ICCJ. Decizia nr. 4891/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

Prin Sentința nr. 132 din 5 martie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția invocată de pârâta SC C. SRL și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantele A.D.D. și N.Z.E. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamantele au solicitat anularea hotărârii emisă de SC C. SRL, prin care a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a Vilei nr. 27 din stațiunea M., și că cel de-al doilea capăt de cerere privește anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 între SC M. SA și SC C. SRL, prin care aceasta din urmă a dobândit imobilul revendicat.

S-a apreciat că cele două capete de cerere atrag competențe materiale diferite, determinate de procedurile diferite care le sunt aplicabile, reglementate de legea specială, respectiv de dreptul comun.

Prin Decizia nr. 08/C din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante împotriva sentinței sus-menționate, sens în care a reținut că cele două capete de cerere formulate de reclamante, întemeiate în drept pe art. 24 alin. (1) și, respectiv, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atrag competențe materiale diferite. Primul capăt de cerere atrage competența secției civile a tribunalului, iar cel de-al doilea, care se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare, deși cade sub incidența Legii nr. 10/2001, atrage aplicarea competenței de drept comun, care, în primă instanță, aparține judecătoriei.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs de către reclamante.

Prin Decizia nr. 7582 din 4 octombrie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile reclamantelor, a casat decizia recurată, precum și sentința nr. 132 din 5 martie 2002 a Tribunalului Constanța și a trimis cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecare.

în motivarea soluției, înalta Curte a reținut că acțiunea formulată de reclamante în cadrul procesual oferit de Legea nr. 10/2001 a fost respinsă, în mod nelegal, ca inadmisibilă, în ce privește cererea de anulare a hotărârii de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Atât această cerere, cât și cea în nulitatea actului de înstrăinare a imobilului litigios sunt de competența tribunalului, în primă instanță, și aceasta întrucât cererea în nulitate are un caracter prejudicial, impunându-se în principal și cu necesitate pentru restituirea imobilului.

în fond după casare, pricina a fost soluționată de Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința nr. 1097 din 3 octombrie 2008, prin care s-au dispus următoarele:

- respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei N.Z.E.;

- respingerea cererii conexe formulată de reclamanta N.Z.E. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL și SC M. SA, ca neîntemeiată;

- respingerea, ca nefondată, a cererii în anularea hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001, formulată de reclamanta A.D.D.în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL;

- respingerea, ca nefondată, a cererii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 365 din 17 februarie 1997, formulată de reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA și SC C. SRL;

- respingerea, ca nefondată, a cererii de restituire în natură a imobilului reprezentat de Vila nr. 27 din stațiunea M., formulată de reclamanta A.D.D. în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL;

- obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC C. SRL, în sumă de 500 RON.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta N.Z.E. are calitate procesuală activă în cauză, deoarece fiind parte în raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001, ea are calitatea să atace în justiție dispoziția prin care i s-a respins notificarea de restituire formulată în baza legii speciale.

Pe fond, cererea conexă a reclamantei N.Z.E. este neîntemeiată, deoarece această reclamantă nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care a înstrăinat drepturile succesorale de pe urma autorului, proprietar al imobilului solicitat.

Acțiunea principală a reclamantei A.D.D. este neîntemeiată, pentru că deși această reclamantă își legitimează calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moștenitoarea defunctului proprietar al imobilului solicitat, preluat abuziv prin naționalizare, acest imobil nu-i poate fi restituit în natură. Măsura restituirii în natură nu se poate dispune atâta timp cât imobilul a intrat legal, prin operațiunea juridică a vânzării-cumpărării, în proprietatea pârâtei C. SRL, persoană juridică de drept privat care este un terț total străin de actele anterioare ce au vizat situația juridică a imobilului, respectiv naționalizarea și transmiterea proprietății statului la pârâta vânzătoare SC M. SA.

Sentința dată în rejudecare a fost atacată cu apel de reclamante.

Prin Decizia nr. 132/C din 14 mai 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei N.Z.E. și a admis apelul reclamantei A.D.D., dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.D.; a anulat hotărârea nr. 2164/04 iulie 2001 emisă de SC C. SRL; a obligat pe pârâta SC C. SRL să înainteze notificarea și documentația aferentă către pârâta SC M. SA; a obligat-o pe pârâta SC M. SA să emită decizie prin care să acorde reclamantei, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în stațiunea M., Vila nr. 27; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Soluția Curții de Apel se sprijină pe următoarele considerente:

Imobilul Vila 27 din stațiunea M. a fost inclus în patrimoniul SC M. SA în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1.041/1990 și Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/1991, care a dispus că fac parte din capitalul SC M. SA, ca unități componente, toate unitățile de cazare și alimentație publică din stațiunea M..

Este indiscutabil că imobilul Vila 27, care a aparținut generalului A., a fost preluat abuziv prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, dar această împrejurare, respectiv preluarea abuzivă, nu determină în mod automat restituirea în natură a imobilului, ci dă naștere unei vocații fostului proprietar sau moștenitorilor lui de a obține, prin notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii prevăzute de această lege, fie restituire în natură, fie măsuri reparatorii în echivalent.

