ICCJ. Decizia nr. 5061/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5061/2010
Dosar nr. 952/39/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă, reclamantul L.T. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 72/2003 emisă de Primarul comunei Stulpicani şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul „F.S." din comuna Stulpicani, care nu mai există în fapt.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 15 martie 2005, Tribunalul Suceava a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamantul L.T., în contradictoriu cu pârâţii comuna Stulpicani, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectul judeţului Suceava, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului F.C. Suha, astfel că nu este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia civilă nr. 935 din 5 octombrie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, reţinând că înscrisurile depuse nu fac parte dintre cele arătate în HG nr. 498/2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi, oricum, nu pot face dovada că autorul reclamantului avea în proprietate imobilul în litigiu, nefiind acte translative sau care să consemneze vreo operaţiune juridică.
Prin Decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul L.T., a casat Decizia nr. 935 din 5 octombrie 2005 a Curţii de Apel Suceava, precum şi sentinţa nr. 182 din 15 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Suceava pentru a intra în cercetarea fondului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că motivarea ambelor instanţe, în sensul că procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 11 iunie 1948 nu face dovada dreptului de proprietate al autorului este greşită, în raport de dispoziţiile art. 22.1 pct. d din HG nr. 498 din 18 aprilie 2003 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că din extrasul eliberat de Direcţia Arhivelor Statului rezultă inventarul fabricii „Suha", proprietatea personală a numitului O.L., iar din anexele 1-14 la procesul-verbal de predare-primire din 11 iunie 1948, rezultă că ceea ce s-a predat se regăseşte în listele de inventar astfel că, în aceste condiţii, nu se poate susţine că imobilul supus preluării, ca şi bunurile mobile nu au aparţinut numitului O.L.
În rejudecare, Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa nr. 311 din 12 februarie 2007, a admis contestaţia, a desfiinţat Dispoziţia nr. 72 din 30 octombrie 2003 emisă de Primăria comunei Stulpicani şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul F.C. Suha, precum şi utilajele şi instalaţiile naţionalizate, conform anexelor 1-14 la procesele verbale de predare-primire nr. 1-14 încheiate în perioada 11-13 iunie 1948, fiind obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1600 lei Ron cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 72 din 31 octombrie 2003, Primăria comunei Stulpicani a respins notificarea nr. 3505/2001 depusă de contestator, prin care acesta a solicitat restituirea prin măsuri reparatorii pentru imobilul (teren şi construcţie), utilajele şi instalaţiile preluate de stat, respectiv Fabrica Suha din com. Stulpicani, jud. Suceava, cu motivarea că nu s-a dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat, cu acte originale.
Tribunalul a mai reţinut că, din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, respectiv extrasul eliberat de Direcţia Arhivelor Statului, copia legalizată a anexelor 1-14 la procesul verbal de predare-primire, cu declaraţiile foştilor salariaţi ai fabricii, rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu, precum şi bunurile mobile (utilaje şi instalaţii), au fost proprietatea numitului L.O., autorul contestatorului.
Prin Decizia nr. 150 din 27 aprilie 2007, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins ca inadmisibil apelul declarat de Prefectul judeţului Suceava împotriva sentinţei civile nr. 311 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Suceava şi a respins ca nefondat apelul declarat de D.G.F.P. Suceava împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că apelul declarat de Prefectul judeţului Suceava este inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acesta nu a avut calitatea de parte în prezentul proces, pârâtă în cauză fiind Prefectura judeţului Suceava.
Referitor la apelul declarat de D.G.F.P. Suceava, s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu şi a preluării abuzive de către Statul Român, în mod corect instanţa de fond reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 10/2001 modificată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3795 din 10 iunie 2008, a admis recursurile declarate de pârâţii Prefectul judeţului Suceava şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că Instituţia Prefectului este parte în litigiu, iar actele de procedură se fac la sediul prefecturii.
S-a mai reţinut că, potrivit deciziei de casare, instanţa de fond trebuia să stabilească întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu: teren şi clădiri.
Ca atare, s-a constatat că instanţele de fond şi de apel, referitor la teren au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, arătându-se că nu se poate prezuma dreptul de proprietate asupra terenului având ca titular pe L.O., dacă în chiar actul de preluare este menţionat dreptul de proprietate în favoarea comunei Stulpicani.
