ICCJ. Decizia nr. 4773/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4773/2010
Dosar nr. 1731/114/2008
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul B.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 2.000.000 lei daune morale şi 3.500.000 lei daune materiale, rezultând din lipsirea de libertate în mod ilegal.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 504 C. proc. pen.
În motivele de fapt ale cererii s-a arătat că la data de 5 iunie 2002, reclamantul a fost reţinut şi apoi arestat preventiv până la 4 iulie 2002.
Prin sentinţa penală nr. 188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanţa a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile pentru care a fost arestat, situaţie reţinută, de altfel şi în sentinţa menţionată (fila 62 dosar), prin care se constată că inculpatul a fost arestat în perioada 5 iunie 2002-4 iulie 2002 (fila 62).
Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia penală 395 din 5 octombrie 2007 a Tribunalului Constanţa şi apoi prin Decizia 49/P din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanta.
Înainte de reţinere şi arestare reclamantul a fost asociat majoritar la două societăţi comerciale B. şi S. SRL si SC B.S.N.C.
A arătat reclamantul că, fiind achitat, constatându-se nevinovăţia sa, este firesc ca statul să-i achite sumele solicitate cu titlu de daune morale şi materiale, constând în: daune morale, datorită încălcării unui important drept al omului, dreptul la libertate, coroborat cu campania în presa locală şi naţională denigratoare, precum şi faptul că, urmare a arestării sale, a fost reţinut şi fiul său, ulterior achitat, absolvent al Institutului Teologic, care nu a mai fost hirotonisit, situaţie care i-a produs o altă suferinţă morală; daune materiale suferite prin arestarea nelegală şi prin durata îndelungată a procesului penal, inclusiv pierderile în activitatea comercială desfăşurată, fiind nevoit să vândă cele două benzinării deoarece, iniţial au fost blocate conturile SC B. & S. SRL şi apoi a fost sechestrat un activ al SC B. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 255 din 4 martie 2009 Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 2.000.000 lei daune morale şi 3.500.000 lei materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul B.A. a fost acţionar majoritar la SC B.S.P. SRL, cu obiect de activitate comercializare şi transport produse petroliere. Ca urmare a unor verificări şi sesizări, împotriva reclamantului s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute de art. 13 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 215/1 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. proc. pen., art. 31 raportat la art. 289, art. 29/1 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen. Urmare sesizărilor, reclamantul a fost arestat în perioada 5 iunie 2002-04 iulie 2002 şi, după o îndelungată anchetă şi cercetare judecătorească a fost achitat conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. prin sentinţa penală 188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia penală 49/P din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa.
Având în vedere această situaţie de fapt, instanţa a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 504 pct. 2 C. proc. pen., întrucât, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, soluţie constituţională care este în concordanţă cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7, adiţional la CEDO, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Or, reclamantul a fost arestat şi achitat ulterior potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. deci, pentru că fapta nu există, ceea ce înseamnă că cererea acestuia de obligare a Statului la plata de daune morale este admisibilă.
În ce priveşte cuantumul daunelor, acesta nu poate fi cuantificat atâta timp cât, indiferent de perioada de arestare, reclamantul a fost în atenţia negativă a presei locale, a fost privat nelegal de libertate, nu a avut antecedente penale, iar prin îndelungatul proces, urmare a arestării nelegale, a suferit traume psihice deosebite, cu consecinţe în familie şi societate.
Asupra daunelor materiale solicitate, s-a constatat că reclamantul, acţionar majoritar la două societăţi comerciale, respectiv SC B. SRL şi SC B.P.S. SRL, urmare arestării şi purtării unui proces îndelungat, a putut fi împiedicat în desfăşurarea unei activităţi normale, concretizată în profit mai mic al afacerilor.
În ce priveşte expertiza contabilă efectuată în cauză, ea nu a fost dispusă pentru a stabili o pagubă materială ci pentru a demonstra că, într-adevăr, în perioada desfăşurării procesului, afacerea reclamantului a avut pierderi, pe care acesta le-a estimat la 3.500.000 lei şi care vor fi acordate.
S-a apreciat că acordarea acestor daune se impune deoarece pe perioada 2002-2008 reclamantul a fost nevoit să-şi concentreze activitatea asupra derulării procesului penal, pentru care, de astfel a fost nevoit să suporte cheltuielile, cu transport, asistenţă judiciară, în valoare de 55.627 lei, sumă care de asemenea, va fi acordată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău ca reprezentant al Ministerului Public, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:
1) În apelul său, Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa şi încheierea de şedinţă din data de 26 septembrie 2008, prin care au fost admise probatoriile în lipsa reprezentantului Ministerului Public, fără să fie puse în discuţia părţilor, fiind astfel încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. În plus, prezenţa procurorului era obligatorie, ca reprezentant al statului, acţiunea având ca obiect pretenţii pe art. 504 C. proc. pen.
