ICCJ. Decizia nr. 4822/2010. Civil

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4822/2010

Dosar nr. 8414 din 3 din 2008

Şedinţa publică din 30 septembrie 2010

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanţe la data de 14 noiembrie 2007, reclamantul A.W. a solicitat în contradictoriu cu A.R. - SC M.A. România SRL: constatarea încălcării drepturilor conexe dreptului sau de autor prin fixarea de către pârâtă a prestaţiei sale din cadrul unui spectacol organizat de R.I. şi prin reproducerea şi distribuirea de către pârâta a acelei prestaţii; oprirea şi retragerea de la distribuire a suportului material care conţine fixarea execuţiei sale, respectiv a DVD-ului intitulat A.A. - Video arhiva vol. 1, 2 şi 3; distrugerea tuturor exemplarelor cu DVD-ul menţionat în prezentarea unei dovezi din care să reiasă distrugerea acestora precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea remuneraţiei cuvenite din drepturi conexe de autor.

În motivarea cererii sale reclamantul a arătat ca alături de alţi interpreţi şi-a susţinut propria prestaţie în cadrul unui spectacol organizat de R.I. în anul 1992 la Teatrul O. - Sala M.. La 15 ani de la acest eveniment, a fost lansat pe piaţa DVD-ul intitulat A.A. - Videoarhiva vol. 1, 2 şi 3 în cuprinsul căruia sunt fixate execuţiile artiştilor interpreţi, inclusiv cea a reclamantului, fără să existe vreo autorizare în acest sens privitoare la fixarea, reproducerea şi distribuţia prestaţiilor, pârâta încălcând astfel drepturile conexe dreptului de autor.

Reclamantul a arătat că prin fixarea prestaţiei sale, fără existenţa acordului său expres, precum şi prin reproducerea şi distribuirea acesteia pe un suport material, i-au fost încălcate în mod evident drepturile patrimoniale, cât şi cele morale.

În subsidiar, reclamantul a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 care prevăd acordarea de către pârâtă a despăgubirilor reprezentând "triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite".

La data de 18 ianuarie 2008, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere faţă de prevederile art. 111 din C. proc. civ. şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, SC A.A. România SRL a arătat că între SC A.A. România SRL în calitate de editor şi SC R. S.A. în calitate de producător a intervenit contractul din 31 ianuarie 2007 având ca obiect: includerea înregistrării audio-video a spectacolului intitulat "C.D.?" organizat, înregistrat şi editat iniţial pe suport VHS în 1992 de către Producător în colecţia "A.A. - video arhiva vol. 1, 2 şi 3" ce "urmează a fi multiplicată şi comercializată în formatul 3 DVD - Video; cesionarea neexclusivă de către producător către companie (SC A.A. România SRL) a tuturor drepturilor de producător şi conexe asupra înregistrării audiovideo a spectacolului (...); înregistrarea audio-video sub formă de Maşter a spectacolului (...). La articolul 1 pct. 1.3. din Contractul învederat este prevăzut expres faptul ca producătorul R. SA îşi asumă integral răspunderea privind legitimitatea exploatării acestora. Reclamantul, artistul-interpret A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese ale primului volum din cele trei, în concertul "C.D.?" de la Sala M. a Teatrului O., concert organizat, produs şi înregistrat de către firma R.I. Fixarea interpretaţiei a avut loc în 1992 pe suport VHS (caseta video) şi a fost produsă de către R.I. Prin urmare, "fixarea" prestaţiei nu a fost făcută de către SC A.A. România SRL, societate constituită, de altfel, în 1994, ulterior datei la care s-a realizat spectacolul şi prima "fixare" a acestuia. Legea nr. 8/1996 prevede o distincţie cu privire la termenii care sunt folosiţi astfel: - fixarea este încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi imaginilor sau a reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv (art. 98 alin. (2) din lege); - prin reproducere în sensul legii se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice (art. 14 din lege). Drept urmare, se poate trage concluzia că fixarea nu s-a făcut pe DVD, DVD-ul fiind doar suportul pe care s-a făcut multiplicarea ulterioară în 2007. La vremea respectivă spectacolul a fost fixat, reprodus şi comercializat în formatul VHS (caseta video).

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 de cerere faţă de prevederile art. 111 din C. proc. civ., SC A.A. România SRL a arătat că art. 111 C. proc. civ. prevede că partea care are interes poate solicita constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Or, în primele două capete de cerere reclamantul solicită constatarea încălcării drepturilor conexe pentru ca în cel de-al cincilea capăt de cerere să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de remuneraţie cuvenită din drepturile conexe de autor, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri.

Capătul 5 de cerere şi cererea formulată în subsidiar de a se acorda despăgubiri reprezintă cereri în realizarea unor drepturi, pe când capetele 1 şi 2 de cerere reprezintă cereri în constatarea unor drepturi. Acestea din urmă nu pot fi primite dacă partea a cerut realizarea dreptului, ceea ce a şi făcut prin capătul 5 al cererii şi prin cererea privind acordarea de despăgubiri.

Pe fond, pârâta a arătat că deţine în mod legal dreptul de a reproduce şi comercializa albumul.

În baza contractului nr. 131 din 31 ianuarie 2007 încheiat între SC A.A. România SRL în calitate de Editor şi SC R. SA în calitate de Producător, a fost lansat pe piaţă albumul cu titlul "A.A. - Video arhiva - Volumele 1, 2, 3". Formatul în care a fost multiplicat şi distribuit albumul: 3 DVD-video. Conţinutul acestui album include 6 concerte susţinute de A.A., înregistrate în ani diferiţi, de către firme producătoare diferite. Reclamantul A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese, pe primul volum din cele trei, în concertul "C.D.?" de la Sala M. a Teatrului O., concert organizat, produs şi înregistrat de către firma R.I. Reclamantul confundă cele două noţiuni, "fixarea" şi"reproducerea", pentru a încerca agravarea unei blamate culpe a pârâtei. "Fixarea" prestaţiei nu a fost făcută de către SC A.A. România SRL, societate care nici nu era înfiinţată la data la care a avut loc spectacolul respectiv în anul 1992. Nu pârâta a procedat la "fixarea" respectivei interpretări, ci la "reproducerea" acesteia; "reproducerea" s-a făcut în baza contractului din 31 ianuarie 2007 încheiat între SC A.A. România SRL şi SC R.C. SA - titularul drepturilor de autor. În articolul 1.3. din contractul din 31 ianuarie 2007 este prevăzut expres faptul că SC R. SA îşi asumă integral răspunderea privind legitimitatea exploatării acestora. Mai mult, la art. 4.1. din acelaşi contract SC R. SA garantează pe propria răspundere că nu are obligaţii faţă de terţi care să se împotrivească sau să obstrucţioneze îndeplinirea obligaţiilor decurgând din contract sau să limiteze drepturile cesionate. Art. 1063 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede că: "Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale (...)". Nu poate fi admisă solicitarea reclamantului cu privire la acordarea sumei de 20.000 euro cu titlu de remuneraţie cuvenită din drepturi conexe de autor faţă de următoarele considerente: nu arată reclamantul pe ce bază a fost stabilit cuantumul unei asemenea remuneraţii; acordarea unei asemenea remuneraţii ar fi mult superioară sumelor obţinute din vânzarea colecţiei respective. Suma totală obţinută din vânzarea albumului este de 13.642,18 RON (inclusiv TVA). Pe de altă parte, reclamantul nu precizează un aspect important: cât din suma de 20.000 euro este pretinsă urmare fixării şi cât este pretinsă urmare reproducerii şi difuzării prestaţiei în litigiu.

