ICCJ. Decizia nr. 4774/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4774/2010
Dosar nr. 1074/120/2009
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român - reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 15.000 Euro reprezentând daune morale pentru eroarea judiciară comisă prin luarea măsurii arestării sale preventive în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001.
La termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2008, reclamantul şi-a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 20.000 Euro şi a susţinut că, în interpretarea regimului juridic al răspunderii Statului pentru erori judiciare, trebuie avută în vedere şi Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 12 din 26 ianuarie 2009, Tribunalul Giurgiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, faţă de domiciliul procesual al reclamantului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 10 martie 2009, iar prin sentinţa civilă nr. 1370 din 18 iunie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea formulată de reclamantul S.G. şi a obligat pârâtul Statul Român – prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei - la cursul B.N.R - la data plăţii, cu titlu de daune morale.
A fost respinsă solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale.
Tribunalul a apreciat cererea ca fiind fondată în parte, pentru următoarele considerente :
Prin rechizitoriul 3372/P/2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, a fost trimis în judecată inculpatul S.G., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. şi a infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
La judecata în primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 1719 din 18 decembrie 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. având ca parte vătămată pe C.I.D. în infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen. Pentru infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. având ca parte vătămată pe A.V., instanţa a schimbat încadrarea juridică în infracţiunile de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. şi insultă prevăzută de art. 205 C. pen.
Pentru fiecare din cele două infracţiuni de ultraj, inculpatului i s-au aplicat amenzi de 3.000 lei şi respectiv 5.000 lei amendă penală, fiind achitat pentru infracţiunile de insultă, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. b) şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ca urmare a dezincriminării faptelor.
S-au contopit pedepsele aplicate în rezultanta de 5.000 lei amendă şi, întrucât inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, s-a înlăturat în totalitate executarea pedepsei amenzii penale.
Prin Decizia penală nr. 329 din 15 octombrie 2007, Tribunalul Cluj a admis apelul inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică pentru fapta comisă de inculpat în dauna părţii vătămate C.I.D. din infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen. Pentru fapta comisă în dauna părţii vătămate A.V., tribunalul a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) în infracţiunile de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. şi ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen.
Pentru fapta îndreptată împotriva părţii vătămate C.I.D., s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. lit. f.) C. proc. pen. pentru lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate, iar pentru fapta îndreptată împotriva părţii vătămate A.V., s-a dispus încetarea procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale.
Curtea de Apel Cluj a respins recursul inculpatului, prin Decizia penală nr. 90 din 05 februarie 2008.
În condiţiile în care procesul penal s-a finalizat prin încetarea lui, potrivit dispoziţiilor menţionate, iar în cursul urmăririi penale reclamantul a fost arestat preventiv, tribunalul a apreciat că măsura privării de libertate reprezintă o eroare judiciară în sensul dispoziţiilor art. 504 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.
S-a considerat că nu poate fi primit punctul de vedere al pârâtului potrivit căruia eroarea judiciară se rezumă numai la ipoteza încetării procesului penal în cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen., întrucât prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a statuat că răspunderea statului pentru repararea pagubei în cazul luării unei măsuri preventive pe nedrept funcţionează în cazul încetării procesului penal pentru oricare dintre situaţiile prevăzute de art.11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.
S-a mai avut în vedere că martorii audiaţi au relatat consecinţele în plan material şi moral pe care întreaga familie a reclamantului le-a suportat ca urmare a arestării sale.
Faţă de împrejurările relevate de martori, s-a apreciat că valorile ce definesc personalitatea umană, respectiv existenţa fizică, sănătatea, cinstea, demnitatea şi onoarea reclamantului au fost afectate ca urmare a arestării sale preventive, aşa încât tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro, la cursul BNR din data plăţii, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul real şi efectiv produs reclamantului prin arestarea preventivă, în raport cu durata arestării, importanţa valorilor lezate şi intensitatea cu care s-au perceput consecinţele vătămării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul S.G., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin Decizia nr. 196 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant, a admis apelurile formulate de Ministerul Public şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, dar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), Judecătoria Cluj-Napoca a înlăturat total executarea pedepsei amenzii penale aplicată inculpatului tocmai datorită reţinerii stării de arest preventiv.
