ICCJ. Decizia nr. 4830/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4830/2010
Dosar nr. 30914/3/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1643 din 30 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului C.C.I., formulată împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 550.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. T., sectorul 1.
S-a respins acest capăt de acţiune ca fiind prescris şi s-a disjuns capătul doi de acţiune, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 73.000 RON, reprezentând contravaloarea degradărilor aduse imobilului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, deliberând asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ce are prioritate în ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate, a constatat că aceasta este întemeiată numai în ce priveşte primul capăt al cererii introductive.
Astfel, reclamantul a solicitat despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin deposedarea sa abuzivă de imobil, pentru toată perioada cât a fost lipsit de atributele dreptului de proprietate.
În consecinţă, această cerere a fost privită ca o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., aşa încât, tribunalul a apreciat că este supusă regulii prescriptibilităţii dreptului material la acţiune în termenul general de 3 ani.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamantul a redobândit proprietatea imobilului în cauză prin Sentinţa civilă nr. 4678 din 24 martie 1999, definitivă prin respingerea apelului potrivit Deciziei civile nr. 2436 din 1999 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă.
În baza acestei hotărâri, s-a emis Dispoziţia nr. 817 din 29 mai 2000 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, la data de 24 august 2000, întocmindu-se proces-verbal de predare-primire.
În consecinţă, dreptul material la acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă se naşte la data redobândirii proprietăţii bunului prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, admiţându-se acţiunea în revendicare formulată de reclamant şi recunoscându-se totodată caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului şi, implicit, nevalabilitatea titlului statului sau, cel mai târziu, la momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin Dispoziţia nr. 817 din 29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Contrar susţinerilor reclamantului, nu prezintă relevanţă momentul de la care reclamantul a reintrat efectiv în posesia imobilului, în urma evacuării faptice a chiriaşului ocupant al locuinţei, împrejurare ce marchează naşterea dreptului la acţiune cât priveşte capătul II de cerere privind despăgubirile cerute pentru degradarea şi modificarea imobilului, numai din momentul reintrării efective în posesia imobilului, reclamantul având posibilitatea de a constata starea acestuia, implicit de a cunoaşte existenţa şi întinderea prejudiciului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia nr. 468A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul ca nefondat, reţinându-se următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale "reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă" a imobilului în litigiu, respectiv imobilul situat în Bucureşti, str. T., sector 1.
Prin cererea precizatoare depusă în faţa instanţei de fond la data de 16 octombrie 2008 reclamantul a precizat că solicită "obligarea pârâtelor la plata sumei de 550.000 euro echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul produs ca urmare a deposedării abuzive de imobil". Acesta a susţinut în mod expres că "statul m-a lipsit de atributele dreptului de proprietate permiţând (...) ca Municipiul Bucureşti să încaseze fructele produse de bunul proprietatea mea".
Faţă de aceste solicitări repetate ale apelantului-reclamant, Curtea a constatat că suma de 550.000 euro are, prin voinţa reclamantului, natura juridică de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de către stat.
Niciun moment reclamantul-apelant nu a pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă pe care statul a exercitat-o asupra sa.
Această pretenţie exprimată de apelant în cuvântul pe fondul apelului nu a fost avută în vedere de către Curte, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
În acest context, apelantul a susţinut greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, considerând că nu a avut în vedere faptul că acesta nu a redobândit până la această dată şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care este amplasată construcţia în litigiu.
Având în vedere pe de o parte, că reclamantul nu a solicitat în acţiune despăgubiri şi pentru terenul pe care este amplasat apartamentul în litigiu, iar pe de altă parte, pentru apartamentul nr. 8 din str. T., sector 1, Bucureşti reclamantul a obţinut Sentinţa civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, prin care apartamentul i-a fost retrocedat, precum şi Dispoziţia Primarului General nr. 817 din 29 mai 2000, prin care s-a dispus restituirea aceluiaşi apartament către reclamant, Curtea nu a reţinut această critică.
Ca atare, atâta vreme cât reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru apartamentul pentru care se solicită despăgubiri prin acţiune, instanţa nu poate din oficiu, împotriva principiului disponibilităţii, să pună în discuţia părţilor terenul pe care este amplasat apartamentul.
Nu s-a reţinut nici critica apelantului prin care s-a susţinut că i s-a restituit doar "formal" apartamentul de către stat, atâta vreme cât Sentinţa civilă nr. 4678 din 24 martie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost pusă în executare de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin emiterea Dispoziţiei de retrocedare nr. 817 din 29 mai 2000. Prin această dispoziţie s-a dispus ca Direcţia generală de administrare a fondului imobiliar să radieze din registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare al Biroului de notari publici, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Apelantul nu putea pretinde că retrocedarea apartamentului s-a făcut în mod formal, atâta vreme cât a semnat personal fără obiecţiuni procesul-verbal nr. 15536 din 2000 de predare-primire încheiat între el şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti asupra imobilului în litigiu.