Prin urmare, pentru restituirea în natură a bunului și declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în legătură cu bunul în litigiu nu este suficient să se constate că imobilul a fost preluat abuziv, această condiție fiind suficientă doar pentru stabilirea îndreptățirii notificatorului de a beneficia de dispozițiile legii speciale de restituire.

Din dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, a căror incidență a fost corect reținută de instanța de fond, rezultă că, pentru declararea nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat inclusiv în cadrul procesului de privatizare, trebuie să se constate, pe lângă respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, și condiția încheierii cu bună credință a actului de înstrăinare.

în speță, prin Hotărârea AGA a SC M. SA din 21 decembrie 1996 s-a decis vânzarea prin licitație a activului Vila 27, în condițiile în care, conform datelor din dosar, nici o cerere de restituire a imobilului nu era depusă de către reclamante la unitatea deținătoare și nici o acțiune nu era înregistrată pe rolul instanțelor în legătură cu imobilul respectiv. Anterior acestei date, proprietarii nu contestaseră nici valabilitatea preluării imobilului de către stat. încheierea contractului de vânzare-cumpărare între SC M. SA și SC C. SRL a avut loc la data de 17 februarie 1997, în aceleași condiții anterior menționate.

Apelantele-reclamante au afirmat că instanța trebuia să constate nulitatea contractului astfel încheiat pentru că vânzarea imobilului s-a făcut de către un neproprietar.

Deși este știut faptul că încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un neproprietar nu este susceptibilă să strămute proprietatea către subdobânditor, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are, totuși dacă subdobânditorul a acționat cu bună credință, aflându-se la momentul încheierii contractului într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, doctrina juridică a înțeles să recunoască faptul că această eroare în care s-a aflat terțul cumpărător este susceptibilă să creeze un drept de proprietate în favoarea acestuia, independent de întrunirea oricăror alte cerințe. Principiul validității aparenței în drept, consacrat în adagiul latin "error communis facit jus", constă în aceea că subdobânditorul unui bun, în speță, în accepțiunea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a unui imobil preluat fără titlu de către stat, care s-a întemeiat cu bună credință pe o aparență juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăși realitatea, trebuie ocrotit juridicește, neputând fi vătămat prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-a încheiat astfel.

în speță, principiul error communis facit jus este pe deplin aplicabil în condițiile în care consemnarea imobilului în anexa unui act normativ de naționalizare și apoi consemnarea lui în patrimoniul vânzătoarei prin ordinele guvernului au putut crea o situație de fapt aparentă‚ care deși nu corespunde realității, este una comună, împărtășită public, în sensul că vânzătorul era adevăratul proprietar al imobilului înstrăinat. în baza acestor acte ale statului, buna credință a subdobânditorului este bazată pe convingerea sa fermă că cel care i-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar în momentul încheierii actului juridic de înstrăinare cu titlu oneros, convingere întărită de faptul că, la data actului de înstrăinare, nici statul, nici vânzătorul și nici terțul cumpărător nu fuseseră notificați în nici un fel de către adevărații proprietari în legătură cu intenția lor de a-și revendica imobilul.

Instanța nu poate considera, așa cum susțin reclamantele, că Adresa nr. 919 din 23 februarie 1999 prin care SC C. SRL, solicitând Primăriei Municipiului Constanța să-i înstrăineze terenul, consimte să își asume riscul evicțiunii în eventualitatea apariției unei cereri de revendicare din partea unui moștenitor, pentru că analiza valabilității contractului vizează momentul încheierii lui, respectiv 17 februarie 1997, iar adresa invocată privește un moment ulterior încheierii contractului. Raportat la data emiterii adresei, 23 februarie 1999, nu poate fi înlăturată prezumția bunei credințe a terțului cumpărător, consacrată prin art. 1.898 C. civ.

Prin urmare, restituirea în natură a bunului nu poate fi dispusă pentru că imobilul Vila 27 M. a fost înstrăinat unui cumpărător de bună credință, al cărui titlu a fost consolidat prin respingerea cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. înstrăinarea imobilului către un terț cumpărător de bună credință constituie temeiul respingerii cererii de restituire în natură, iar nu apărarea pârâtei SC C. SRL în sensul că, prin lucrările de consolidare și îmbunătățire efectuate, imobilul a devenit unul nou. în aceste condiții, apărările formulate de reclamantă în apel cu privire la autorizația de construcție pentru lucrările de îmbunătățiri la imobil nu sunt relevante și nu pot schimba soluția de respingere a cererii de restituire în natură.

