ICCJ. Decizia nr. 4780/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4780/2010
Dosar nr. 9103/1/2009
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9092 din 6 noiembrie 2009 a admis recursul declarat de pârâţii P.C. şi P.E.B. împotriva deciziei nr. 779 A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A modificat Decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinţei nr. 1563 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
S-a reţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare îşi păstrează caracterul imprescriptibil, dar în condiţiile în care e introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu urmează regulile clasice ale acţiunii de drept comun şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiţi, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale legii menţionate.
În consecinţă, este important, din punct de vedere juridic, ca titlul de proprietate al pârâţilor să poată fi examinat, inclusiv în cadrul acţiunii în revendicare, ceea ce presupunea respectarea termenului prevăzut de legea specială pentru atacarea actului de vânzare-cumpărare respectiv; în caz contrar, contractul încheiat de pârâţi se consolidează în mod retroactiv, cu consecinţa imposibilităţii exercitării controlului judiciar şi a păstrării imobilului de către cumpărători.
Or, în speţă, reclamanta a formulat acţiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 20 octombrie 2006, cu nerespectarea termenului reglementat de art. 45 alin. (5) din lege, pentru a se putea verifica titlul de proprietate al pârâţilor, conform legii speciale de reparaţie. De asemenea, reclamanta nu a invocat nici un argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar şi care să se circumscrie „în motive independente de voinţa" ei, în sensul celor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motive care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze dispoziţiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condiţiile şi termenul prevăzut.
Pe de altă parte, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008, există o a doua cerinţă care trebuie să fie îndeplinită cumulativ şi anume ca „bunul să nu fi fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".
S-a avut totodată în vedere, din perspectiva dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie, şi principiul preeminenţei dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante, şi care implică respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
În ceea ce priveşte restituirea terenului în suprafaţă de 286,71 mp prin dispoziţia nr. 6726 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, aceasta nu înseamnă recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 2, revendicat, întrucât terenul a fost restituit în condiţiile Legii nr. 10/2001 de deţinătorul său actual, respectiv reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale.
Retrocedarea apartamentului nr. 3, conform sentinţei civile nr. 5 din 6 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, a fost obţinută în temeiul dreptului comun, neimplicând existenţa unui conflict între legea generală şi cea specială, întrucât Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată la data respectivă, iar bunul se afla în patrimoniul statului, nepunându-se problema creării vreunui prejudiciu unui terţ dobânditor.
Soluţiile diferite pronunţate referitoare la apartamentele 1 şi 4 nu configurează însă o jurisprudenţă neunitară deoarece pe parcursul prezentului litigiu a fost publicată Decizia nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţă asupra problemelor de drept dezlegate, în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Constatarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti cuprinsă în sentinţa civilă nr. 5 din 6 ianuarie 1998, referitoare la greşita aplicare a Decretului nr. 92/1950 pentru imobilul respectiv nu poate produce efecte faţă de pârâţii din prezentul dosar care nu au fost părţi în litigiul anterior.
Prin contestaţia în anulare formulată, s-a solicitat admiterea acesteia şi anularea deciziei nr. 9092 din 6 noiembrie 2009, respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţată în apel. Contestatoarea a arătat că dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale - art. 318 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de recurs a soluţionat cauza pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi această lege nu constituie temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, iar hotărârea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
A arătat în continuare că titlul de proprietate al reclamantei este mai vechi şi mai preferabil şi că dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră liberul acces la justiţie ca drept fundamental.
A considerat că în prezent nu mai trebuie făcută dovada „constatării nulităţii absolute de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat" şi „dovada că statul a fost evins în dreptul său", deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 247/2005), legiuitorul a instituit o prezumţie legală absolută irefragabilă, în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 – 1989 au fost preluate în mod abuziv, actul de preluare nereprezentând un titlu valabil pentru stat.
Invocând atât jurisprudenţa CEDO cât şi cea internă în speţe similare, contestatoarea a prezentat in extenso considerente asupra acţiunii în revendicare, independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, asupra preferabilităţii dreptului reclamantei, relei – credinţe a vânzătorului, arătând şi că în considerentele sentinţei pronunţată la fond s-a statuat irevocabil, întrucât recurenţii nu au declarat apel, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, motiv pentru care recursul este inadmisibil.
În drept, demersul judiciar a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 317-321 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 20, art. 41, art. 44 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Conform art. 317 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivele arătate mai jos, numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, respectiv: când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legale şi când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În înţelesul textelor de lege mai sus citate, se reţine că prin această cale extraordinară de atac se tinde la anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ stipulate şi numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului ori pentru că s-au săvârşit erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului sau instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Se observă că în speţă nici una din cerinţele impuse de textele de lege despre care s-a făcut vorbire nu este întrunită.
Astfel, prin Decizia nr. 9092 din 6 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii P.C. şi P.E.B. împotriva deciziei nr. 779 A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A modificat Decizia atacată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.(fostă C.)S.C. împotriva sentinţei nr.1563 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin considerente.
În speţă, nu poate fi nicidecum vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318 C. proc. civ., care vizează greşeli de procedură şi nu de greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În realitate ceea ce pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă o reanalizare a criticilor formulate prin recurs.
Or, calea contestaţiei în anulare nu este deschisă părţii pentru a supune unui nou control de legalitate a critică dedusă judecăţii prin intermediul recursului şi care a primit o dezlegare jurisdicţională. Ar însemna, primind susţinerea contestatoarei, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres şi limitativ reglementate de normele procedurale şi de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs.
Pentru cele ce preced, urmează a se respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de S.(C.)S.C. şi continuată de cesionar T.E. împotriva deciziei nr. 9092 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4781/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4777/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
