ICCJ. Decizia nr. 4776/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4776/2010
Dosar nr. 32454/3/2009
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 septembrie 2009, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a chemat în judecată pe S.M., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1073 din 7 octombrie 2009 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul S.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că măsura reglementată de dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, care este de natură a restrânge libertatea de circulaţie a pârâtului în Franţa, trebuie aplicată numai în măsura în care comportamentul pârâtului în cauză poate aduce atingere ordinii publice sau siguranţei publice.
Pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate justificări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Or, în speţă, reclamanta a solicitat luarea măsurii reglementate de art. 38 din Legea nr. 248/2005 întemeindu-se exclusiv pe măsura returnării la frontieră luată de autorităţile franceze, care nu este suficientă şi nu poate constitui temei al restrângerii dreptului la liberă circulaţie în Franţa pentru pârât, atâta timp cât nu s-a făcut dovada dacă fapta acestuia a fost unică ori repetată şi dacă a fost sau nu condamnat pentru săvârşirea ei.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 694 A din 17 decembrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului.
S-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel, că măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, din care acesta a fost expulzat, trebuie privită în contextul dispoziţiilor Tratatului de Instituire a Comunităţilor Europene, care recomandă apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităţilor, ţinând cont de faptul că fiecare stat membru al Uniunii face parte integrantă din comunitatea instituită, astfel că acestora le incumbă responsabilitatea referitoare la crearea instituţiilor comune şi funcţionalitatea lor.
Sub aspectul aprecierii legalităţii măsurii dispuse, în materia liberei circulaţii a persoanelor cetăţeni români, atât legislaţia internă cât şi cea comunitară stabilesc regula în raport de care dreptul la liberă circulaţie este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Întrucât există neconcordanţă între norma comunitară şi norma internă privind excepţiile de la dreptul la libertatea de circulaţie, care constituie limitări ale exercitării acestui drept, instanţa de apel a făcut aplicarea normei comunitare în speţă, în virtutea supremaţiei dreptului comunitar.
Analizând cererea de chemare în judecată, din perspectiva necesităţii şi proporţionalităţii restrângerii, curtea de apel a observat că aceasta s-a fundamentat exclusiv pe considerentul că pârâtul a locuit pe teritoriul Franţei fără forme legale, fiind returnat de pe teritoriul acestei ţări, în baza Acordului de readmisie încheiat cu România.
S-a reţinut că acest fapt nu exprimă un grad de pericol social real pentru ordinea şi securitatea statului respectiv şi nu poate fi circumscris excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertăţii de circulaţie.
S-a concluzionat că toate statele membre, indiferent că aplică norma comunitară propriului resortisant sau unui alt cetăţean al Uniunii şi indiferent că măsura vizează propriul teritoriu sau pe cel al unui al stat membru (în mod neîndoielnic, în temeiul unei dispoziţii legale interne şi cu respectarea principiului suveranităţii statului respectiv) trebuie să aplice în mod uniform şi egal criteriile de apreciere asupra necesităţii limitărilor care pot fi aduse dreptului la liberă circulaţie.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, arătând că şi în condiţiile existenţei principiilor priorităţii dreptului comunitar şi al aplicării directe a acestuia, aplicarea măsurii restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat.
Returnarea unui cetăţean român dintr-un stat membru UE, în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a acelui stat de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce duce la concluzia că doar respectivul stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.
Obligaţiile prevăzute în Legea nr. 248/2005, act normativ care îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană deoarece a fost publicat în Monitorul Oficial şi oferă garanţiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, trebuie respectate de toţi cetăţenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.
A apreciat că respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului nu este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei, în condiţiile în care pârâtul a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor, iar definirea şi aplicarea dreptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.
În plus, a considerat că se justifică şi caracterul proporţional al măsurii, în raport de scopurile urmărite la aplicarea ei, întrucât responsabilizarea pârâtului în a conştientiza respectarea unor condiţii legale pe teritoriul unor state străine se poate realiza şi prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul respectivelor state, pe o durată de timp rezonabilă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor de mai jos.
Măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru singurul motiv al returnării intimatului - pârât, pe baza unui acord de readmisie, ignoră normele de drept internaţional.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept unică condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăţi în condiţii mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării determinat de şederea ilegală, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
La această interpretare obligă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei - cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii şi a exigenţelor impuse de normele comunitare, situaţie neregăsită în speţă.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 694 A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4777/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4774/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
