ICCJ. Decizia nr. 4906/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 15 ianuarie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1909/3/2009, reclamantul M.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 200.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune materiale și 500.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune morale.
Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că din analiza acțiunii nu rezultă că reclamantul a înțeles să solicite repunerea în termen, ci doar a făcut o vagă referire la data la care ar fi luat cunoștință de existența hotărârii prin care se dispunea achitarea sa.
Prin Sentința civilă nr. 470 din 30 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că la nivelul anului 1990, acțiunea în repararea pagubei pentru erori judiciare era reglementată prin dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. în varianta de la 1 ianuarie 1983, care prevedeau că acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
în cauză, s-a constatat că reclamantul a fost achitat prin Decizia penală nr. 571/1990 a Secției penale a Curții Supreme de Justiție, decizie definitivă de la momentul pronunțării, respectiv 21 mai 1990.
Termenul reglementat de dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este un termen de prescripție al dreptului subiectiv civil la acțiune, susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, astfel cum aceste instituții sunt reglementate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Tribunalul a apreciat că motivul învederat de reclamant nu se circumscrie niciuneia din cauzele de suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acestea fiind strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 15-17 din Decretul nr. 167/1958.
Necunoașterea existenței Deciziei penale nr. 571/1990 a Curții Supreme de Justiție, fără arătarea împrejurărilor mai presus de voința reclamantului care l-au împiedicat să cunoască existența deciziei, nu poate fi privită ca motiv temeinic care ar justifica repunerea acestuia în termenul prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
împotriva sentinței pronunțate de tribunal, a declarat apel reclamantul M.G. care a criticat hotărârea tribunalului ca netemeinică și nelegală, arătând că în cauza de față decizia de achitare a fost pronunțată în lipsa părților, de unde rezultă că nu a avut cunoștință de faptul că a fost achitat prin respectiva hotărâre, iar din declarația pe care a dat-o în fața Consulatului General al României din New York, rezultă că a luat cunoștință de hotărârea de achitare, la data de 19 septembrie 2008.
Ca atare, apelantul a arătat că nu a fost înștiințat despre rejudecarea cauzei și de faptul că s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, astfel că, în această situație, termenul prevăzut de dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. civ., în opinia sa, nu a început să curgă.
în ceea ce privește cererea de repunere în termen, termenul pentru formularea acesteia începe să curgă de la data pronunțării actelor de procedură și acesta nu a fost depășit, având în vedere conținutul declarației notariale prin care a arătat că a luat cunoștință de existența dosarului prin care a fost promovat recursul extraordinar, la data de 18 septembrie 2008.
Prin Decizia civilă nr. 673 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 506 C. proc. pen., reclamantul avea posibilitatea de a solicita repararea eventualelor pagube pentru săvârșirea erorii judiciare, în termen de 18 luni de la data pronunțării hotărârii de achitare.
La data pronunțării deciziei de achitare, erau în vigoare prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora acțiunea putea fi pornită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.
Instanța de apel a constatat că din actele și lucrările dosarului, rezultă că decizia de achitare a fost pronunțată la data de 21 mai 1990, apreciind că indiferent de termenul aplicabil și de dispozițiile legale în materie, termenul de promovare a cererii deduse judecății, este cu mult depășit.
Curtea de Apel a considerat că înscrisul depus în apel, respectiv, declarația apelantului-reclamant în sensul că a luat cunoștință de Decizia de achitare la data de 18 septembrie 2008, este un înscris pro causa ce nu poate fi avut în vedere astfel încât să fie considerat o cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, în temeiul dispozițiilor art. 15 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere faptul că aceste decizii nu se comunică și că nu a fost dovedită împrejurarea mai presus de voința reclamantului care l-a împiedicat să cunoască despre existența deciziei de achitare, instanța de apel a apreciat că nu există justificarea repunerii reclamantului în termenul de prescripție, în baza prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
în termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, recurentul a învederat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009, pe care a invocat-o prin motivele de apel, apărări care nu au fost analizate de instanță.
Recurentul a învederat că Legea nr. 221/2009 este un act normativ special care a instituit norme derogatorii de la dreptul comun, este de aplicare imediată și nimeni nu poate invoca necunoașterea ei, potrivit adagiului nemo censetur ignorare legem.
Aplicarea imediată a legii noi presupune că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice care urmează a se naște, modifica sau stinge, ci și faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
Astfel, în baza dispozițiilor art. 4 din legea anterior menționată, cererea este imprescriptibilă, caz în care respingerea acțiunii ca prescrisă, nu se justifică.
Or, dispozițiile Legii nr. 221/2009 permit persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sa fie despăgubite sau repuse în drepturi, numai în condițiile acestui act normativ special care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen. ce constituie dreptul comun în materia reparării unei pagube pentru o condamnare pe nedrept.