Pârâta a mai arătat că reclamantul a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale. Art. 101 din Legea 8/1996 prevede următoarele: "în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut." Astfel, legea instituie o prezumţie legală de cesiune a dreptului exclusiv de exploatare a autorilor în vederea protejării drepturilor şi intereselor producătorilor, în acest caz SC R. SA.

Chiar dacă nu era prevăzută în legea anterioară care reglementa drepturile de autor, Decretul nr. 321/1956, o astfel de prezumţie a existat şi anterior intrării în vigoare a Legii 8/1996. Astfel, în situaţia de faţă reclamantul trebuie să facă dovada că nu a cedat drepturile sale producătoarei R., sarcina probei fiind răsturnată prin prezumţia invocată.

Pârâta a mai arătat că, urmare aspectelor învederate, nu poate fi angajată răspunderea delictuală a SC A.A. România SRL, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii delictuale, după cum urmează: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv al persoanei - nu există suficiente elemente pentru a stabili în sarcina pârâtei o încălcare a drepturilor reclamantului A.W. întrucât pârâta a contractat cu titularul drepturilor de utilizare a prestaţiei; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii - nici această condiţie nu este îndeplinită pentru că pârâta a acţionat în baza contractului încheiat cu SC R.C. SA ca titular al drepturilor de utilizare a prestaţiei în litigiu; existenţa unui prejudiciu - reclamantul nu determină şi nici nu stabileşte criterii clare de determinare a valorii acesteia precizând doar că este vorba de triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - neexistând fapta ilicită şi prejudiciu, este de la sine înţeles că nici această condiţie nu este îndeplinită. Astfel, nefiind îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii delictuale, pe cale de consecinţă consideră de asemenea că şi solicitarea retragerii de pe piaţa a DVD-urilor şi distrugerea acestora este neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată în 18 ianuarie 2008, pârâta a solicitat chemarea în garanţie a SC R. SA pentru a se dispune următoarele: obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 20.000 euro reprezentând remuneraţia cuvenită din drepturi conexe de autor solicitată pârâtei de către reclamantul A.W.; obligarea chematei în garanţie în subsidiar la plata reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite solicitate de către reclamantul A.W.; obligarea chematei în garanţie de a acoperi costurile de producţie în cazul în care DVD-ul pe care apare prestaţia interpretului A.W. va fi distins; plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că în fapt, între SC A.A. România SRL în calitate de editor şi SC R.C. SA în calitate de producător a intervenit contractul din 31 ianuarie 2007 având ca obiect: includerea înregistrării audio-video a spectacolului intitulat "C.D.?" organizat, înregistrat şi editat iniţial pe suport VHS în 1992 de către Producător în colecţia "A.A. - video arhiva vol. 1, 2 şi 3" ce urmează a fi multiplicată şi comercializată în formatul 3 DVD-video; cesionarea neexclusivă de către producător către companie (SC A.A. România SRL) a tuturor drepturilor de producător şi conexe asupra înregistrării audiovideo a spectacolului (...); înregistrarea audio-video sub formă de Maşter a spectacolului (...). La articolul 1 pct. 1.3. din Contractul învederat este prevăzut expres faptul că producătorul R. SA îşi asumă integral răspunderea privind legitimitatea exploatării acestora.

Mai mult, la art. 4.1. din acelaşi contract SC R. SA garantează pe propria răspundere că nu are obligaţii faţă de terţi care să se împotrivească sau să obstrucţioneze îndeplinirea obligaţiilor decurgând din contract sau să limiteze drepturile cesionate. În concluzie, faţă de considerentele expuse, pârâta a procedat la editarea albumului în litigiu în baza unui acord cu producătorul SC R. S.A. şi în cazul în care SC A.A. România SRL va fi obligată să achite sumele respective către reclamantul A.W., solicită a se reţine obligaţia de garanţie a SC R. SA.

Prin încheierea din 6 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 3986113/CA/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a scos de pe rol cauza privind pe reclamantul A.W., împotriva pârâtei A.R. - SC A.A. România SRL şi chemata în garanţie SC R. SA, de pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi a înaintat-o Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării unei secţii civile a Tribunalului Bucureşti complet specializat în materie de proprietate industrială şi intelectuală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 27 februarie 2008, sub nr. 8414/3/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 1559/F din data de 09 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea, a constatat încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor, a obligat pârâta la plata sumei de 2000 de euro - despăgubiri pentru daunele morale, a respins cererea în rest, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în garanţie, a obligat pe chemata în garanţie la plata sumei de 2000 de euro, a respins cererea de chemare în garanţie, în rest, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut, din probele administrate, că situaţia de fapt relatată în cererea de chemare în judecată este dovedită: părţile sunt de acord că reclamantul este interpret al unor compoziţii muzicale incluse în spectacolul "C.D.?" organizat în 1992 la Teatrul O. Spectacolul a fost organizat de către R.I. Aceeaşi societate comercială a înregistrat spectacolul l-a fixat - şi, în acelaşi an, a reprodus şi distribuit - pe suport VHS prestaţiile artiştilor interpreţi şi executanţi realizate cu această ocazie. Din verificările efectuate din oficiu cu privire la produsul - caseta video din 1992 - nu a fost posibil a se verifica modalitatea în care a fost reprodusă iniţial prestaţia reclamantului, nici părţile nu au făcut referiri exprese cu privire la această împrejurare. Pe caseta video din 1992 nu apare menţiunea privind prestaţia reclamantului, iar o caseta video pentru verificare nu a fost depusă la dosar. Ulterior, în 2007, R. SA cesionează pârâtei drepturile de producător asupra înregistrării audio-video a spectacolului. În baza acestei cesiuni, pârâta editează DVD-ul şi îl distribuie.