Se constată însă că tribunalul, deși a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei A.D.D. și caracterul abuziv al preluării imobilului, nu a dispus asupra dreptului reclamantei de a primi despăgubiri, în condițiile în care a constatat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Textul art. 26 instituie o normă cu valoare de principiu în ceea ce privește aplicarea celorlalte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul este imposibil de restituit în natură și instanța, constatând că, deși sunt îndeplinite celelalte condiții impuse de Legea nr. 10/2001, nu poate dispune restituirea în natură a imobilului pentru un motiv prevăzut de lege, nu poate să nu aplice dispozițiile art. 26, pentru că în acest caz s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv repararea abuzurilor săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

în privința persoanei care are obligația să propună acordarea măsurilor reparatorii, este de menționat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către unitatea deținătoare care, în speță, este pârâta SC M. SA. Această societate a avut în patrimoniu imobilul în litigiu anterior înstrăinării către SC C. SRL și potrivit pct. 21.1. lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Din moment ce s-a demonstrat calitatea de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a imobilului, reclamanta A.D.D. trebuia să beneficieze, conform normelor legale sus-menționate, de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de la autorul său, A.P., astfel că respingerea notificării prin Hotărârea nr. 2164 din 4 iulie 2001 a SC C. SRL apare ca nelegală și se impune a fi anulată. Deoarece SC C. SRL nu are, potrivit art. 21.1. din Normele metodologice, calitatea de unitate deținătoare, iar această calitate aparține SC M. SA, în virtutea art. 26 coroborat cu art. 22 alin. (4) din Lege, care dispune că notificarea înregistrată face dovadă deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, se impune obligarea pârâtei SC M. SA să emită dispoziție prin care să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Cât privește persoana care este îndreptățită la primirea măsurilor reparatorii pentru imobilul care a aparținut lui A.P., tribunalul a reținut corect că numai reclamanta A.D.D. justifică această calitate.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 la BNP C.T., d-na N.Z.E., în calitate de moștenitoare a defunctului A.P., a vândut d-nei A.D.D. "toate drepturile succesorale" pe care le-a dobândit conform certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996, eliberat de BNP M.M., pentru prețul de un milion lei vechi.

Din contractul astfel încheiat rezultă neîndoielnic intenția vânzătoarei de a înstrăina o universalitate, respectiv cota parte din activul moștenirii care îi revenea de pe urma defunctului A.P. și nu numai bunurile mobile trecute în certificat ca masă succesorală. Vânzarea nu a avut ca obiect drepturi sau bunuri determinate, expresia folosită în contract "toate drepturile succesorale" fiind edificatoare pentru calificarea intenției vânzătoarei de a transmite către cumpărătoare cota parte indiviză din moștenirea care îi revenea de pe urma defunctului A.P..

Dacă vânzătoarea intenționa transmiterea prin vânzare a dreptului asupra unor bunuri menționate în certificatul de moștenitor, contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat trebuia să urmeze regulile generale ale vânzării, cu indicarea bunurilor înstrăinate. Această individualizare a bunurilor nu a avut loc în contractul încheiat între cele două reclamante, ceea ce demonstrează intenția vânzătoarei de a transmite cota sa parte indiviză asupra unei universalități și nu numai bunuri determinate prin certificatul de moștenitor.

în aceste condiții, tribunalul a reținut corect lipsa calității reclamantei N.Z.E. de persoană îndreptățită la restituire, apelul acesteia fiind, pentru motivele arătate, nefondat.

împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs toate părțile.

I. Recurenta-reclamantă N.Z.E. a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a reținut în mod eronat că ea nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 ar fi vândut reclamantei A.D.D. toate drepturile ei succesorale dobândite de la defunctul proprietar, A.P.

Concluzia instanței, potrivit căreia din contract rezultă neîndoielnic intenția vânzătoarei de a înstrăina o universalitate, respectiv cota parte din activul moștenirii care îi revine de pe urma defunctului A.P., iar nu doar bunurile determinate prin certificatul de moștenitor, este greșită.

Instanța de apel nu a analizat în mod temeinic mențiunile din certificatul de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996 și actul de vânzare-cumpărare nr. 797 din 22 octombrie 1996.

Masa succesorală menționată în certificatul de moștenitor este constituită numai din bunuri mobile, nu și imobile, astfel că drepturile succesorale transmise se referă numai la bunuri mobile, intenția părților fiind aceea de a vinde, respectiv cumpăra bunurile succesorale menționate în certificatul de moștenitor.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile legale în materia interpretării convențiilor, respectiv art. 977 C. civ.

II. Recurenta-reclamantă A.D.D. a formulat următoarele critici:

1. Instanța de apel a menținut în mod nelegal soluția fondului de respingere a cererii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte cu privire la imobilul litigios.

Contractul trebuia anulat, întrucât cumpărătoarea a fost de rea-credință la încheierea lui, putând afla cu minime diligențe că bunul trecuse la stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, deci abuziv.

Lipsa calității de proprietar a vânzătorului putea fi ușor constatată de către cumpărător prin verificarea Decretului nr. 92/1950, în a cărui listă-anexă figura imobilul litigios. în plus, era de notorietate că, după anul 1989, imobilele de natura celui în litigiu au început să fie revendicate de proprietarii deposedați abuziv în perioada comunistă.