Recurentul învederează că a fost condamnat pentru una dintre faptele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 323 C. pen., astfel încât, instanța de judecată nu trebuie să mai constate caracterul politic al condamnării.
Totodată, mai arată că art. 182 C. proc. pen. prevede necesitatea comunicării către persoanele interesate a tuturor actelor de procedură, iar art. 246 C. proc. pen. prevede necesitatea înștiințării efective a persoanelor respective despre actele și măsurile luate.
Comunicarea unui înscris, respectiv a unui act de procedură se probează prin existența dovezii înmânării acestuia părții căreia i-a fost adresat.
Or, atât timp cât nu există dovada expedierii citației, a primirii acesteia și a comunicării hotărârii judecătorești în cauza ce a format obiectul Dosarului în care s-a pronunțat achitarea, înseamnă că nu s-a făcut dovada concludentă a faptului luării efective la cunoștință de către acea persoană a soluției penale, astfel încât, împotriva ei nu poate curge termenul prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
în legătură cu acest termen, mai arată recurentul, legiuitorul nu distinge între hotărârile judecătorești și ordonanțele procurorului, esențial fiind doar momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv momentul de la care curge termenul de 18 luni. Potrivit acestei norme de drept, acest moment este cel al rămânerii lor definitive.
în cazul hotărârilor judecătorești, termenul de 18 luni este lesne stabilit, fiind suficientă dovada comunicării hotărârii, dar cum în speță este vorba despre o hotărâre irevocabilă care nu se comunică, și, în mod evident, data pronunțării hotărârii nu poate fi luată în calcul ca moment de la care curge termenul de 18 luni.
Recurentul susține că în cauza penală în care s-a dispus achitarea sa nu a primit nicio citație, iar soluționarea dosarului s-a dispus în lipsa părților, împrejurare ce rezultă, de altfel, chiar din hotărârea judecătorească în discuție.
în consecință, cele învederate, permit a se recurge la o prezumție judiciară simplă, anume, aceea că reclamantul nu a avut cunoștință despre această hotărâre la data pronunțării ei sau la un alt moment decât cel indicat în declarația dată pe proprie răspundere.
La dosarul cauzei a fost depusă declarație autentică dată de recurent, în care a indicat momentul (data) la care a luat cunoștință de existența deciziei de achitare, respectiv, 18 septembrie 2008.
Pe de altă parte, recurentul învederează că nu el este cel care a făcut demersuri pentru reabilitarea sa după 1989 și nu se numără printre persoanele care au solicitat Procurorului General atacarea cu recurs extraordinar a Sentinței penale nr. 472/1982 și a Deciziei nr. 1586/1982, motiv pentru care, odată în plus, nu poate fi primită excepția prescripției dreptului material la acțiune.
în consecință, chiar dacă potrivit art. 506 C. proc. pen., termenul în care putea fi pornită acțiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, nu se poate reține că acest termen a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, având în vedere că recursul extraordinar a fost formulat de Procurorul General din oficiu, fără ca recurentul să fi formulat vreun memoriu în acest sens, astfel încât, nefiind citat niciodată în cauză, nu avea cum să cunoască despre soluția de achitare.
Recursul formulat este fondat.
Cererea dedusă judecății de către reclamantul pricinii a fost introdusă la data de 15 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, obiectul acesteia fiind acordarea de 200.000 DOLARI S.U.A. daune materiale și 500.000 DOLARI S.U.A. daune morale pentru condamnarea sa pe nedrept la o pedeapsă privativă de libertate (din care a susținut că a executat 9 luni) pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., conform Sentinței penale nr. 427 din 8 iulie 1982 a Judecătoriei sector 6 București și Deciziei penale nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului București, secția a I-a penală.