Pentru dezlegarea chestiunilor puse în discuţie de acţiunea de faţă urmează a stabili următorul aspect: raporturile reclamantului cu producătorul spectacolului şi al înregistrării. Aceste raporturi sunt reglementate juridic de legea în vigoare la data naşterii lor. În acest sens, urmează a reţine conţinutul art. 11 din Decretul nr. 321/1956, potrivit cu care: "- Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe care le realizează. Autorul scenariului, al compoziţiei muzicale, regizorul şi orice alţi creatori îşi păstrează fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în opera colectivă astfel realizată".

Această normă este aplicabilă situaţiilor în care opera a fost creată în mod expres pentru a fi înregistrată.

Faţă de modul în care este concepută înregistrarea-verificată de instanţă prin accesarea conţinutului DVD-ului depus -, se reţine că spectacolul a fost conceput pentru a fi reprezentat şi înregistrat. Spectacolul din 1992 este o modalitate de organizare a prestaţiilor unor artişti, iar nu o operă audiovizuală; de aceea, producătorul nu are drepturi proprii asupra prestaţiilor, ci numai asupra înregistrării. Însă, cu privire la înregistrarea din 1992 nu s-a făcut dovada că între părţile din prezentul dosar a existat vreo înţelegere, astfel că nu poate opera nicio prezumţie cu privire la drepturile rezultând din această înregistrare. Reclamantul a recunoscut că a primit o sumă de bani în schimbul prestaţiei, iar nu şi în schimbul cesiunii dreptului de fixare a prestaţie. Reluând cele expuse anterior, faţă de modul cum este organizat spectacolul şi conţinutul întregii casete din 1992, redate pe DVD se poate prezuma că reclamantul a ştiut că prestaţia sa urma să fie fixată pentru reproducere şi distribuire. Însă, faţă de lipsa unui act scris constatator al înţelegerii nu se poate reţine că interpretul a cedat drepturile de reproducere şi de distribuire în alte condiţii decât cele iniţiale - din 1992. Atât în condiţiile de reglementare din Legea 8/1996 (art. 42) cât şi în condiţiile de reglementare anterioare (art. 19), exerciţiul dreptului de a reproduce şi distribui prestaţia interpretului va putea fi cedat doar în formă scrisă, atât art. 101, cât şi art. 11 din Legea 8/1996, respectiv Decretul nr. 321/1956 reglementând doar prezumţii ce pot fi aplicate în situaţia existenţei contractului în formă scrisă.

Pentru considerentele anterioare, reţinând că drepturile prevăzute de art. 98 lit. b) şi c) din Legea 8/1996 au fost încălcate, actele de reproducere şi de distribuire fiind făcute fără autorizarea artistului interpret, potrivit şi disp. art. 139 alin. (1) din Lega 8/1996, acţiunea în constatare urmează a fi admisă. Potrivit precizărilor de la termenul de concluzii, urmează a reţine că acţiunea a fost restrânsă cu privire numai la aceste drepturi. Având în vedere că pârâta este societatea comercială care produce şi distribuie DVD-ul, potrivit menţiunilor de pe coperta DVD-ului, aceasta are calitatea procesuală de a răspunde pretenţiilor rezultând din aceste fapte împrejurarea că o altă persoană şi-a asumat răspunderea pentru "exploatarea legitimă" a înregistrării nu îi poate fi opusă reclamantului care are cunoştinţă de săvârşirea faptelor de către pârâtă, fără să aibă posibilitatea de a cunoaşte toate convenţiile încheiate de aceasta.

În materia încălcării drepturilor de autor, pârâtul răspunde şi pentru culpă, nu numai în cazul săvârşirii faptelor determinate de intenţie.

Pentru prejudiciul moral rezultat din încălcarea acestor drepturi, instanţa va aprecia un cuantum al despăgubirii lor de 2000 de euro - faţă de împrejurările privind credinţa legitimă a pârâtei privind existenţa în patrimoniul "producătorului" cedent a drepturilor asupra prestaţiilor reproduse.

Pentru stabilirea prejudiciului material - câştigul nerealizat de către reclamant -, cel ce invocă dreptul la despăgubiri trebuie să ofere criterii de calcul, ceea ce în acţiunea de faţă, reclamantul nu a făcut.

Celelalte măsuri solicitate sunt apreciate de instanţă ca nejustificate, în condiţiile art. 139 alin. (14) din Legea 8/1996, în realizarea produsului fiind implicate mai multe persoane, pe care măsurile solicitate le-ar afecta nejustificat.

În condiţiile clauzei de la art. 1.3. din contractul din 13 ianuarie 2007, chemata în garanţie a fost obligată la despăgubirea pârâtei cu sumele de bani pe care aceasta le datorează din cauză că R. SA nu a dovedit existenţa în patrimoniul său a drepturilor implicate în activităţile pârâtei.

Împotriva sentinţei menţionate anterior au declarat apel pârâta SC A.A. România SRL, solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului A.W., şi reclamantul A.A.G.W., solicitând modificarea în parte a hotărârii pronunţate în sensul de a constata că suma stabilită de instanţa de fond este disproporţionată în raport de încălcările aduse de către intimata-pârâtă A.R. drepturilor conexe dreptului de autor aparţinând apelantului-reclamant, urmând a dispune obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 euro.

În motivarea apelului pârâta a arătat că sentinţa este neîntemeiată faţă de următoarele aspecte:

1. SC A.A. România SRL deţine în mod legal dreptul de a reproduce şi comercializa albumul în baza contractului din 31 ianuarie 2007 încheiat între SC A.A. România SRL în calitate de Editor şi SC R. SA în calitate de Producător, a fost lansat pe piaţă albumul cu titlul "A.A. - Videoarhiva - Volumele 1, 2, 3". Formatul în care a fost multiplicat şi distribuit albumul: 3 DVD-video. Conţinutul acestui album include 6 concerte susţinute de dl. A.A., înregistrate în ani diferiţi, de către firme producătoare diferite, artistul A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese, pe primul volum din cele trei, în concertul "C.D.?" de la Sala M. a Teatrului O., concert organizat, produs şi înregistrat de către firma R.I.