O altă critică a vizat nemotivarea sentinţei de primă instanţă care a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea judecătorului, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile apelantei pârâte.
S-au acordat daune morale şi materiale în sumă de 2.000.000 lei şi respectiv 3.500.000 lei, fără a se arăta care sunt probatoriile care au dus la concluzia acestui cuantum, făcându-se o referire generică la probele dosarului.
Referitor la daunele morale, nici acestea nu au fost motivate, nu au fost administrate probatorii corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice cât şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima erorii judiciare, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă.
2) În apelul său Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a criticat soluţia instanţei de fond susţinându-se că prin încheierea din 26 septembrie 2008 în absenţa procurorului şi fără a se consemna concluziile reprezentantului Ministerului Finanţelor Publice, a fost admisă proba expertizei, cu obiectivele propuse de reclamant.
Motivând acordarea daunelor materiale în cuantumul în care au fost solicitate, instanţa a nesocotit disp. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate şi de consecinţele acesteia. De asemenea, a fost ignorat principiul potrivit căruia nu este de conceput acordarea de despăgubiri fără o daună preexistentă şi fără a se stabili legătura de cauzalitate între faptul prejudiciabil - în speţă arestarea nelegală - şi prejudiciul material produs. Consecinţele patrimoniale ale acestui fapt trebuie dovedite.
Preluând estimarea reclamantului cu privire la cuantumul daunelor materiale, fără ca aceasta să fie întemeiată pe vreo probă, instanţa a procedat arbitrar.
Prin Decizia civilă nr. 194 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile declarate şi, desfiinţând sentinţa, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei s-a reţinut că hotărârea de primă instanţă este dată cu încălcarea dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, formând convingerea instanţei.
Tribunalul a realizat o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce probe au fost avute în vedere atunci când a fost admisă acţiunea reclamantului, acordându-i-se acestuia daune materiale de 2.000.000 lei şi daune morale de 3.500.00 lei.
Judecătorul fondului a făcut o referire generică la probele dosarului, fără a le analiza, ceea ce echivalează cu o nemotivare şi în final, cu o nepronunţare pe fondul cauzei deduse judecăţii.
Or, obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia adoptată, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială a cărei nesocotire conduce la desfiinţarea sentinţei.
Motivarea hotărârii trebuie făcută în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe constituie în fapt, o nemotivare.
De asemenea, tribunalul a nesocotit normele privind conţinutul dispozitivului, care presupun ca soluţia asupra fiecărui capăt de cerere să se regăsească în acesta.
În speţă, există o neconcordanţă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, având în vedere că, în timp ce în motivarea sentinţei se face vorbire de un cuantum de 55.627 lei cheltuieli judiciare efectuate cu derularea procesului penal, ce vor fi acordate reclamantului, în dispozitivul sentinţei nu se mai face referire la cheltuieli de judecată.
Pe de altă parte, nu se poate stabili dacă respectivele cheltuieli sunt incluse în cuantumul total al daunelor materiale sau este separat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul B.A., care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- Instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea de fond nu ar conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost respinse susţinerile părţilor.
În realitate, în considerentele sentinţei apelate se face referire la dispoziţiile legale – art. 504 alin. (2) C. proc. pen., art. 48 alin. (1) din Constituţie, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO – care au fundamentat în drept soluţia.
S-a arătat în mod explicit de ce sunt aplicabile prevederile art. 504 C. proc. pen., fiind vorba în speţă despre o eroare judiciară, care angajează răspunderea patrimonială a statului, conform art. 48 din Constituţie.
De asemenea, s-a făcut trimitere la normele convenţionale (art. 3 din Protocolul nr. 7) care fundamentează răspunderea patrimonială a statului.
- Decizia recurată este nelegală, întrucât din considerentele sentinţei rezultă că au fost avute în vedere motivele de fapt care au format convingerea instanţei.
Motivaţia în fapt a obligării statului la daune morale face trimitere la împrejurarea că acest cuantum este greu de cuantificat, fiind de prisos o argumentaţie de genul că în perioada privării de libertate reclamantul s-a aflat într-un loc de detenţie cu persoane recidiviste, cu o moralitate îndoielnică sau cu referire la impactul psihic negativ prin publicitatea negativă rezultată din ziarele locale şi naţionale.
În privinţa daunelor materiale, au fost avute în vedere probele cu înscrisuri administrate, dar şi expertiza contabilă dispusă în cauză, expertiză care face trimitere la valoarea profitului nerealizat.