La data luării măsurii arestării preventive, inculpatul era cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită, respectiv cele de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. care, raportat la pericolul social concret pentru societate a faptelor săvârşite, impuneau luarea acestei măsuri.
Faptul că, ulterior, inculpatul a beneficiat de clemenţa legislativului, care prin modificări consecutive ori a dezincriminat fapta, cum este cazul infracţiunii de insultă prevăzută de art. 205 C. pen. pentru care inculpatul a fost achitat în baza dispoziţiilor art. 10 lit. b), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ori a introdus prevederi mai blânde, cum este cazul infracţiunilor de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice cu reţinerea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), respectiv intervenirea unei legi penale nefavorabile, nu poate fi considerat o eroare judiciară în înţelesul art. 504 C. proc. pen.
Ca atare, a apreciat instanţa de apel, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 pct. 3 C. proc. pen. potrivit cărora privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., câtă vreme soluţiile de încetare a procesului penal prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. au fost raportate la lit. f) şi g) ale art. 10 C. proc. pen., respectiv lipsa plângerii prealabile a părţi vătămate şi intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
S-a mai reţinut că prin Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Or, la data când s-a luat măsura arestării preventive, când inculpatul a fost trimis în judecată, textele legale îndrituiau organele judiciare a proceda la luarea acestei măsuri, iar faptul că ulterior legislativul a dezincriminat unele fapte sau a introdus prevederi legale mai blânde, nu poate constitui o eroare judiciară în înţelesul Constituţiei României şi dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 504 şi următoarele C. proc. pen.
Reclamantul a beneficiat de clemenţa legii în condiţiile în care, constatându-se cu putere de lucru judecat că a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, măsura arestării preventive a fost considerată ca o reparaţie suficientă prin scutirea inculpatului de la plata amenzii penale aplicată, în conformitate cu dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea statului în acest caz, câtă vreme în speţă nu a fost comisă o eroare judiciară, ci doar a intervenit, ulterior trimiterii în judecată, o lege penală mai favorabilă, astfel încât acţiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel nu a mai analizat criticile referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale invocate de către apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a respins apelul reclamantului, reţinând că acesta nu poate beneficia de daune morale sau materiale, astfel încât solicitarea sa de majorare a cuantumului stabilit de către prima instanţă nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul S.G.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate.
1. Instanţa a interpretat greşit prevederile art. 504 C. proc. pen. coroborat cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care, prin art. 5, instituie obligativitatea răspunderii statului pentru toate erorile judiciare.
Recurentul a fost arestat abuziv, instanţa de judecată schimbând încadrarea juridică din infracţiunea de ultraj în infracţiunile de ameninţare şi lovire, iar pentru aceste infracţiuni, măsura arestării preventive era total disproporţionată fără de gravitatea lor.
Inclusiv în cazul încetării procesului penal pentru motivele reţinute de instanţa penală, respectiv prescripţia răspunderii penale, dezincriminarea şi lipsa plângerii prealabile, Statul este chemat la repararea pagubei ce are temei eroarea judiciară săvârşită, în temeiul art. 504 coroborat cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenţiei, respectiv privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul suferit pe perioada detenţiei nelegale.
2. În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate, în cuantum de 20.000 Euro, echivalent în lei la data plaţii, recurentul arată că acestea constau în atingerea adusă valorilor fundamentale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste în raporturile cu sine şi societatea, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi, nu în ultimul rând, la libertate.
Din această perspectivă, privarea de libertate a recurentului în arest preventiv a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate trebuie reparate prin acordarea despăgubirilor solicitate.
Se mai arată că reclamantul nu a solicitat acordarea de daune materiale, singurul petit ai acţiunii fiind acela de obligare a pârâtului de a plăti suma de 20.000 Euro daune morale şi că suma acordată de instanţă cu titlu de despăgubiri morale, respectiv 5000 Euro nu reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului adus recurentului prin eroare judiciară comisă.
Se invocă declaraţiile martorilor, care au detaliat împrejurările din acea perioadă, afectarea directă a familiei, precum şi atingerea adusă tuturor atributelor ce ţin de demnitatea fiinţei umane, de libertatea acesteia, de respectul construit de-a lungul vieţii în societate şi, nu în ultimul rând, de efortul depus pentru revenirea recurentului şi a familiei sale la normalitate.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat sub următoarele aspecte:
1. Recurentul susţine că arestarea sa preventivă pe parcursul urmării penale pentru săvârşirea unor infracţiuni pentru care, ulterior, în urma cercetării judecătoreşti, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise şi încetarea procesului penal pentru aceste fapte în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., respectiv art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., constituie o eroare judiciară care atrage răspunderea statului în temeiul art. 504 C. proc. pen.