Instanţa de fond nu a făcut niciun fel de distincţie cu privire la cele două noţiuni, "fixare" şi "reproducere".

Nu poate fi reţinută în sarcina apelantei niciun fel de culpă faţă de următoarele aspecte:

Nu a procedat la "fixarea" respectivei interpretări, ci la "reproducerea" acesteia; "Reproducerea" s-a făcut în baza contractului din 31 ianuarie 2007 încheiat între SC A.A. România SRL şi SC R. SA - titularul drepturilor de autor, contract care este în vigoare, nu a fost anulat şi, pe cale de consecinţă, produce efecte juridice; în articolul 1.3. din contractul din 31 ianuarie 2007 este prevăzut expres faptul că SC R. SA îşi asumă integral răspunderea privind legitimitatea exploatării acestora.

Mai mult, la art. 4.1. din acelaşi contract SC R. SA garantează pe propria răspundere că nu are obligaţii faţă de terţi care să se împotrivească sau să obstrucţioneze îndeplinirea obligaţiilor decurgând din contract sau să limiteze drepturile cesionate.

Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede că: "Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele:

a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale (...)"

Instanţa de fond reţine în mod netemeinic că nu s-ar fi făcut dovada cu privire la înregistrarea din 1992, că între părţile prezentului dosar a existat o înţelegere şi ca atare nu ar putea opera nicio prezumţie cu privire la drepturile asupra înregistrării, ignorând următoarele aspecte:

- la momentul înregistrării spectacolului, apelanta SC A.A. SRL nici măcar nu era constituită deci nu avea cum să facă înţelegeri cu artistul-interpret A.W. asupra acelei înregistrări;

- prezumţia legală operează în acest caz în favoarea producătorului înregistrării audio-vizuale, iar artistul interpret A.W. nu a răsturnat prezumţia legală instituită de art. 11 din Decretul nr. 321/1956, în vigoare la momentul spectacolului;

- mai mult, artistul-interpret A.W. a recunoscut că a fost retribuit pentru prestaţia sa, ceea ce vine în sprijinul celor susţinute de ei.

2. Artistul-interpret A.W. a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale

Art. 101 din Legea nr. 8/1996 prevede următoarele: "în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut." Astfel, legea instituie o prezumţie legală privind cesiunea dreptului exclusiv de exploatare a autorilor în vederea protejării drepturilor şi intereselor producătorilor, în acest caz SC R. SA.

Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în vigoare la data când a avut loc concertul, prevede la art. 11 următoarele: "Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe care le realizează."

Astfel, prin probatoriul administrat în cauză de către artistul-interpret A.W., nu a fost răsturnată prezumţia referitoare la cedarea drepturilor sale producătoarei spectacolului. În interogatoriul care i-a fost luat artistului-interpret A.W., acesta a recunoscut că a fost remunerat pentru prestaţia sa, în acest sens fiind răspunsul de la întrebarea nr. 2.

Susţinerea instanţei de fond potrivit căreia spectacolul din 1992 este o modalitate de organizare a prestaţiilor unor artişti, iar nu o operă audiovizuală, nu este în acord cu interpretarea teleologică a normei juridice.

În sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete. Astfel, producătorul spectacolului nu are drepturi numai asupra înregistrării, ci şi asupra prestaţiilor.

De asemenea, interpretarea instanţei potrivit căreia art. 11 din Decretul nr. 321/1956 s-ar aplica numai cu privire la operele create special pentru a fi înregistrate, iar spectacolul din 1992 a fost creat pentru a fi înregistrat şi prezentat publicului nu poate fi primit întrucât legiuitorul nu face o astfel de distincţie în textul de lege, iar o astfel de interpretare nu poate fi reţinută. Art. 11 din Decretul nr. 321/1956 are aplicabilitate în speţa de faţă. A exclude de la aplicare acest articol ar însemna nesocotirea normelor de interpretare legală unanim acceptate care arată că legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia, iar nu al neaplicării.

În situaţii similare, instanţa de fond aplică interpretări diferite. Astfel, cu privire la cesiunea drepturilor artistului interpret A.W. către producătorul spectacolului, instanţa de fond reţine că nu există un act scris constatator al acestei cesiuni pe care noi (deşi este o prezumţie legală aşa cum am arătat), apelanta A.A. SRL, ar fi trebuit să îl depunem, deşi noi suntem terţi faţă de acel contract. În schimb, instanţa reţine că apelanta A.A. SRL poartă toată răspunderea pentru ca actele încheiate de aceasta cu terţii nu îi pot fi opuse artistului-interpret A.W.

Susţinerea instanţei de fond potrivit căreia art. 101 din Legea nr. 8/1996 şi art. 11 din Decretul nr. 321/1956 reglementează prezumţii care pot fi aplicate în situaţia existenţei contractului în forma scrisă nu poate fi acceptat întrucât legea nu condiţionează aplicarea prezumţiilor respective de existenţa unor contracte în forma scrisă. Cu atât mai mult, apelanta este terţ faţă de acele contracte, iar dispoziţiile acestora nu îi sunt opozabile. Prezumţiile legale sunt stipulate în favoarea producătorului, iar artistul-interpret, prin probatoriul administrat nu a îndepărtat de la aplicare aceste prezumţii.

Art. 1063alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede că: "Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele:

a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale (...)". Instanţa de fond a înlăturat pur şi simplu de la aplicare acest text legal, în mod neîntemeiat, însă nu aduce niciun raţionament logic în sprijinul înlăturării de la aplicare a acestui text legal, sub acest aspect sentinţa instanţei de fond fiind nemotivată. În speţă este vorba de o înregistrare audiovizuală, în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996, cu completările şi modificările ulterioare, înregistrare ce a fost reprodusă de către subscrisa pe baza autorizării producătoarei R. SA.

3. Urmare aspectelor învederate, sentinţa apelată este nelegală şi nu poate fi angajată răspunderea delictuală a SC A.A. România SRL.

În mod neîntemeiat instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare. Art. 111 C. proc. civ. prevede că partea care are interes poate solicita constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Or, în primele două capete de cerere artistul-interpret A.W. solicită constatarea încălcării drepturilor conexe pentru ca în cel de-al cincilea capăt de cerere să solicite obligarea subscrisei la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de remuneraţie cuvenită din drepturile conexe de autor, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri. Capătul 5 de cerere şi cererea formulată în subsidiar de a acorda despăgubiri reprezintă cereri în realizarea unor drepturi, pe când capetele 1 şi 2 de cerere reprezintă cereri în constatarea unor drepturi. Acestea din urmă nu pot fi primite dacă partea a cerut realizarea dreptului, ceea ce a şi făcut prin capătul 5 al cererii şi prin cererea privind acordarea de despăgubiri. Faţă de aceste aspecte, în mod greşit considerăm că instanţa a procedat la admiterea acţiunii în constatare.