Faptul că acest apartament era ocupat de chiriaşi nu-l împiedica pe reclamant să solicite, în termenul legal de prescripţie de 3 ani, ce curge de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a apartamentului (12 iunie 2002), despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la cel ce s-a făcut vinovat de acest fapt, respectiv Statul Român prin Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Refuzul chiriaşilor de a părăsi apartamentul nu poate fi imputat pârâţilor, fapt pe care reclamantul-apelant l-a şi înţeles introducând acţiune în evacuarea acestora.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că lipsa de folosinţă a apartamentului dintre data semnării procesului-verbal de predare-primire şi intrarea efectivă a acestuia în posesia reclamantului nu priveşte pârâţii.
Nu apare ca întemeiat nici ultimul motiv de apel, instanţa de fond având motive de disjungere a celui de al doilea capăt de acţiune având ca obiect despăgubiri pentru degradarea imobilului, capăt de acţiune care presupunea un probatoriu lărgit, a cărui administrare necesita timp faţă de soluţionarea de îndată a excepţiei prescripţiei pentru primul capăt de acţiune.
În consecinţă, Curtea a respins apelul ca nefondat şi a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa tribunalului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs apelantul reclamant C.C.I., formulând critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 şi 84 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că suma de 550.000 euro, are natura juridică de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe toată durata deposedării abuzive de către stat şi că reclamantul nu a solicitat niciun moment daune morale pentru deposedarea abuzivă pe care statul a exercitat-o asupra imobilului. Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că reclamantul, pentru prima dată în cuvântul pe fondul apelului, a pretins că suma de 550.000 euro reprezintă daune morale.
Deşi, instanţa de apel a pretins că statuează şi interpretează cererea reclamantului, conform voinţei sale, calificarea pe care a dat-o acesteia este contrară scopului urmărit de reclamant prin acţiunea introductivă.
Potrivit art. 84 C. proc. civ., instanţa nu trebuia să se raporteze la înţelesul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să dea acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie. Instanţa de apel nu numai că nu a făcut o calificare corectă a cererii formulate de reclamant, dar a şi scos din context, din cererea precizatoare cu care instanţa de fond s-a considerat învestită, schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus judecăţii.
Pe de altă parte, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamanţi nu leagă instanţa care este chiar datoare să determine cadrul procesual exact.
Prin acţiunea formulată, s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care impun asigurarea şi aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului produs ca urmare a regimului comunist, caracter integral ce nu poate fi atins prin simpla restituire formală a imobilului, printr-o dispoziţie de retrocedare, este evident şi logic din punct de vedere juridic că liniştita posesie a apartamentului am primit-o la data de 03 noiembrie 2005 (data încheierii procesului verbal cu CGMB), de asemenea, după îndelungi şi costisitoare demersuri judiciare (acţiune în evacuare a chiriaşului statului urmată de executare silită).
2. O altă critică de nelegalitate, adusă hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea greşită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care, se susţine că, greşit, instanţa de apel a apreciat momentul de la care curge termenul de prescripţie, ca fiind data la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire al apartamentului (12 iunie 2002). A primi această susţinere a instanţei echivalează cu a accepta un fapt contrar realităţii acelor vremuri, pentru că deşi, calitatea de proprietar asupra apartamentului a fost recunoscută din anul 1999, executarea efectivă a acestei hotărâri de retrocedare s-a definitivat în anul 2002, dată la care chiriaşul apartamentului invoca drepturi locative proprii.
Nu se poate aprecia că prezenţa chiriaşilor în apartament nu poate fi imputată pârâţilor, câtă vreme s-au încheiat contracte de închiriere cu pârâţii, contracte pe care chiriaşi le invocau ca şi titlu. Mai mult decât atât, au existat opinii ale practicii judiciare în sensul că aceste contracte de închiriere reprezintă titlu (a se vedea aplicabilitatea O.U.G. nr. 40 din 1999) în sensul obligării proprietarilor la restrângerea folosinţei imobilului prin impunerea menţinerii chiriaşilor în imobil pentru o perioada de cel puţin 5 ani.
Se mai susţine şi greşita interpretare a Sentinţei civile nr. 46578 din 24 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, în sensul că aceasta nu s-a referit decât la apartament nu şi la terenul aferent acestuia.