Această critică nu este fondată.
Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 adoptată ulterior pronunţării deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Or, în cauză, deşi a existat o hotărâre definită de încetare a procesului penal, aceasta a fost pronunţată în baza unui alt temei juridic decât cel reglementat de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. În cazul reclamantului, instanţa penală nu a avut în vedere autoritatea de lucru judecat ca o cauză care atrage încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., ci lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, respectiv prescripţia răspunderii penale, cazuri de încetare a procesului penal reglementate de art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) şi g) C. proc. pen.
Prin urmare, în cauză, încetarea procesului penal fiind pronunţată în baza unui alt temei juridic decât cel prevăzut de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., nu poate fi angajată răspunderii statului în baza acestor prevederi legale.
Însă, reclamantul a susţinut şi că măsura arestării preventive dispuse împotriva sa pentru perioada 31 iulie 2001-05 octombrie 2001 a fost ilegală, în condiţiile în care nu existau motive temeinice pentru luarea acestei măsuri şi a invocat în acest sens art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste susţineri sunt fondate.
Articolul 5 alin. (1) din Convenţie prevede că.
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.".
Învestită cu soluţionarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa Europeană, în jurisprudenţa sa, afirmă că scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin ordonanţele emise în data de 28 iulie 2001 şi 31 iulie 2001, s-a dispus arestarea preventivă a recurentului, invocându-se împrejurarea că „lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică".
În cauzele soluţionate în temeiul art. 5 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană s-a pronunţat în sensul că interpretarea termenului „potrivit căilor legale", prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenţie are în vedere obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial.
Or, la adoptarea măsurii arestării preventive în cazul reclamantului, dispoziţiile art. 146 C. proc. pen. nu au fost respectate cât timp în ordonanţa prin care s-a dispus această măsură nu sunt consemnate motivele pentru care lăsarea în libertate a recurentului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aceste condiţii, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive, atrage încălcarea art. (5) alin. (1) lit. c) din Convenţie şi dreptul reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs.
Şi din perspectiva alin. (3) al art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinerile recurentului sunt fondate.
Norma Europeană prevede că: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (. .. )".
În cauză, ordonanţele prin care s-a dispus arestarea preventivă a recurentului au fost emise de un procuror, iar din actele dosarului nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea arestării au fost examinate de un judecător.
Curtea Europeană s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că pentru a se considera că un „magistrat" exercită „funcţii judiciare", în sensul alin. (3) al art. 5 din Convenţie, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate. Astfel, „magistratul" trebuie să fie independent în raport de puterea executivă şi de părţile atrase în litigiu.
Instanţa Europeană a statuat deja (cauza Vasilescu c. României, cauza Pantea c. României) că, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă şi nu oferă garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de „magistrat", în sensul art. 5 alin. (3) din Convenţie.
Prin urmare, în lipsa unui control judecătoresc asupra măsura arestării preventive dispusă în privinţa reclamantului, în cauză a existat o încălcare a dispoziţiilor alin. (3) art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce naşte în favoarea reclamantului dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs.
Constatând, pentru considerentele expuse, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va modifica în parte Decizia recurată în sensul că va respinge şi apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa.
2. Este adevărat că obiectul cererii formulate de reclamant a vizat doar acoperirea prejudiciului moral produs prin eroarea judiciară invocată.
În cauză, prin privarea de libertate dispusă în condiţiile evidenţiate anterior, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs fiind incontestabil.
În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care sunt supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept aplicabile în această materie, atunci când s-a constatat îndreptăţirea reclamantului la repararea prejudiciului moral produs prin arestarea sa în cursul urmăririi penale.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul susţine că dovezile administrate probează o întindere mai mare a prejudiciului moral produs.
Modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi, însă, cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate în acest sens nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
În consecinţă, admiţând recursul declarat de reclamantul S.G. şi modificând în parte hotărârea atacată în sensul celor arătate anterior, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei vizând respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva deciziei nr. 196 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că respinge şi apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4776/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4773/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