Prin Decizia penală nr. 571 din 21 mai 1990 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul extraordinar promovat de Procurorul General împotriva celor două hotărâri anterior menționate, care au fost casate, iar inculpații cauzei au fost achitați, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Ca atare, recurentul reclamant a formulat prezenta cerere întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 506 C. proc. pen., în vigoare la data învestirii primei instanțe cu pricina de față, reclamantul avea posibilitatea de a solicita repararea pagubelor pentru săvârșirea unei erori judiciare, în termen de 18 luni de la data pronunțării hotărârii de achitare; dacă se au însă în vedere dispozițiile de procedură în vigoare la data pronunțării deciziei de achitare, termenul aplicabil este cel de 1 an, astfel cum era prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Hotărârea de achitare, așa cum s-a arătat, a fost pronunțată în recurs extraordinar la data de 21 mai 1990, astfel că, recurentul putea solicita repararea pagubei decurgând din condamnarea sa pe nedrept, până la data de 21 mai 1991, întrucât art. 505 alin. (2) C. proc. pen. prevedea că o astfel de cerere de chemare în judecată se formulează în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Achitarea reclamantului (ca și a celorlalți inculpați, condamnați prin aceeași hotărâre penală din 1982) a avut loc în temeiul demersului inițiat de Procurorul General al României, această cale extraordinară de atac fiind reglementată la vremea respectivă de dispozițiile art. 409 - 414 C. proc. pen., iar art. 412 alin. (1) C. proc. pen. permitea judecarea ei fără citarea părților, în cazul recursului declarat în favoarea inculpatului, citarea operând numai dacă Tribunalul Suprem aprecia că este necesară; în următorii termeni: "La judecarea recursului extraordinar declarat în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau față de care s-a încetat procesul penal, părțile se citează. Dacă recursul este declarat în favoarea condamnatului, părțile se citează când Tribunalului Suprem consideră necesar, precum și în cazul când s-ar putea modifica despăgubirile civile."
Or, din cuprinsul deciziei pronunțate în recursul extraordinar prin care reclamantul a fost achitat, reiese că fostul Tribunal Suprem a dispus judecarea fără citarea părților și judecata în lipsă, astfel cum recurentul a susținut.
Așa fiind, este evident că norma din art. 505 alin. (2) C. proc. pen., forma în vigoare în 21 mai 1990, (actualmente, art. 506 C. proc. pen.), care prevedea că termenul de prescripție de 1 an începe să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, este o normă care nu își avea corespondentul în citarea părților pentru soluționarea căii extraordinare de atac, care era recursul extraordinar, caz în care, a pretinde cunoașterea la data rămânerii definitive a unei soluții (fie și favorabile - de achitare) de către inculpații ce nu au fost citați la soluționarea recursului extraordinar ce a prilejuit pronunțarea hotărârii de achitare, reprezintă o obligație imposibil de îndeplinit de destinatarii normei juridice, fiind susceptibilă de încadrare în noțiunea de "cauză mai presus de voința" lor, ceea ce permite înaltei Curți constatarea că, termenul de prescripție nici nu a început să curgă.
Conform art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, iar pentru cele anterior învederate, data rămânerii definitive a unei decizii pronunțate într-o procedură la derularea căreia reclamantul nu a fost citat, nu poate constitui momentul declanșării curgerii termenului de prescripție, răspunderea a cărei antrenare se urmărește în cauza de față, având un temei delictual, astfel că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 sunt pe deplin aplicabile cu privire la începutul termenului de prescripție - de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel responsabil de ea.
în condițiile în care un termen de prescripție nu a început să curgă, el nu poate fi considerat ca depășit, iar dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, nu sunt incidente, repunerea în termen fiind operantă în cazul în care un termen de prescripție a început să curgă în mod legal și este epuizat la momentul la care se face uz de dreptul la acțiune, supus prescripției.
în consecință, înalta Curte constată că instanțele anterioare în mod nelegal au soluționat cauza pe calea excepției analizate, întrucât trebuiau observate normele incidente cu privire la judecata recursului extraordinar declarat în favoarea inculpatului și cele privind începutul curgerii termenului de prescripție din actul normativ ce constituie dreptul comun în această materie.
Pe de altă parte, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 nu este de natură a profita reclamantului, întrucât cauza cererii sale de chemare în judecată a fost dată de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar la data desesizării primei instanțe - 30 martie 2009, aceasta nu era în activitate (legea fiind adoptată la 2 iunie 2009).
în plus, se constată că nici la momentul declanșării apelului de către reclamant (22 mai 2009), actul normativ special nu era în vigoare, apelantul prevalându-se de dispozițiile acestui act normativ prin concluziile scrise depuse la instanța de apel, la 14 decembrie 2009, pentru termenul de judecată din 16 decembrie 2009, data soluționării apelului, iar nu prin motivele de apel, așa cum susține în mod nereal.
Pe de altă parte, prin art. II din O.U.G. nr. 62/2010 (în vigoare din 1 iulie 2010), s-a prevăzut că "Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență."
per a contrario, dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu se aplică pricinilor în care la 1 iulie 2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010) a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă.
Or, în cauza de față, decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel la 16 decembrie 2009, ceea ce reprezintă data rămânerii definitive a soluției primei instanțe, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., așadar înaintea intrării în vigoare a Ordonanței menționate.
Având în vedere cele anterior redate, înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3), cu ref. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat decizia recurată, în sensul că în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (întrucât prima instanță în mod nelegal nu a intrat în cercetarea fondului), a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4907/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4899/2010. Civil → |
|---|