Pentru toate aceste considerente, solicită, admiterea recursului şi să se dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi desfiinţării Sentinţei nr. 1643 din 30 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare primei instanţe.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Structurând motivele de recurs, Înalta Curte constată că prima critică formulată de recurentul reclamant, vizează aplicarea greşită a art. 84 şi art. 129 C. proc. civ. de către instanţa de apel, situaţie care, se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, susţinerea recurentului reclamant că instanţa de apel "nu numai că nu a făcut o calificare corectă a cererii formulate (...), dar a şi scos din context, din cererea precizatoare cu care instanţa de fond s-a considerat învestită (...), schimbând astfel natura juridică a obiectului dedus judecăţii", nu poate fi primită.
Astfel, petitul primului capăt al acţiunii deduse judecăţii, vizează în mod expres, plata de despăgubiri materiale în cuantum de 550.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str. T., sector 1.
Prin cererea precizatoare, formulată la solicitarea instanţei de fond, recurentul reclamant a precizat că suma de bani pretinsă reprezintă "prejudiciul produs ca urmare a deposedării abuzive de imobil", acesta susţinând în motivarea cererii, că statul l-a lipsit de atributele dreptului de proprietate, permiţând ca Municipiul Bucureşti să încaseze fructele produse de bunul imobil, prin mandatar.
Potrivit art. 84 C. proc. civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".
Prin urmare, art. 84 C. proc. civ. se referă la denumirea greşită dată cererii, astfel încât, pe temeiul acestui text de lege, respectiv, pe calea îndreptării unei pretinse erori de terminologie juridică, instanţa nu ar putea să modifice obiectul cererii de chemare în judecată.
În speţă, instanţa de fond, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., nu ar fi putut să considere despăgubirile solicitate de reclamant ca fiind despăgubiri morale, câtă vreme, atât în scris, în cererile adresate (introductivă şi precizatoare), cât şi oral, în cursul susţinerilor făcute, reclamantul beneficiind de apărare calificată, a solicitat contravaloarea prejudiciului produs (lipsei de folosinţă) pe durata deposedării abuzive de imobil.
Prin urmare, în mod corect a statuat instanţa de apel că niciun moment apelantul-reclamant nu a pretins daune morale pentru deposedarea abuzivă, îndelungată, a adevăratului proprietar de imobil, acţiune ce ar fi avut un alt regim juridic, astfel că, această pretenţie exprimată expres în cuvântul acordat pe fondul apelului nu poate fi primită direct în apel, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
O altă soluţie ar fi însemnat schimbarea de către instanţa de apel a obiectului şi temeiului juridic al acţiunii, putându-se vorbi chiar de o încălcare a rolului activ al judecătorilor, aceştia fiind ţinuţi să soluţioneze cererea după conţinutul ei, în limitele permise de caracterul devolutiv al apelului.
O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că a fost dată cu aplicarea greşită a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care, se susţine că, greşit, instanţa de apel a apreciat momentul de la care curge termenul de prescripţie, ca fiind data la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire al apartamentului (12 iunie 2002).
În speţă, dreptul material la acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv se naşte de la data redobândirii proprietăţii bunului prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, cel mai târziu, la momentul punerii în executare a acestei hotărâri, prin Dispoziţia nr. 817 din 29 mai 2000 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Astfel cum arată în mod expres recurentul-reclamant, în susţinerea acestui motiv de recurs, executarea efectivă a hotărârii prin care a fost obligat statul să predea în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, s-a întâmplat în anul 2002, prin semnarea procesului-verbal modificator la procesul-verbal nr. 15536 din 2000, înregistrat sub nr. 15536 din 12 iunie 2002, privind predarea-primirea imobilului.
Faptul că asupra apartamentului, astfel restituit, chiriaşul invocă drepturi locative proprii, nu-l împiedică pe reclamant să solicite, în termenul legal de prescripţie de 3 ani, ce curge de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a apartamentului (12 iunie 2002), despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la cel ce s-a făcut vinovat de acest fapt, respectiv, Statul Român prin Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Sunt corecte, în acest sens, considerentele reţinute de instanţele anterioare, refuzul chiriaşilor de a părăsi apartamentul, generând alte raporturi juridice între părţi cum a fost acţiunea în evacuare soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 8022 din 22 octombrie 2004 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. Momentul evacuării faptice a chiriaşului ocupant al locuinţei, marcat de procesul-verbal de evacuare încheiat la data de 3 noiembrie 2005, când a avut loc predarea silită a bunului către proprietarul de drept, dă naştere dreptului la acţiune al reclamantului cât priveşte capătul II de cerere, privind despăgubirile cerute pentru degradarea şi modificarea imobilului, numai din momentul reintrării efective în posesia acestuia, reclamantul având posibilitatea de a constata starea acestuia şi putând aprecia astfel, asupra existenţei şi întinderii prejudiciului.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt reţinută în speţă, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.I. împotriva Deciziei civile nr. 468 A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4828/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4831/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