Apelanta a arătat în continuare că nu sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii delictuale, după cum urmează: - existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv al persoanei - nu există suficiente elemente pentru a stabili în sarcina subscrisei o încălcare a drepturilor reclamantului A.W. întrucât subscrisa am contractat cu titularul drepturilor de utilizare a prestaţiei;

- săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii - nici această condiţie nu este îndeplinită pentru că subscrisa a acţionat în baza Contractului încheiat cu SC R. SA ca titular al drepturilor de utilizare a prestaţiei în litigiu; - existenţa unui prejudiciu - artistul-interpret A.W. nu a determinat şi nici nu stabilit criterii clare de determinare a valorii acesteia precizând doar că este vorba de triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite; - un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - neexistând faptă ilicită şi prejudiciu, este de la sine înţeles că nici această condiţie nu este îndeplinită.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 101 şi 106 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 din Decretul nr. 321/1956.

În motivarea apelului reclamantul A.A.G.W. a arătat că instanţa de fond, în mod corect a reţinut că, prin faptele de reproducere şi distribuire fără a avea autorizarea artistului interpret, se realizează o încălcare a drepturilor prevăzute în cadrul art. 98 lit. b) şi c) din Legea nr. 8 din 1998. În acest sens a fost reţinută fapta ilicită a intimatei-pârâte A.R., întrucât DVD-ul produs şi comercializat de aceasta intitulat A.A. - Videoarhiva volumele 1,2 şi 3 conţine prestaţia apelantului din cadrul spectacolului organizat de R.I. în anul 1992 la Teatrul O. - Sala M., fără ca acesta să-şi fi manifestat consimţământul în privinţa acestei exploatări.

Potrivit dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 8/1996 reclamantul în calitate de artist interpret are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza fixarea, reproducerea şi distribuirea execuţiei sale. În înţelesul legii, DVD-ul intitulat A.A. - Videoarhiva vol. 1, 2 şi 3 constituie o videogramă, care reprezintă "orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare". În acest sens pentru a putea fi fixate execuţia reclamantului în cadrul acestui DVD, pârâta trebuia să obţină în mod expres acordul reclamantului pentru utilizarea execuţiei sale. Având în vedere dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 8/1996, respectiv "realizarea integrală sau parţială a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice", instanţa de fond în mod corect a constatat că intimata se face vinovată de reproducerea prestaţiei reclamantului. Astfel, în aceste condiţii, pârâta în calitate de producătoare a videogramei a reprodus execuţia artistului-interpret reclamant fără ca acesta să-şi manifeste consimţământul cu privire la o asemenea reproducere.

Prin fapta pârâtei producătoare au fost aduse grave atingeri atât drepturilor patrimoniale cât şi morale ale artistului. De asemenea intimata este vinovată de distribuirea prestaţiei reclamantului fără a avea acordul acestuia în acest sens. Prin distribuire se înţelege în sensul legii "vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora". În condiţiile în care artistul interpret nu a cesionat unul sau mai multe drepturi patrimoniale pârâtei, rezultă cu certitudine că aceasta nu a fost autorizată să utilizeze execuţia artistului interpret. Analizând actele exercitate de către pârâtă rezultă că s-au adus grave atingeri dreptului conex, dreptului de autor al apelantului-reclamantului care constituie un drept absolut, de natură patrimonială, asemănător unui drept real, un fel de "drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane". Potrivit dispoziţiilor legale imperative, artistul interpret este singurul îndreptăţit să autorizeze fixarea, reproducerea sau distribuirea execuţiei sale, orice alte acte exercitate fără consimţământul acestuia reprezintă acte ilicite de natură să atragă răspunderea civilă a persoanelor vinovate şi obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat.

Apelantul-reclamant în calitate de titular de drepturi conexe dreptului de autor este îndreptăţit să solicite instanţei de judecată acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat. În acest sens reclamantul a estimat valoarea despăgubirilor la suma de 20.000 euro reprezentând contravaloarea remuneraţiei cuvenite din drepturi conexe de autor, beneficiile ilicite realizate pe nedrept de către pârâtă prin reproducerea şi distribuirea DVD-ului, precum şi daunele morale pentru acoperirea prejudiciului realizat. Instanţa de fond în mod greşit a apreciat că apelantului-reclamant i se cuvine pentru prejudiciul cauzat suma de 2000 euro.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, acestea sunt disproporţionate în raport de prejudiciul creat apelantului. Instanţa de apel trebuie să ia în considerare toate aspectele pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate apelantului-reclamant pentru încălcarea drepturilor sale conexe de către intimata-apelantă. Practica instanţelor naţionale cât şi străine este constantă în a reţine că în determinarea prejudiciului cauzat, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere toate aspectele determinante în evaluarea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării drepturilor de autor sau a drepturilor conexe dreptului de autor.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că intimata-pârâtă a recunoscut actele ilicite săvârşite care aduc atingere drepturilor reclamantului astfel cum reiese din întâmpinarea depusă cât şi din răspunsurile la interogatoriul propus de reclamant. Analizând răspunsul la interogatoriu intimata-pârâtă însăşi recunoaşte în cadrul răspunsului la interogatoriu chiar la întrebarea nr. 1 că a publicat în scop comercial videograma "A.A. - volumele 1, 2 şi 3". Astfel rezultă în mod cert că a urmărit obţinerea unui profit ilicit din exploatarea unei opere care conţine prestaţii pentru care nu a obţinut autorizaţia expresă de a le utiliza. Afirmaţiile pârâtei privind actele de fixare, reproducere şi distribuire ca fiind efectuate în mod legal sunt nefondate.