Instanţa supremă a statuat că prezumţia relativă de proprietate se aplică numai referitor la construcţii, pe care instanţa de fond este datoare să le individualizeze potrivit probelor administrate în cauză, iar referitor la bunurile mobile sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, reexaminând apelurile declarate de pârâţii Prefectul judeţului Suceava şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Suceava împotriva sentinţei civile nr. 311 din 12 februarie2007 a Tribunalului Suceava, a admis ambele apeluri, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se în considerentele hotărârii că, prin Decizia de trimitere spre rejudecare a instanţei de recurs se indică necesitatea completării probatoriului pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, criticându-se, de asemenea, referirea generică în dispozitivul sentinţei tribunalului la procesele verbale depuse la dosar şi indicându-se, implicit, în măsura dovedirii, să se procedeze la individualizarea şi enumerarea bunurilor imobile şi mobile.
De asemenea, s-a arătat că din considerentele deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se observă referirea la obligativitatea instanţei de fond de a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului.
Rejudecând cauza în fond, Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1302 din 9 iunie 2009, a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul L.T., a desfiinţat în parte Dispoziţia nr. 72 din 30 octombrie 2003 emisă de Primăria comunei Stulpicani şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul clădire – F.C.„Suha" identificată în anexa nr. 1 la procesul verbal de predare-preluare nr. 1 încheiat la data de 11 iunie 1948, aflat la fila 13 dosar nr. 10130 din 08 decembrie 2003 al Tribunalului Suceava.
A fost respinsă ca nefondată cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul aferent, utilajele şi instalaţiile imobilului mai sus menţionat.
Prin Decizia civilă nr. 117 din 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Suceava şi a fost admis apelul declarat de reclamant, fiind schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1302 din 9 iunie 2009 a Tribunalului Suceava, în sensul că s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii aparţinând Fabricii de cherestea Suha, constând în: hala maşinilor din cărămidă acoperită cu carton (8,00 x 12,50 mp) şi atelier (8,00 x 5,50 mp); hala gaterelor din lemn şi carton (18,00 x 28,00 mp); clădire birou magazie, fierărie (8,00 x 7,00 + 2,50 mp); şopron închis cu scânduri (pentru magazii tehnice); beci betonat cu patru încăperi (din care una este baia); şopron la poartă pentru căpuit (retezat) buşteni (12,00 x 6,00 mp).
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele hotărârii, curtea de apel a reţinut că, în raport de limitele reînvestirii instanţelor stabilite prin ultima decizie de casare a instanţei supreme, soluţia instanţei de fond privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra construcţiilor ce au aparţinut fabricii „Suha", preluarea abuzivă a acestora de către stat şi netemeinicia cererii reclamantului privind suprafaţa de teren aferentă fabricii este corectă.
S-a mai reţinut că cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru maşinile şi utilajele fabricii a fost corect respinsă, în raport de teza finală a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamantul a precizat prin chiar cererea introductivă că utilajele şi instalaţiile descrise în procesele verbale de predare-preluare nu mai există, aspect confirmat şi de expertiza tehnică de specialitate efectuată de ing. M.M.
De asemenea, s-a constatat că, deşi instanţa de recurs, prin Decizia de casare, a reţinut că este greşită referirea generică din dispozitivul sentinţei la procesele verbale depuse în copie la dosar, cu neobservarea acestei dezlegări, tribunalul, în rejudecare, a făcut aceeaşi referire generică, cu trimitere la anexa nr. 1 la procesul verbal nr. 1 încheiat la data de 11 iunie 1948, aflat la fila 13 dosar nr. 10130/08 decembrie 2003 al Tribunalului Suceava, fără a individualiza bunurile pentru care s-a stabilit îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent descrise în anexa sus-menţionată, precum şi în raportul de expertiză tehnică şi necontestate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Suceava, fără a indica temeiul legal în baza căruia au declarat recurs.
Prin recursul său, reclamantul a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de îndrumările şi dezlegările date de instanţa supremă prin Decizia de casare nr. 8050/2006 privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005.