- De asemenea, nu poate fi vorba de o neconcordanţă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, suma de 55.627 lei ce reprezintă în fapt cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea procesului intrând în cuantumul total al sumei de 3.500.000 lei.
Pretenţia referitoare la cheltuielile judiciare nu a reprezentat în realitate, o cerere distinctă a reclamantului, în caz contrar, acesta fiind singurul îndreptăţit să declare apel.
Intimatul Ministerul Finanţelor Publice, în numele Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că într-adevăr, aşa cum a reţinut instanţa de apel, hotărârea tribunalului este nemotivată.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- În mod corect instanţa de apel a constatat că modalitatea în care tribunalul apreciază, potrivit considerentelor sentinţei, asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului, este echivalentă unei nemotivări a soluţiei.
Aceasta, întrucât hotărârea instanţei trebuie să se fundamenteze pe analize punctuale, bazate pe probele cauzei, iar nu pe considerente de ordin general, valabile în toate pricinile de această natură.
Faptul că instanţa identifică textele de lege incidente în materia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare nu este suficient pentru a asigura temeiul legal al unei hotărâri care trebuie să realizeze o aplicare în concret a textelor de lege faptelor deduse judecăţii.
Prin funcţia jurisdicţională pe care o îndeplineşte, judecătorul este chemat să spună dreptul (jurisdictio) situaţiei de fapt concrete ce i-a fost supusă evaluării şi determinării, pe baza probelor administrate.
Or, sub acest aspect, pronunţându-se asupra pretenţiei reclamantului – vizând daunele materiale şi morale – tribunalul reţine că daunele morale nu pot fi cuantificate „câtă vreme, indiferent de perioada de arestare, reclamantul a fost în atenţia negativă a presei locale".
Prin urmare, pornind de la premisa imposibilităţii cuantificării daunelor morale, instanţa a găsit întemeiată pretenţia reclamantului aşa cum a fost ea formulată.
Or, un asemenea raţionament lasă loc arbitrarului şi discreţionarului în adoptarea soluţiilor instanţei, fiind suficient ca partea să indice orice întindere a prejudiciului moral, pe care instanţa să-l găsească întemeiat, doar sub motiv că nu poate cenzura cuantumul acestuia.
În acelaşi timp, sunt ignorate criteriile legale [art. 505 alin. (2) C. proc. pen.] care trebuie să stea la baza stabilirii de către instanţă a întinderii reparaţiei.
La fel în ce priveşte daunele materiale, determinarea lor de către tribunal nu a avut la bază analiza probatoriului administrat, tribunalul apreciind de o manieră generală - de natură să releve însă, un prejudiciu lipsit de elementul certitudinii sub aspectul existenţei şi al întinderii acestuia, că reclamantul, acţionar majoritar la două societăţi, „a putut fi împiedicat în desfăşurarea unei activităţi normale concretizată în profit mai mic al afacerilor".
Faptul că soluţia instanţei nu s-a fundamentat pe probele administrate rezultă în mod expres din considerentul conform căruia „expertiza contabilă nu a fost dispusă pentru a stabili o pagubă materială, ci pentru a demonstra că într-adevăr, în perioada derulării procesului, afacerea reclamantului a avut pierderi, pe care acesta le-a estimat la 3.500.000 lei şi care vor fi acordate".
Aşadar, fără a fi preocupată de stabilirea unui prejudiciu cert, a cărui reparaţie prin acordarea de despăgubiri materiale să o asigure prin actul jurisdicţional, instanţa acordă despăgubirile materiale pentru că „aşa au fost estimate de către reclamant".
Într-o manieră la fel de confuză este motivată soluţia şi pe aspectul cheltuielilor judiciare provenite din procesul penal, despre care în considerente se arată că vor fi acordate, fără să rezulte dacă ele sunt cuprinse în cuantumul daunelor materiale, sau, având în vedere precizarea sumei (de 55.627 lei) în considerente, ele trebuie regăsite ca atare în dispozitivul soluţiei.
Toate aspectele enunţate se constituie în vicii procedurale ale actului jurisdicţional care conduc la concluzia, corect reţinută de către instanţa de apel, a nemotivării hotărârii tribunalului.
Faţă de neconformarea judecătorului fondului la exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în ce priveşte redactarea considerentelor unei hotărâri, în mod corect s-a apreciat că actul jurisdicţional este lovit de nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin refacerea acestuia, ceea ce a impus soluţia de desfiinţare cu trimitere.
În consecinţă, criticile aduse deciziei din apel fiind găsite nefondate, recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 194 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4774/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4770/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