Nu se poate reţine că pârâta a efectuat reproducerea prestaţiei reclamantului în baza contractului încheiat cu R.T. SA întrucât acesta nu a realizat decât organizarea spectacolului şi a înregistrarea audio-video a spectacolului. în ceea ce priveşte reproducerea şi distribuirea prestaţiei reclamantului în cadrul DVD-ului "A.A. - Videoarhiva vol. 1, 2 şi 3" aceasta a fost realizată în mod ilicit de către pârâta A.R. şi nu de către chemata în garanţie R.T. SA. În acest sens pârâta are calitatea de producător a DVD-ului având obligaţia legală de a solicita consimţământul expres al reclamantului la fixarea, reproducerea şi distribuirea prestaţiei. În mod contradictoriu pârâta invocă pe de o parte că nu se face vinovată de fixarea, reproducerea şi distribuirea DVD-ului, iar pe de altă parte ea însăşi recunoaşte că a reprodus şi distribuit prestaţia reclamantului. Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 8/1996 care prevăd în mod expres şi clar că artistul interpret are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza fixarea, reproducerea şi distribuirea prestaţiei sale.

Utilizarea prestaţiei efectuate de către reclamant cu ocazia spectacolului de la O. realizat de către SC R.T. SA în cadrul DVD-ului "A.A. - Videoarhiva vol. 1, 2 şi 3" nu reprezintă astfel cum în mod eronat invoca pârâta, doar suportul pe care s-a realizat în anul 2007 multiplicarea ulterioară a concertului. Suportul DVD produs şi comercializat de către societatea reclamantă constituie o videogramă distinctă de cea realizată de către chemata în garanţie în anul 1992 pentru realizarea căreia pârâta avea în mod evident nevoie de acordul persoanele care au calitatea de titulari de drepturi de autori şi drepturi conexe. În acest sens, având în vedere că aceasta a săvârşit acte care în mod evident aduc atingere drepturilor reclamantului prin fixarea, reproducerea şi distribuirea prestaţiei era obligată să solicite acordul acestuia în vederea utilizării prestaţiei sale. Având în vedere execuţia prestaţiei de către reclamant numai în cadrul spectacolului de la O. realizat în anul 1992 creează prezumţia că acesta nu şi-a exprimat acordul decât pentru efectuarea acelei prestaţii în acele circumstanţe. Ar fi absurd să se considere că prestaţia unui artist interpret poate să fie oricând, de oricine şi în orice modalitate utilizată dacă a fost adusă la cunoştinţă publicului de către acesta. În acest sens autorizarea fixării, reproducerii şi distribuirii prestaţiei artistului interpret reprezintă dreptul exclusiv al acestuia, orice act contrar reprezentând o faptă ilicită de natură să creeze prejudicii patrimoniale.

De asemenea instanţa de judecată urmează a avea în vedere probatoriul administrat în cauză din care rezultă în mod cert că pârâta se face vinovată de încălcarea dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. De asemenea instanţa de judecată urmează a constata că pârâta a evitat să depună la dosarul cauzei înscrisurile din care să reiasă câştigul ilicit obţinut în urma producerii şi DVD-ului "A.A. - Videoarhiva vol. 1, 2 şi 3" în cadrul căruia este şi prestaţia reclamantului în calitate de coautor în cadrul anumitor piese.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 - 298 C. proc. civ, precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, precum şi pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. proc. civ.

În apel nu s-au administrat probe suplimentare, faţă de cele deja administrate în faţa primei instanţe.

Analizând materialul probator administrat în cauză prin raportare la motivele apelurilor, Curtea a constatat nefondate ambele apeluri pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâtă, Curtea l-a constatat nefondat având în vedere următoarele argumente:

În speţă nu se pune problema legalităţii contractului prin care apelanta pârâtă a dobândit drepturile de a reproduce şi comercializa albumul (aceasta fiind o problemă de relaţii contractuale dintre cele două părţi, care nu este opozabilă reclamantului), ci dacă artistul interpret A.W. şi-a dat acordul pentru această reproducere. Faptul că societatea care i-a cedat drepturile apelantei asupra acestei înregistrări şi i-a permis reproducerea şi înregistrarea acesteia nu avea acordul cel puţin al reclamantului, care a participat la interpretarea unor piese de pe această înregistrare, nu o exonerează pe apelantă de răspundere, în calitate de editor, SC R. SA răspunzând în temeiul contractului faţă de aceasta, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă prin admiterea cererii de chemare în garanţie.

În speţă nu este vorba despre fixarea interpretării, aceasta s-a produs în 1992 şi nu face obiectul acestui litigiu, ci de reproducerea şi comercializarea ulterioară.

Faptul că apelanta pârâtă nu era constituită în 1992 când a avut loc fixarea nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea acesteia care priveşte acţiunile ei privind reproducerea şi comercializarea, în calitate de editor trebuind să se asigure că producătorul deţinea toate drepturile şi acordurile necesare cu privire la înregistrare.

Artistul-interpret A.W. a recunoscut că a fost retribuit pentru prestaţia sa, din ziua spectacolului, iar nu pentru cedarea tuturor drepturilor legate de eventuale reproduceri şi comercializări viitoare.

În ceea ce priveşte problema dacă artistul-interpret A.W. a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale, pentru toate reproducerile viitoare, în speţă nu se poate reţine că s-a făcut vreo dovadă în acest sens.

Pentru interpretarea şi fixarea spectacolului din 1992 nu s-a făcut dovada existenţei unui contract scris prin care să se prevadă ce drepturi au fost cesionate sau pentru ce a fost remunerat artistul interpret. Drepturile artistului interpret sunt drepturi conexe dreptului de autor şi li se aplică, în principiu aceleaşi reguli. Ţinând cont că interpretarea şi fixarea interpretării a avut loc în 1992 forma contractului care guverna transmiterea acestor drepturi este dată de actul normativ în vigoare la acea dată, şi anume Decretul nr. 321/1956. Acest act normativ cuprinde următoarele prevederi relevante în acuză:

"Art. 19 alin. (1) - Contractul privitor la exercitarea dreptului de autor se va încheia în formă scrisă, cuprinsul contractului neputându-se dovedi prin martori.

Art. 22 - Cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare şi difuzare nu cuprinde şi transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului, după cum transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului nu implică şi cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare sau difuzare, dacă nu s-a convenit altfel.

Art. 26 - Exerciţiul temporar al dreptului de reproducere şi difuzare poate fi cedat numai printr-un contract scris, care va cuprinde termenele de predare, de acceptare, de apariţie şi de difuzare.

Dacă în contractul iniţial de editare nu s-a convenit altfel, reeditarea nu se poate efectua decât în temeiul unui nou contract."