În al doilea rând, reclamantul a criticat atât Decizia pronunţată de curtea de apel, cât şi sentinţa primei instanţe, susţinând că în mod greşit nu i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru utilajele şi instalaţiile fabricii ce au fost preluate abuziv de către stat în anul 1948.
Ultima critică formulată de reclamant prin recursul său se referă la greşita respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii pentru cantitatea de cherestea existentă în stoc la data preluării, în valoare de 8 miliarde lei vechi la nivelul anului 2004.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că Decizia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii aparţinând fabricii de cherestea Suha.
Recurentul-pârât a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului – fabrica Suha şi nu a dovedit faptul că autorul său poseda ca proprietar bunul imobil în baza unui titlu translativ de proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 22.1 lit. a) din HG nr. 498/2003.
De asemenea, a mai susţinut că nu s-a indicat temeiul în baza căruia a fost făcută preluarea imobilului şi că din actele depuse la dosar nu rezultă că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente.
Criticile formulate de reclamant sunt neîntemeiate, deoarece instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 247/2005, care instituie prezumţia relativă de proprietate în favoarea persoanei de la care s-a efectuat preluarea, astfel cum s-a stabilit încă din primul ciclu procesual de către instanţa de recurs, prin Decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006, care a statuat că „nu se poate susţine că imobilul supus preluării, ca şi bunurile mobile nu au aparţinut numitului O.L.".
În ceea ce priveşte utilajele şi instalaţiile fabricii de cherestea Suha, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru aceste bunuri mobile, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse".
Or, în speţă, potrivit susţinerilor reclamantului făcute prin acţiunea introductivă şi concluziilor expertizei tehnice de specialitate efectuată de ing. M.M, s-a stabilit că maşinile, utilajele şi instalaţiile nu mai există fizic.
Neîntemeiată este şi critica formulată de reclamant cu privire la neacordarea de măsuri reparatorii pentru stocul de cherestea existent la data preluării.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în primul ciclu procesual nici una din instanţe nu a menţionat vreo solicitare a reclamantului privind cantitatea de material lemnos preluată odată cu celelalte bunuri imobile şi mobile ale fabricii şi nici prin sentinţa civilă nr. 311 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Suceava, pronunţată după casare, nu s-a făcut vreo referire la o astfel de cerere, iar împotriva acestei sentinţe reclamantul nu a declarat apel.
În plus, instanţa de apel a constatat că cererea de chemare în judecată prezintă adăugiri sub acest aspect, care însă nu au fost datate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se constată că toate criticile formulate privesc aspecte ce au fost dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 8050 din 12 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual.
Astfel, prin această decizie de casare s-a statuat că procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 11 iunie 1948 face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantului, avându-se în vedere că, potrivit art. 22.1 pct. d din HG nr. 498 din 18 aprilie 2003 „prin acte doveditoare se înţelege" orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective)…".
Pe de altă parte, instanţa supremă a reţinut că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 „ în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive", iar la alin. (2) se arată că, în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
În raport de aceste prevederi legale şi, avându-se în vedere că din extrasul eliberat de Direcţia Arhivelor Statului rezultă inventarul fabricii „Suha", proprietatea personală a numitului O.L., iar din anexele 1-14 la procesul-verbal de predare-primire din 11 iunie 1948 rezultă că ceea ce s-a predat se regăseşte în listele de inventar, instanţa supremă a constatat că imobilul supus preluării, ca şi bunurile mobile, au aparţinut autorului reclamantului.
Reţinându-se în favoarea reclamantului prezumţia relativă de proprietate, în mod corect s-a arătat de către instanţa de apel că sarcina dovezii contrare îi revenea pârâtului.
Prin Decizia de casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual s-a statuat că prezumţia relativă de proprietate nu se aplică asupra terenului, deoarece în actul de preluare este menţionat dreptul de proprietate în favoarea comunei Stulpicani.
Prin urmare, aspectele privind calitatea de persoană îndreptăţită, dovada dreptului de proprietate şi întinderea acestuia, precum şi preluarea abuzivă au fost statuate în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie cu ocazia rejudecării după casare.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul L.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Suceava împotriva deciziei nr. 117 din 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5108/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5033/2010. Civil → |
|---|
