu aduc atingere obligaţiilor părţilor contractante de admisie sau de readmisie a cetăţenilor străini, ce decurg din aplicarea altor acorduri internaţionale. Acestea nu aduc atingere nici aplicării dispoziţiilor acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, la care cele două state sunt părţi”.
H.G. nr. 1347/2007 invocat de recurentă nu este incident în cauză cât priveşte soluţionarea acţiunii cu care instanţele au fost sesizate (aplicarea unei măsuri restrictive a dreptului la liberă circulaţie).
Prin H.G. menţionat s-a aprobat un plan de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a acestor cetăţeni. Aceste măsuri vizează, potrivit competenţelor, Ministerul Internelor şi Administraţiei Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Afacerilor Externe.
Entităţile administrative enumerate sunt desemnate să stabilească o serie de obiective în planul cooperării poliţieneşti, judiciare şi asistenţei consulare, în sprijinul cetăţenilor români vizaţi de măsurile luate de statul italian.
Celelalte critici din recurs, care se referă la greşita interpretare a probelor administrate, nu mai pot forma motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., după abrogarea pct. 11 al acestui art. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, publicată în M. Of. nr. 479/02.10.2000.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. în raport de considerentele mai sus arătate, s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 3 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4630/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4553/2010. Civil → |
|---|