în aceste condiții, cumpărătoarea SC C. SRL a avut reprezentarea că imobilul a intrat în patrimoniul vânzătorului în mod abuziv, și asta cu atât mai mult cu cât a deținut imobilul cu contract de închiriere, avându-și sediul în el la data contractării.

în consecință, prezumția de bună-credință este răsturnată, justificându-se anularea contractului de vânzare-cumpărare.

2. Instanța de apel a înlăturat în mod greșit apărările sale referitoare la autorizația de construire pentru îmbunătățirile aduse imobilului litigios.

Aceste apărări erau importante, având în vedere că pârâta SC C. SRL a susținut fie că este vorba despre un imobil nou, fie că acest imobil nu are nicio legătură cu cel revendicat, ceea ce, implicit, pune în discuție dreptul la restituirea în natură.

3. Instanța de apel trebuia să dispună restituirea în natură a imobilului, pentru că numai astfel se realizează obiectivul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 10/2001, și anume repararea abuzurilor săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Măsura adoptată în apel, aceea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii ori a propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, este ineficientă, pe de o parte pentru că entitatea obligată să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, respectiv SC M. SA, fie nu va vrea să le acorde, fie măsurile pe care le va acorda nu vor fi proporționale cu prejudiciul creat ca urmare a naționalizării abuzive și a vânzării imobilului, fiind de notorietate lentoarea cu care acționează entitățile obligate de lege la despăgubire.

Pe de altă parte, de aplicarea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nici nu poate fi vorba, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este și nu va fi funcțional vreodată.

III. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a formulat următoarele critici:

1. Decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, deși a reținut că SC C. SRL nu are calitatea de unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a dispus o măsură care este în contradicție cu această statuare, respectiv a schimbat sentința de fond, anulând hotărârea de respingere a notificării emisă de SC C. SRL și stabilind în sarcina acestei societăți obligații pe care Legea nr. 10/2001 nu le prevede.

2. Instanța de apel a depășit limitele învestirii prin anularea hotărârii emise de SC C. SRL și stabilirea de obligații în sarcina acestei societăți (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Reclamanta A.D.D. a supus controlului judecătoresc Hotărârea nr. 2164 din 4 iulie 2001, emisă de SC C. SRL, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului Vila nr. 27, pe considerentul că bunul a intrat în proprietatea acestei societăți în mod legal.

Instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea limitelor investirii sale, astfel cum cererile au fost formulate și precizate pe parcursul procesului.

Reclamanta a invocat în apel aspecte noi, depășind limitele învestirii instanței de fond.

Astfel, în apel, reclamanta a solicitat anularea Hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001, de respingere a notificării, cu motivarea că, potrivit legii, unitatea emitentă este obligată, în temeiul art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri ori servicii ori să propună despăgubiri în condițiile legii speciale.

O atare cerere era una nouă față de cele formulate la fond, or potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi, instanța de apel urmând a verifica, conform art. 295 C. proc. civ., stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

în consecință, menținând situația de fapt și aplicarea corectă a legii de către prima instanță în ce privește pe SC C. SRL și stabilind că, în înțelesul Legii nr. 10/2001, SC C. SRL nu este unitate deținătoare, Curtea de Apel și-a depășit limitele învestirii atunci când a schimbat, în parte, sentința primei instanțe, anulând hotărârea de respingere a notificării și stabilind obligații pentru SC C. SRL, contrar prevederilor Legii nr. 10/2001.

IV. Recurenta-pârâtă SC M. SA a formulat următoarele critici:

1. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a acordat reclamantelor mai mult decât au cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat anularea dispoziției emise de SC C. SRL, restituirea în natură a imobilului Vila 27 din stațiunea M. și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC M. SA și SC C. SRL la data de 17 februarie 1997.

Nici în primul ciclu procesual și nici în fața instanței de fond după casare, reclamantele nu au solicitat acordarea de măsuri reparatorii față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Abia prin motivele de apel, reclamantele au invocat faptul că, deși prin Hotărârea nr. 2164 din 4 iulie 2001 emisă de pârâta SC C. SRL i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, aceasta nu i-a propus măsuri reparatorii prin echivalent.

Practic, pin aceste apărări de fond formulate direct în apel, reclamantele au modificat obiectul cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

în consecință, prin admiterea apelului reclamantei A.D.D. și obligarea pârâtei SC M. SA la emiterea unei decizii în temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri către reclamantă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și a acordat acesteia mai mult decât a cerut prin cererea de chemare în judecată.

2. Obligând pe pârâta SC M. SA la acordarea de despăgubiri către reclamantă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

O asemenea obligație nu putea fi stabilită în sarcina pârâtei SC M. SA, deoarece:

- la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu mai deținea imobilul litigios, pe care îl înstrăinase în anul 1997 pârâtei SC C. SRL;

- aceasta nu a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă, care s-a adresat persoanei juridice deținătoare a imobilului Vila 27, respectiv SC C. SRL;

- SC C. SRL nu s-a dezis de notificarea formulată de persoana îndreptățită și a soluționat-o, recunoscând în acest fel calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului în litigiu;

- la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, activul Vila 27 se afla în patrimoniul SC C. SRL;

- despăgubirile sunt acordate de către instituția publică implicată în procesul de privatizare a SC M. SA.

