ICCJ. Decizia nr. 4985/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4985/2010
Dosar nr. 3587/117/2008
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 660 din 27 octombrie 2009 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Z.M. şi Z.I. împotriva pârâţilor Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA şi comuna Săvădisla, a dispus anularea parţială a hotărârii nr. 49 din 22 aprilie 2008 în privinţa suprafeţei de 1600 mp şi a obligat pârâtul Statul Român prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 să acorde pentru suprafaţa de 1600 mp, înscrisă în titlul de proprietate 27990/633/2000, despăgubiri corespunzătoare conform art. 6 din Legea nr. 198/2004, în favoarea reclamanţilor Z.M. şi Z.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1600 mp, situat în intravilanul satului Săvădisla, parcela 1192/1 din tarlaua 9 şi că din concluziile raportului de expertiză rezultă că între acest teren şi cel pentru care s-a dispus exproprierea prin hotărârea nr. 49 din 22 aprilie 2008 există identitate, situaţie în care se impune anularea parţială a acestei hotărâri.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel C.N.A.D.N.R. SA, solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, respingerea capetelor de cerere 2 şi 3 în principal ca inadmisibile şi în subsidiar ca nefondate, precum şi respingerea capătului 3 de cerere ca neîntemeiat.
A criticat hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub aspectul nelegalei constatări a nulităţii relative parţiale a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, susţinând că o asemenea cerere este inadmisibilă. Potrivit disp. art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, hotărârea comisiei este un act unilateral ce poate fi revocat pentru motive temeinice, cu notificarea titularului cererii. Nu există temei legal pentru anularea acestei hotărâri, fiind emisă cu respectarea tuturor prevederilor legale.
De asemenea, a susţinut că în mod nelegal s-a dispus obligarea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 la emiterea unei noi hotărâri, câtă vreme prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2008 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei comisii.
Totodată, a susţinut că din probele administrate nu rezultă identitatea dintre terenul expropriat şi cel cuprins în titlul de proprietate nr. 27990/2000.
Prin Decizia civilă nr. 17/A din 22 ianuarie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de reclamanţii-intimaţi Z.M. şi Z.I.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că sunt scutite de taxă judiciară de timbru cererile pentru stabilirea dreptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia. Cât priveşte cererea de constatare a nulităţii relative parţiale a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, Curtea a stabilit că apelanta a citat trunchiat disp. art. 10 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, în sensul că la lit. h) din acest articol se prevede obligaţia pentru comisie de a emite hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care va cuprinde menţiuni privitoare la calea de atac şi la termenul în care poate fi exercitată. De asemenea, a reţinut că stabilirea despăgubirilor în favoarea reclamanţilor nu este posibilă fără anularea hotărârii prin care se stabilesc despăgubiri în favoarea unei persoane ce nu este îndreptăţită să le primească, potrivit legii. Mai mult, cât timp s-a dovedit că există o eroare în documentaţia tehnico-cadastrală ce stă la baza hotărârii emise de comisie, este necesar ca această hotărâre eronată să fie anulată şi să se emită una corectă.
Referitor la motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale a comisiei, în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de a emite o nouă hotărâre, instanţa a apreciat că nu poate fi primit, dat fiind faptul că art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 198/2004 dispune că expropriatorul (C.N.A.D.N.R.) numeşte o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real şi constată acceptarea sau neacceptarea cuantumul despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii. Coroborând aceste dispoziţii legale cu art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii 198/2004, Curtea a reţinut că această comisie este o entitate fără personalitate juridică, ceea ce determină lipsa calităţii sale procesuale, însă atâta timp cât comisia este constituită de apelantă şi are ca atribuţie emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, în mod corect acţiunea este admisă doar în contradictoriu cu expropriatorul, iar hotărârea se va emite de comisie, ca modalitate tehnică de acordare a despăgubirilor prin aparatul de lucru al expropriatorului.
Cât priveşte cererea reclamanţilor-intimaţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, aceasta a fost respinsă ca nedovedită.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului pârâtului şi, pe fond, respingerea capetelor 2 şi 3 din cererea introductivă, în principal ca inadmisibile şi, în subsidiar, ca neîntemeiate. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. A susţinut că în mod eronat instanţa de apel a respins excepţia netimbrării capetelor 2 şi 3 de cerere, prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 198/2004, că nu este admisibilă cererea de constatare a nulităţii relative parţiale a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii în privinţa suprafeţei de 1600 mp, în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi ale art. 10, art. 11 şi art. 12 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Un al treilea motiv de nelegalitate invocat a fost acela al greşitei aplicări a aceloraşi dispoziţii legale, prin obligarea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 la emiterea unei noi hotărâri. A susţinut că din probele cu înscrisuri administrate nu se putea desprinde concluzia că între terenul expropriat şi cel cuprins în titlul de proprietate nr. 27990/2000 ar exista corespondenţă, astfel încât cererea reclamanţilor de emitere a unei noi hotărâri trebuia respinsă în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, astfel încât va fi respins, pentru considerentele ce succed:
Prima critică vizează greşita respingere a excepţiei netimbrării capetelor 2 şi 3 de cerere din acţiunea introductivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 „Cererile adresate instanţei judecătoreşti pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român sau cu unităţile administrativ-teritoriale , după caz a dreptului de despăgubire pentru expropriere si a cuantumului acesteia, sunt scutite de taxa judiciară de timbru "
In continuare, în alin. (2) se stabileşte că prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile litigiilor având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra imobilelor supuse exproprierii.
