ICCJ. Decizia nr. 4921/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4921/2010
Dosar nr. 774/90/200.
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 180 din 17 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 774/90/2008, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii P.O., D.I. ş.a. împotriva pârâtei SC P. SA pentru efectuarea plăţilor compensatorii, datorate încetării contractelor individuale de muncă, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data introducerii acţiunii până la achitarea efectivă.
Împotriva sentinţei au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, astfel:
In mod greşit s-a reţinut că intenţia părţilor nu a fost aceea de a se cumula indemnizaţiile din planul social cu cele din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă iar în caz de îndoială clauza se interpretează în favoarea salariatului, în sensul ca acesta să beneficieze de drepturile băneşti prevăzute de ambele acte.
Contrar celor arătate în considerentele sentinţei, indemnizaţia de concediere pentru anul 2007 trebuia calculată în funcţie de salariul mediu brut pe acel an, în cuantumul menţionat în adresa nr. 504 din 11 iunie 2007, şi nu la nivelul salariului mediu brut din anii anteriori concedierii.
La termenul de judecată din 21 aprilie 2009 intimata-pârâtă SC P. SA a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Piteşti, motivată prin aceea că potrivit prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 284 C. muncii, conflictele de drepturi se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii, respectiv municipiul Bucureşti.
Legat de această excepţie, partea a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima teză C. muncii în raport de prevederile art. 1 alin. (4) si (5), art. 73 alin. (3) lit. p) si art. 79 alin. (1) din Constituţia României revizuită.
Se arată, în susţinerea acestei din urmă excepţii, că potrivit art. 298 alin. (2) teza ultimă C. muncii sunt abrogate orice alte dispoziţii contrare acestui act normativ.
Abrogarea implicită pe care o instituie acest text de lege nu se mai regăseşte printre evenimentele legislative reglementate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 s-a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Pentru stabilirea instanţei competente din punctul de vedere al competenţei teritoriale, arată intimata-pârâtă, intră în concurs prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea, cu prevederile art. 284 alin. (1) C. muncii, acestea din urmă stabilind drept instanţă competentă în soluţionarea aceloraşi cereri pe aceea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Pentru a determina norma aplicabilă instanţa trebuie să verifice şi să aplice principiile ierarhizării normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor, cu respectarea modului de operare şi a efectelor abrogării.
Argumentând neconstituţionalitatea art. 298 alin. (2) teza ultimă C. muncii, intimata-pârâtă mai arată că în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 24/2000, pentru evitarea paralelismelor, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe alineate sau articole din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, cum sunt în cazul dedus judecăţii art. 72 din Legea nr. 168/1999 şi art. 284 C. muncii.
Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. In cazul de faţă art. 294 C. muncii trimite la legea specială privind soluţionarea conflictelor de muncă - Legea nr. 168/1999.
In acord cu jurisprudenţa CEDO şi cu cea a Curţii Constituţionale, legiuitorul are obligaţia de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă o aplicabilitate practică uniformă şi astfel să evite o jurisprudenţa neuniformă.
Art. 1 alin. (5) din Constituţia României dispune că respectarea legilor şi a Constituţiei este obligatorie. Parlamentul este obligat să respecte atât Constituţia, cât şi legile organice ce decurg din prevederile constituţionale. Legea nr. 24/2000 face parte din piramida constituţională, în sensul că reprezintă o lege esenţială pentru procedura legislativă din România.
Pentru aceste motive, intimata-pârâtă a solicitat suspendarea judecăţii şi sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Recurenţii-reclamanţi nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la această excepţie.
Prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2009 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât prin excepţia invocată se pune în discuţie modul de aplicare în timp a actelor normative, raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii.
S-a mai reţinut că abrogarea implicită vădind „neinformarea legislativă" creează, în opinia părţii, dificultăţi în interpretarea şi aplicarea legii referitor la stabilirea competenţei teritoriale în soluţionarea conflictelor de drepturi.
Întrucât problemele ridicate ţin de aplicarea şi interpretarea legii, atribuţii ce intră în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta, care a susţinut caracterul nelegal al încheierii din punct de vedere al modalităţii în care s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin care se reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire, de asemenea, la raportul dintre norma specială (conţinută în Legea nr. 168/1999) şi cea generală (Codul muncii), la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
In drept, potrivit art. 29 alin. (l) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepţii „legi sau ordonanţe" ori „dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluţionarea cauzei", anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.
In speţă, dispoziţia legală atacată cuprinsă în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii prevede că „pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă.. .orice alte dispoziţii contrare."
Această dispoziţie, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, şi nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susţine pârâta, nu reglementează competenţa teritorială a vreunei instanţe şi nu este de natură, prin ea însăşi, să constituie fundamentul judecăţii unei pricini în fond sau a unei excepţii procesuale, ci presupune o verificare şi o determinare a acţiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul muncii), în raport cu legea anterioară (Legea nr. 168/1999).
Rezultă că aspectul pe care pârâta 1-a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate constituie de fapt un aspect ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, acestea sunt împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, învestite cu soluţionarea litigiului şi nu în competenţa judecătorului constituţional.
Astfel, Curtea Constituţională se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea şi nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie a acesteia.
Aşadar aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale - sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate - ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA, împotriva încheierii pronunţată în şedinţa din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4912/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 4908/2010. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