Chiar dacă atât instanța de fond, cât și instanța de apel au constatat ca fiind valid contractul de vânzare-cumpărare perfectat între SC M. SA și SC C. SRL, nu pârâta SC M. SA acordă despăgubiri, ci, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instituția care a stabilit procedura de privatizare a acestei societăți comerciale.

SC M. SA s-a înființat în temeiul Legii nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării fostei întreprinderi de Hoteluri și Restaurante M., a H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr. 154/1991 și până la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare cu SC C. SRL, activul Vila 27 din stațiunea M. a făcut parte din capitalul și patrimoniul său, în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr. 154/1991.

La data contractării, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de bună credință, imobilul fiind revendicat ulterior, respectiv în anul 1999, situație față de care contractul este exceptat de la sancțiunea nulității, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Restituirea în natură a imobilului litigios nu se putea dispune, cererea formulată în acest sens fiind în mod corect respinsă de instanța de fond.

Recurenta-reclamantă A.D.D. a depus întâmpinare la recursurile părților adverse, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică invocat, din oficiu, în ședința publică din 17 septembrie 2010, referitor la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei N.Z.E.:

Pentru a stabili că reclamanta N.Z.E. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a reținut, în mod corect, că aceasta și-a înstrăinat drepturile succesorale de pe urma defunctului proprietar al imobilului litigios. în acest sens, a dat contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996, interpretarea ce rezultă din voința exprimată de părți în clauzele sale, criticile formulate de recurentă pe acest aspect nefiind întemeiate.

Astfel, în cuprinsul contractului s-a prevăzut că recurenta vinde nepoatei sale A.D.D. "toate drepturile succesorale" pe care le-a dobândit de la autorul comun A.P., conform certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996.

Or, conform acestui certificat de moștenitor, recurenta a dobândit o cotă parte din moștenirea lui A.P., deci din patrimoniul defunctului, înțeles ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică care au aparținut defunctului, iar nu doar niște bunuri individual determinate din patrimoniul succesoral.

Raportat la drepturile dobândite de recurentă din moștenirea defunctului A.P., atestate prin certificatul de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996, clauza din contractul autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 privind vânzarea "tuturor drepturilor succesorale" dobândite de la defunctul A.P., conform certificatului de moștenitor nr. 216 din 18 iulie 1996, exprimă neîndoielnic intenția recurentei de a înstrăina tot ceea ce a dobândit pe cale succesorală de la autorul său, deci o universalitate patrimonială, iar nu doar bunurile mobile trecute în certificatul de moștenitor ca alcătuind masa succesorală a defunctului, cum eronat se pretinde în recurs.

Prin urmare, reținând că transmisiunea operată de recurentă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 797 din 22 octombrie 1996 a vizat drepturile sale succesorale de pe urma defunctului A.P., instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 977 C. civ., determinând înțelesul exact al contractului în funcție de voința reală a părților exprimată în clauzele contractuale.

Pe cale de consecință, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei N.Z.E. apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul reclamantei A.D.D.:

1. Confirmând soluția fondului de respingere a capătului de cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte cu privire la imobilul litigios, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa încât criticile formulate în acest sens de recurentă sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

în sensul textului de lege menționat, pentru a salva actul de înstrăinare de la nulitate, buna-credință trebuie să existe în persoana cumpărătorului, semnificând credința acestuia că cel de la care a cumpărat avea toate însușirile cerute de lege pentru a transmite proprietatea. Dacă la momentul încheierii contractului, dobânditorul cunoștea sau, cu minime diligențe, putea cunoaște viciile titlului înstrăinătorului, el nu poate fi considerat de bună-credință și nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că pârâta-cumpărătoare SC C. SRL a fost de bună-credință la data cumpărării, în condițiile în care la acel moment titlul statului nu fusese contestat de cei care ar fi avut interesul să o facă, în speță recurenta-reclamantă A.D.D.

Faptul că imobilul supus înstrăinării făcea parte din categoria celor naționalizate și că el putea fi cunoscut, cu minime diligențe, de către pârâta-cumpărătoare, ca și faptul că, după 1989, era de notorietate posibilitatea revendicării imobilelor naționalizate de către foștii proprietari nu constituie argumente în sensul relei credințe a pârâtei-cumpărătoare, cum eronat se pretinde în recurs.

Cunoașterea de către terțul cumpărător a faptului naționalizării de către stat a bunului supus înstrăinării este insuficientă pentru reținerea relei sale credințe la contractare. O atare împrejurare era, într-adevăr, de natură să trezească un puternic dubiu asupra calității de proprietar a înstrăinătorului pentru orice persoană ce urma să cumpere, dar aceasta nu înseamnă că nu era posibilă niciodată cumpărarea fără risc a unor asemenea bunuri de către terți, ci doar că aceștia erau obligați să facă verificări și să-și ia în prealabil toate măsurile de precauție normale, conform cu prudența și diligența, spre a se convinge că titlul statului nu era contestat de cei de la care imobilul a fost preluat.