Verificând petitele în discuţie din cererea introductivă, referitoare la anularea parţială a hotărârii 49 şi obligarea comisiei la emiterea unei noi hotărâri, Înalta Curte constată că acestea sunt subsumate scopului stabilirii despăgubirii în favoarea persoanei care se consideră îndreptăţită, anularea hotărârii fiind solicitată tocmai pentru că ea a fost emisă în favoarea unui terţ, al cărui drept real asupra terenului expropriat este contestat.
Or, nu se poate susţine că aceste capete de cerere ar avea ca obiect stabilirea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra imobilului supus exproprierii. Cererea reclamanţilor-intimaţi este fondată pe dreptul lor de proprietate, stabilit prin emiterea unui titlu, într-o procedură prevăzută de lege. Mai mult, acest titlu a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 3152 din 13 noiembrie 2006 a Judecătoriei Turda. Aşadar, dreptul de proprietate al reclamanţilor la data introducerii cererii de chemare în judecată era pe deplin stabilit, astfel încât în cauză nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 189/2004.
Cum instanţele de fond au stabilit în mod corect că reclamanţii nu datorează taxă de timbru pentru petitele 2 şi 3, respingând excepţia netimbrării invocată de pârât, acest motiv de recurs se apreciază a fi nefondat.
Recurentul-pârât a criticat Decizia pronunţată în apel şi din perspectiva inadmisibilităţii cererii de constatare a nulităţii relative parţiale a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii în privinţa suprafeţei de 1600 mp, susţinând că în măsura în care instanţa va stabili calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubire, va fi eliberată acestora despăgubirea consemnată în baza hotărârii 49/2008.
Nici această critică nu poate fi primită.
In mod corect instanţa de apel a reţinut că dacă în raport de dispoziţiile art. 10 lit. h) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, în hotărârea comisiei se va preciza calea de atac şi termenul în care poate fi exercitată, această cale de atac trebuie să aibă consecinţe asupra hotărârii atacate. Din moment ce comisia îşi poate revoca propria hotărâre, în condiţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, cu atât mai mult instanţa de judecată va putea dispune desfiinţarea hotărârii împotriva căreia a fost promovată o contestaţie. Atribuţia instanţei de a verifica hotărârea emisă de comisie nu poate fi restrânsă la modul de stabilire a despăgubirii, din moment ce legiuitorul a prevăzut o cale de atac împotriva hotărârii în integralitatea sa.
A reduce prerogativele instanţei la verificarea formală a hotărârii ar conduce la limitarea plenitudinii sale de jurisdicţie, limitare care nu este prevăzută de nicio reglementare legală în materie.
De altfel, într-o logică juridică elementară, admiterea criticii recurentului-pârât s-ar traduce în menţinerea hotărârii comisiei prin care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubire a comunei Săvădisla, care ar fi pusă în executare faţă de reclamanţii Z.M. şi Z.I., pentru care instanţa a stabilit că sunt proprietari ai terenului supus exproprierii.
Nu poate fi acceptat nici argumentul potrivit căruia la momentul emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii au fost respectate toate dispoziţiile legale, întrucât comuna Săvădisla a comunicat că terenul supus exproprierii se află la dispoziţia sa, iar constatarea ulterioară a unei erori în comunicarea titularului dreptului de proprietate nu poate constitui o culpă a expropriatorului.
Intr-o asemenea acţiune nu este necesar a fi constatată culpa expropriatorului, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, care stabilesc că orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1).
Înalta Curte constată nefondată şi critica referitoare la nelegala admitere a cererii de obligare a comisiei la emiterea unei noi hotărâri, faţă de lipsa de calitate procesuală pasivă, constatată de instanţa de fond, a acestei comisii, dar şi faţa de faptul că măsura nu era necesară pentru ca reclamanţii să intre în posesia despăgubirii stabilite pentru terenul expropriat, cu condiţia dovedirii prealabile a calităţii de proprietar.
In mod corect, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, care nu are personalitate juridică, fiind constituită doar ca un aparat de lucru al expropriatorului, în condiţiile art. 6 din lege.
Dispoziţiile legale amintite, coroborate cu disp. art. 7, stabilesc în sarcina comisiei atribuţia de a se pronunţa asupra cuantumului despăgubirii, printr-o hotărâre ce se va comunica proprietarului terenului expropriat.
In acelaşi timp, dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 198/2004 dispun în sensul că statul este reprezentat de Ministerul Transporturilor prin C.N.A.D.N.R. - SA.
Aşadar, calitatea procesuală pasivă aparţine, în mod cert, Statului Român prin C.N.A.D.N.R., însă atribuţia de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor aparţine comisiei numite de expropriator în aplicarea dispoziţiilor legale mai sus invocate. Argumentul recurentei-pârâte că statul nu stă în proces prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 ignoră dispoziţiile ce stabilesc cadrul legislativ al activităţii sale în materia măsurilor prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri.
Pe cale de consecinţă, nu există nicio contradicţie între admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a comisiei şi obligarea acesteia, prin hotărâre judecătorească, la emiterea unei hotărâri în favoarea reclamanţilor.
Pentru considerentele ce succed, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate de instanţele de apel şi de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva deciziei civile nr. 17/A din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4986/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4981/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