Din aceste dispoziţii legale rezultă că dacă nu a fost încheiat un contract scris dovada clauzelor contractuale nu se poate face cu martori, şi cu atât mai puţin că părţile ar fi înţeles să cesioneze dreptul de reproducere pe viitor, pentru totdeauna, sau că s-ar fi primit o remuneraţie în acest sens. De altfel, potrivit art. 3 alin. (3) din Decret "exerciţiul drepturilor patrimoniale de autor poate fi cedat, însă numai pe timp limitat".

Deşi nu se poate reţine în speţă aplicarea Legii nr. 8/1996 cu privire la forma contractului încheiat anterior acestei legi, nici dispoziţiile acesteia nu sunt contrare celor menţionate anterior.

Astfel, aşa cum a reţinut corect prima instanţă, potrivit art. 42 "Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect opere utilizate în presă", iar potrivit art. 101 "(1) în lipsa unei convenţii contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia dreptul exclusiv de exploatare a prestaţiei sale prin fixare, reproducere, difuzare şi comunicare publică. Pentru comunicarea publică, artistului interpret sau executant i se cuvin 50% din sumele încasate de producător. (2) Dispoziţiile art. 43, 44 şi 68 alin. (1) se aplică şi artiştilor interpreţi sau executanţi." Atât timp cât condiţia formei scrise a contractului este ad probationem, convenţia contrară la care face referire art. 101 ar trebui să se regăsească sau nu în contractul scris, numai în condiţiile existenţei contractului scris putând opera prezumţia.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 11 potrivit căruia "Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe care le realizează.

Autorul scenariului, al compoziţiei muzicale, regizorul şi orice alţi creatori îşi păstrează fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în opera colectivă astfel realizată", dacă apelantul susţine că se aplică în cauză, atunci nu trebuie să ignore nici prevederile alin. (2), care îi dă dreptul oricărui alt creator să îşi păstreze fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în opera colectivă astfel realizată.

Dreptul patrimonial exclusiv al producătorului unei înregistrări audiovizuale de a autoriza reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale reglementat de art. 1063 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nu îl exonerează de obligaţia de a obţine acordul autorilor pentru a le fi reproduse operele, în speţă, interpretările.

Este nefondat şi motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acţiunii în constatare, legat de primele două capete de cerere, având în vedere că, aşa cum recunoaşte şi apelanta, reclamantul a formulat în cadrul capătului 5 al acţiunii cererea privind acordarea de despăgubiri ceea ce reprezintă realizarea dreptului, acţiunea reprezentând astfel un tot, constatarea încălcării dreptului şi repararea prejudiciului. S-ar fi putut pune eventual problema inadmisibilităţii prin raportare la art. 111 C. proc. civ., teoretic, dacă ar fi cerut doar constatarea încălcării.

Astfel, în cauză în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în sarcina apelantei, prin faptele de reproducere şi distribuire fără a avea autorizarea artistului interpret, realizându-se o încălcare a drepturilor prevăzute în cadrul art. 98 lit. b) şi c) din Legea nr. 8/1998. Aşa cum corect a reţinut prima instanţă vinovăţia nu trebuie să îmbrace forma intenţiei, simpla culpă fiind suficientă pentru angajarea răspunderii. Faptul că reclamantul nu a stabilit criterii clare pentru determinarea prejudiciului nu înseamnă că acestea nu există.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamantul A.A.G.W., care priveşte doar cuantumul despăgubirilor stabilite de către prima instanţă, Curtea l-a constatat nefondat având în vedere că reclamantul nu a oferit criterii clare în funcţie de care să fie determinat prejudiciul material, suma care i s-ar fi cuvenit pentru reproducerea interpretării sale, de exemplu cât a primit el sau alţi interpreţi în cazuri similare, ş.a., "beneficiile ilicite realizate pe nedrept de către pârâtă prin reproducerea şi distribuirea DVD-ului" fiind un criteriu mult prea general. Pârâta a depus în faţa primei instanţe situaţia vânzării colecţiei de 5 DVD-uri, în cadrul cărora este înregistrată şi interpretarea reclamantului pe trei dintre piese, astfel că este nefondată susţinerea în sensul că prima instanţă nu ar fi insistat în probarea acestei situaţii de fapt.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC A.A. România SRL criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii

Între subscrisa SC A.A. România SRL în calitate de editor şi SC R. SA. în calitate de producător a intervenit contractul din 31 ianuarie 2007 având ca obiect:

Includerea înregistrării audio-video a spectacolului intitulat "C.D.?" organizat, înregistrat şi editat iniţial pe suport VHS în 1992 de către Producător în colecţia "A.A. - videoarhiva vol. 1, 2 şi 3" ce urma a fi multiplicată şi comercializată în formatul 3 DVD-video.

Cesionarea neexclusivă de către Producător către Companie (SC A.A. România SRL) a tuturor drepturilor de producător şi conexe asupra înregistrării audio-video a spectacolului.

La art. 1 pct. 1.3. din contractul învederat este prevăzut expres faptul că producătorul R. asumă integral răspunderea privind legitimitatea exploatării acestora

Artistul-interpret A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese ale primului din cele trei, în concertul "C.D.?" de la Sala M. a Teatrului O., concert organizat, produs şi înregistrat de către firma R.I.

Fixarea interpretaţiei a avut loc în 1992 pe suport VHS (caseta video) şi a fost produsă de către T.I.

Curtea de Apel a reţinut în mod corect că nu este vorba în speţă despre fixarea interpretării, ci doar despre reproducerea şi comercializarea acesteia.

Spectacolul a fost fixat, reprodus şi comercializat în formatul VHS (caseta video).

Consideră decizia Curţii de Apel neîntemeiată faţă de următoarele aspecte:

SC A.A. România SRL deţine în mod legal dreptul de a produce şi comercializa albumul în baza contractului din 31 ianuarie 2007 încheiat intre subscrisa SC A.A. România SRL în calitate de Editor şi SC R. SA în calitate de Producător, a fost lansat pe piaţa albumul cu titlul A.A. - Videoarhiva - Volumele 1, 2, 3". Formatul în care a fost multiplicat şi distribuit albumul: 3 DVD-video. Conţinutul acestui album include 6 concerte susţinute de dl. A.A., înregistrate în ani diferiţi, de către firme producătoare diferite.

Artistul A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese, primul volum din cele trei, în concertul "C.D.?" de la Sala M. a Teatrului O., cert organizat, produs şi înregistrat de către firma R.I.

Art. 1063alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede ca: producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a reproduce următoarele:

a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale (...)";

Instanţa de apel reţine în mod netemeinic că societatea care ne-a cedat drepturile nu avea acordul cel puţin al reclamantului.

Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede un drept patrimonial exclusiv, ceea ce în opinia noastră elimină necesitatea obţinerii oricărui alt acord în vederea exploatării dreptului patrimonial exclusiv.

Dacă am lua în considerare motivarea instanţei de apel, dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice reproducerea nu ar mai fi unul exclusiv, ci un drept condiţionat.

Prezumţia legală operează în acest caz în favoarea producătorului înregistrării audio vizuale, iar artistul-interpret A.W. nu a răsturnat nici prezumţia legală instituită de art. 11 din Decretul nr. 321/1956 în vigoare la momentul spectacolului.

Mai mult, artistul-interpret A.W. a recunoscut că a fost retribuit pentru prestaţia sa, ceea ce vine în sprijinul celor susţinute de noi.

Artistul-interpret A.W. a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale.

Instanţa de apel face o confuzie, în sensul că susţine faptul că nu am fi făcut dovada că artistul A.W. ar fi cesionat dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale pentru toate reproducerile viitoare.

Art. 101 din Legea nr. 8/1996 prevede următoarele: "În lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut" Astfel, vă rugam să observaţi că legea instituie o prezumţie legală privind cesiunea dreptului exclusiv de exploatare a autorilor în vederea protejării drepturilor şi intereselor producătorilor, în acest caz SC R. SA.

Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în vigoare la data când a avut loc concertul, prevede la art. 11 următoarele: "Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe care le realizează."

Faţă de aspectele învederate considerăm că artistul-interpret A.W. nu a răsturnat prezumţia referitoare la cedarea drepturilor sale producătoarei spectacolului. În interogatoriul care i-a fost luat artistului-interpret A.W., acesta a recunoscut că a fost remunerat pentru prestaţia sa, în acest sens fiind răspunsul de la întrebarea nr. 2.

Nu aveam cum face dovada existenţei unui contract scris privind cesiunea drepturilor pentru interpretarea din 1992 încheiat de artistul-interpret deoarece noi suntem terţi faţă de acel contract, iar reclamantul nu are în niciun caz interesul să prezinte în instanţă drept probă un asemenea contract.

Nu putem fi de acord cu susţinerea instanţei de fond, preluată şi de instanţa de apel, potrivit căreia art. 101 din Legea nr. 8/1996 şi art. 11 din Decretul nr. 321/1956 reglementează prezumţii care pot fi aplicate în situaţia existenţei contractului în formă scrisă. Legea nu condiţionează aplicarea prezumţiilor respective de existenţa unor contracte în formă scrisă. Cu atât mai mult, subscrisa este terţă faţă de acele contracte, iar dispoziţiile acestora nu ne sunt opozabile. Prezumţiile legale sunt stipulate în favoarea producătorului, iar artistul-interpret, prin probatoriul administrat nu a îndepărtat de la aplicare aceste prezumţii.

Art. 1063alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede că: "Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele:

a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale (...)".

Atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au înlăturat pur şi simplu de la aplicare acest text legal, în mod neîntemeiat, însă nu se aduc raţionamente logice în sprijinul înlăturării de la aplicare a acestui text legal.

Existenţa unui astfel de text legal este lesne de explicat din considerente practice. Există posturi de televiziune specializate pe muzică, există firme producătoare de spectacole de muzică. Aceste posturi tv, firme ş.a.m.d. realizează diverse compilaţii, albume ale unor concerte, prestaţii etc. Ar fi dificil de solicitat la fiecare difuzare, reproducere etc. Acordul artistului sau artiştilor care participă la acele spectacole, înregistrări etc.

În plus, ce s-ar întâmpla în cazul unui grup mai mare, unei formaţii? S-ar solicita acordul fiecărui membru în parte? Cred că ar fi foarte dificil. Sincer, nu am mai auzit despre o asemenea situaţie.

3. Urmare aspectelor învederate, vă rugam să constataţi că sentinţa apelată este nelegală şi nu poate fi angajată răspunderea delictuală a subscrisei SC A.A. România SRL.

În mod neîntemeiat a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare. Art. 111 din C. proc. civ. prevede că partea care are interes poate solicita constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Or, în primele două capete de cerere artistul-interpret A.W. solicită constatarea încălcării drepturilor conexe pentru că în cel de-al cincilea capăt de cerere să solicite obligarea subscrisei la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de remuneraţie cuvenită din drepturile conexe de autor, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri.

În opinia noastră capătul 5 de cerere şi cererea formulată în subsidiar de a acorda despăgubiri reprezintă cereri în realizarea unor drepturi, pe când capetele 1 şi 2 de cerere reprezintă cereri în constatarea unor drepturi. Acestea din urmă nu pot fi primite dacă partea a cerut realizarea dreptului, ceea ce a şi făcut prin capătul 5 al cererii şi prin cererea privind acordarea de despăgubiri.

Faţă de aceste aspecte, în mod greşit considerăm că instanţa a procedat la admiterea acţiunii în constatare.

Pe de altă parte, vă rugam să observaţi că nu sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii delictuale, după cum urmează:

- existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv al persoanei - nu există suficiente elemente pentru a stabili în sarcina subscrisei o încălcare a drepturilor reclamantului A.W. întrucât subscrisa am contractat cu titularul drepturilor de utilizare a prestaţiei;

- săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii - nici această condiţie nu este îndeplinită pentru că subscrisa a acţionat în baza Contractului încheiat cu SC R. SA ca titular al drepturilor de utilizare a prestaţiei în litigiu;

- existenţa unui prejudiciu - artistul-interpret A.W. nu a determinat şi nici nu a stabilit criterii clare de determinare a valorii acesteia precizând doar că este vorba de triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite;

- un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - neexistând fapta ilicită şi prejudiciu, este de la sine înţeles că nici această condiţie nu este îndeplinită.

În concluzie, faţă de considerentele învederate, vă rugăm să dispuneţi admiterea recursului formulat şi modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului formulat de subscrisă şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 1559/F pronunţate la data de 09 octombrie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 8414/3/2008 în sensul respingerii acţiunii reclamantului A.W.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC A.A. România SRL împotriva Deciziei nr. 123/A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în parte decizia, în sensul că:

Admite apelul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 1559/F din 9 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentinţa, în sensul că:

Respinge ca neîntemeiate în tot acţiunea reclamantului şi cererea de chemare în garanţie.

Menţine dispoziţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Menţine dispoziţia din decizia referitoare la respingerea apelului declarat de reclamant.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2010.

Procesat de GGC - NN

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4822/2010. Civil