Relevanță în reprezentarea de către terțul achizitor a nevalabilității titlului înstrăinătorului avea, deci, nu simpla cunoaștere a preluării prin naționalizare de către stat a bunului pe care urma să-l cumpere și nici a posibilității revendicării lui de către foștii proprietari, ci împrejurarea dacă pentru respectivul bun titlul statului fusese contestat de către persoanele îndreptățite anterior înstrăinării.

Or, în speță, instanța de apel a reținut în mod corect că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 365 la 17 februarie 1997, recurenta-reclamantă nu a întreprins nici un demers în sensul contestării titlului statului, adică nu a formulat acțiune în revendicare potrivit dreptului comun și nici măcar nu a notificat pe vânzător ori pe cumpărător despre intenția sa de revendicare a imobilului litigios.

în atare condiții, orice demersuri ar fi întreprins cumpărătoarea nu ar fi condus la o altă concluzie decât aceea că titlul statului nu era contestat de vreo altă persoană.

în absența oricărui demers al recurentei-reclamante care să exprime intenția acesteia de recuperare a bunului litigios anterior înstrăinării lui, prezumția de bună-credință ce operează în favoarea terțului achizitor nu a fost răsturnată, astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actul de vânzare-cumpărare atacat este exceptat de la sancțiunea nulității.

2. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel i-a înlăturat în mod corect apărările vizând lipsa autorizației de construire a pârâtei SC C. SRL pentru îmbunătățirile aduse imobilului litigios, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.

Astfel, instanța de apel a justificat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios pe faptul că acesta a fost înstrăinat unui terț de bună-credință, al cărui titlu s-a consolidat prin respingerea cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar nu pe faptul că imobilul ar fi devenit unul nou ca urmare a lucrărilor de consolidare și îmbunătățirilor efectuate de pârâta SC C. SRL.

în aceste condiții, apărările reclamantei legate de lipsa unei autorizații de construire a pârâtei SC C. SRL pentru lucrările efectuate la imobil au fost corect socotite de instanța de apel ca irelevante pe aspectul restituirii în natură a imobilului, ele fiind străine de motivul pentru care, în speță, nu s-a dispus această măsură.

3. în fine, recurenta a susținut că, în cauză, trebuia să se dispună restituirea în natură a imobilului, pentru că numai astfel s-ar realiza obiectivul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 10/2001, și anume repararea abuzurilor săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Nici aceste critici nu sunt întemeiate.

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, repararea prejudiciilor create prin preluările abuzive operate de stat în perioada comunistă se realizează în două modalități, și anume restituire în natură, respectiv în echivalent, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă în condițiile legii speciale.

în speță, există o imposibilitate legală de restituire în natură a imobilului litigios, respectiv înstrăinarea lui valabilă către un terț de bună-credință.

Cât timp s-a respins cererea în constatarea nulității actului de înstrăinare a imobilului litigios, în conformitate cu prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, singura formă de reparație posibilă este aceea în echivalent, iar nu restituirea în natură.

în aceste condiții, măsura instanței de apel de obligare a pârâtei SC M. SA să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent este conformă dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziție motivată să acorde măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta-reclamantă nu poate obține restituirea în natură pe motiv că partea obligată la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială este posibil să nu aducă la îndeplinire obligația stabilită în acest sens în sarcina sa, existând mijloace legale de constrângere pentru executarea unei obligații stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

Pe de altă parte, ea nu poate obține restituirea în natură nici pe motiv că Fondul Proprietatea n-ar funcționa de o manieră care să conducă la despăgubirea sa efectivă.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar funcționa de o asemenea manieră nu dă dreptul recurentei-reclamante de a obține de la entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, altă formă de reparație decât aceea prevăzută de lege raportat la situația concretă a imobilului solicitat.

Asigurarea funcționării Fondului Proprietatea într-o modalitate care să permită despăgubiri efective persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat și nerestituite în natură este, conform art. 7 și 8 din Cap. II al Titlului VII al Legii nr. 247/2001, atributul Statului, reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu este parte în prezentul dosar, iar verificarea modului în care este eficient fondul respectiv nu se poate face în absența unei cereri legate de pretinsa lui nefuncționare, opusă Statului prin Ministerul Finanțelor Publice și formulată în fața primei instanțe, nu direct în recurs.

în plus, susținerile recurentei în sensul arătat nu pot fi examinate în procedura Legii nr. 10/2001, a cărei fază judiciară a fost declanșată prin acțiunea de față, ci într-un alt cadru procesual, în care să se poată supune dezbaterii problema răspunderii Statului în cazul nefuncționării organismului în discuție.

Față de considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente din legea specială de reparație, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei A.D.D. apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Cu privire la recursul pârâtei SC C. SRL:

1. Criticile privind motivarea contradictorie a hotărârii din apel nu sunt întemeiate, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, argumentul instanței de apel în sensul că SC C. SRL nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 nu vine în contradicție cu măsura aceleiași instanțe de anulare a hotărârii de respingere a notificării emisă de pârâta SC C. SRL și de obligare a acestei pârâte la înaintarea notificării și documentației aferente către pârâta SC M. SA.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, asupra notificării de restituire se pronunță unitatea deținătoare a imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, iar potrivit pct. 21.1. lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au dobândit bunuri dintre cele la care se referă Legea nr. 10/2001 după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Prin urmare, societățile comerciale constituite din inițiativă privată, nefiind unități deținătoare/entități învestite cu soluționarea notificărilor, nu au competența de a se pronunța pe fondul notificării, singura lor abilitate legală fiind aceea de a proceda la direcționarea notificării către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea acesteia, după cum rezultă din prevederile pct. 27.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Cum pârâta SC C. SRL, ca societate comercială constituită din inițiativă privată, nu este unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificărilor în sensul Legii nr. 10/2001, ea nu avea competența de a se pronunța pe fondul notificării cu care a fost sesizată, ci doar de a direcționa notificarea către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea acesteia, astfel că măsurile dispuse de instanța de apel, în sensul anulării hotărârii de respingere a notificării emisă de pârâta SC C. SRL și obligării acesteia la înaintarea notificării și documentației aferente către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, nu vin în contradicție cu constatarea instanței privind lipsa calității de unitate deținătoare a pârâtei SC C. SRL, ci sunt consecințele legale ale unei asemenea constatări.

2. Criticile privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și depășirea limitelor învestirii sunt neîntemeiate, ceea ce determină inaplicabilitatea în speță a cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.

Astfel, este adevărat că reclamanta A.D.D. a supus controlului judecătoresc Hotărârea nr. 2164 din 4 iulie 2001 emisă de SC C. SRL, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului notificat, sens în care a solicitat anularea acestei hotărâri și restituirea în natură a imobilului.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, solicitarea făcută de reclamantă prin motivele de apel, în sensul de a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce nu i-a fost restituit în natură și pentru care prin cererea de chemare în judecată formulată în primă instanță solicitase numai restituirea în natură, nu echivalează cu o cerere nouă, interzisă în apel de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care Legea nr. 10/2001 obligă la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atunci când restituirea în natură nu este posibilă - art. 26 alin. (1).

De altfel, instanța de apel, schimbând soluția primei instanțe, nici nu a obligat-o pe pârâta SC C. SRL la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către persoana îndreptățită, ci, urmare a constatării lipsei calității acestei pârâte de unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificării, a anulat hotărârea pe care a emis-o în soluționarea fondului notificării și a obligat-o să înainteze notificarea și documentația aferentă către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii date de cererea de chemare în judecată a reclamantei, al cărei prim petit are ca obiect chiar măsura dispusă de instanță, și anume anularea hotărârii de respingere a notificării de restituire, emisă de pârâta SC C. SRL sub nr. 2164 din 4 iulie 2001.

Nici prin instituirea în sarcina pârâtei SC C. SRL a obligației de înaintare a notificării și documentației aferente către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii, această măsură fiind o consecință implicită în cazul anulării hotărârii emise în soluționarea fondului notificării de o persoană juridică ce nu este unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificării în sensul Legii nr. 10/2001, cum este și cazul pârâtei SC C. SRL.

Față de considerentele prezentate, recursul pârâtei SC C. SRL apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Cu privire la recursul pârâtei SC M. SA:

1. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece instanța de apel, rejudecând fondul cauzei, nu a acordat reclamantei A.D.D. mai mult decât a cerut.

într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea dispoziției emise de SC C. SRL și restituirea în natură a imobilului Vila 27 din stațiunea M., iar nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta.

Solicitarea făcută în acest sens prin motivele de apel nu reprezintă, însă, o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată sau o cerere nouă, interzise în apel de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cum eronat se pretinde în recurs.

Aceasta deoarece, formulând o contestație circumscrisă dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a învestit instanța cu cenzurarea hotărârii de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului notificat. Or, în acest cadru, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură impune ca, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, în măsura în care constată că decizia/dispoziția contestată nu corespunde cerințelor legii, să o anuleze, dispunând ea însăși, în mod direct, acordarea reparației în favoarea persoanei îndreptățite, în forma prevăzută de lege față de situația concretă a bunului imobil solicitat - restituire în natură sau prin echivalent.

Cum art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 obligă la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cazul imposibilității de restituire în natură, cât timp reclamanta a formulat o contestație împotriva hotărârii prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului solicitat, iar în cadrul procedurii judiciare s-a stabilit calitatea ei de persoană îndreptățită la restituire, precum și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului solicitat, instanța avea obligația să dispună asupra reparației în echivalent cuvenită reclamantei potrivit legii, indiferent de forma concretă a măsurilor reparatorii solicitate prin cererea de chemare în judecată - restituire în natură sau prin echivalent.

Rezultă că, prin schimbarea sentinței fondului, în sensul anulării hotărârii de respingere a cererii de restituire în natură emisă de pârâta SC C. SRL și obligării entității învestite, potrivit legii, cu soluționarea notificării, respectiv pârâta SC M. SA, să emită decizie prin care să acorde reclamantei A.D.D. în compensare alte bunuri sau servicii ori să facă propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul notificat, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a se putea susține că, în felul acesta, ar fi depășit limitele cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cerere care a vizat tocmai obținerea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

2. Prin obligarea recurentei-pârâte SC M. SA să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei A.D.D., instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pretinde în mod eronat că obligația de despăgubire nu-i revine ei, ci pârâtei SC C. SRL sau instituției publice implicate în privatizarea sa.

în ceea ce o privește pe pârâta SC C. SRL, în patrimoniul căreia imobilul litigios a intrat în anul 1997, prin cumpărare de la recurenta-pârâtă SC M. SA, instanța de apel a stabilit în mod legal că aceasta nu are obligația de restituire potrivit Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 sunt stabilite categoriile de persoane juridice care au calitatea de "unitate deținătoare" a imobilului, cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public care dețin imobilul la data intrării în vigoare a legii.

Entitatea notificată de reclamantă, respectiv pârâta SC C. SRL, nu face parte din categoriile de persoane juridice prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, fiind o societate comercială constituită din inițiativă privată. O asemenea societate comercială nu este entitate învestită cu soluționarea notificării, respectiv unitate deținătoare obligată la restituire. în acest sens sunt prevederile exprese de la pct. 21.1. lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2001, care, în explicitarea art. 21 alin. (1) din lege, stabilesc faptul că societățile comerciale constituite din inițiativă privată, care au dobândit, după înființarea lor, bunuri ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificării.

Nu are, deci, nicio relevanță în aprecierea calității pârâtei SC C. SRL de entitate căreia îi revine obligația de restituire faptul că aceasta deținea imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sau că, notificată fiind de reclamantă cu cererea de restituire a acestui imobil, s-a pronunțat pe fondul notificării de restituire, cât timp, ca societate comercială constituită din inițiativă privată, Legea nr. 10/2001 o exclude din categoria persoanelor juridice obligate la restituire.

Pe de altă parte, nici instituția publică implicată în privatizarea recurentei-pârâte SC M. SA nu este entitatea căreia îi revine obligația de despăgubire a reclamantei, cum eronat se pretinde în recurs.

Raportat la situația imobilului litigios, aceea de imobil deținut în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate - pârâta SC M. SA - până la data înstrăinării lui de către aceasta unui terț - pârâta SC C. SRL, în stabilirea entității căreia îi revine obligația de acordare a măsurilor reparatorii trebuie avute în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea de după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, obligatorie pentru instanțe, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Practic, prin această soluție, a redevenit aplicabil art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea de la data intrării în vigoare a legii, text care reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condițiile alin. (1), respectiv instituția publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului.

Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența unității deținătoare a imobilului, iar în cazul preluării bunului cu titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența instituției publice implicate în privatizare.

Cum, în speță, este stabilit că bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, dovadă că analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele SC M. SA și SC C. SRL cu privire la acest bun s-a făcut din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în al căror obiect de reglementare intră actele juridice de înstrăinare privind imobile preluate fără titlul valabil, înseamnă că unitatea deținătoare, respectiv pârâta SC M. SA, are competența să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, iar nu entitatea implicată în privatizarea acesteia, a cărei competență de soluționare vizează exclusiv notificările privind imobile preluate cu titlu valabil.

Față de această situație și luând în considerare că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, conform art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece a fost înstrăinat unui terț, iar actul de înstrăinare nu a fost anulat, în mod legal instanța de apel a dispus obligarea recurentei-pârâte SC M. SA să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantei, soluție consacrată de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, faptul că ea nu mai deținea bunul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înstrăinându-l anterior unui terț, nu înlătură obligația sa de restituire prin echivalent, o atare obligație subzistând și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate, conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu se poate degreva de obligația de restituire în echivalent care îi incumbă în baza Legii nr. 10/2001 pe motiv că nu a fost notificată de reclamantă, care s-a adresat cu notificare pârâtei SC C. SRL. Aceasta deoarece, potrivit art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului de formulare a notificării, chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, respectiv altei unități decât cea căreia îi revine obligația de restituire potrivit legii speciale de reparație.

Cât privește aserțiunile din recursul pârâtei SC M. SA referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ea cu pârâta SC C. SRL cu privire la imobilul litigios, precum și la imposibilitatea restituirii în natură a acestui bun, acestea sunt lipsite de pertinență, în condițiile în care, prin hotărârea recurată, s-a păstrat soluția fondului de respingere a cererii în nulitatea actului de înstrăinare privind imobilul litigios, precum și a celei privind restituirea în natură a imobilului.

Față de considerentele prezentate, recursul pârâtei SC M. SA apare ca nefondat și a fost respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 4897/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4898/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4891/2010. Civil