ICCJ. Decizia nr. 5112/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5112/2010
Dosar nr. 2604/3/2009
Şedinţa publică din 11 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2604/3 din 23 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta I.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri pentru imobilul-teren şi construcţii în suprafaţă de 1294 mp, situat în Bucureşti, sector 2, imobil ce a făcut obiectul notificării nr. 664/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 409 din 23 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea reclamantei, a constatat calitatea sa de persoană îndreptăţită, potrivit disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, construcţie şi teren în suprafaţă totală de 1294 mp şi a dispus acordarea de despăgubiri pentru teren şi construcţie (potrivit fişei tehnice a imobilului, Anexa 3 la Nota de reconstituire), ca măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită cu certificatele de moştenitor nr. 1519/1982 şi nr. 992 din 18 iulie 1984.
S-a avut în vedere că bunicul său, I.A. a fost moştenit de mama reclamantei I.A.M., a cărei succesiune a fost acceptată de reclamantă.
Sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a imobilului, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate.
În acest sens, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea bunicului său I.A., imobil ce a fost dobândit prin moştenire de la tatăl său I.I., conform procesului-verbal autentificat sub nr. 2895/1930 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat. De asemenea, conform adreselor nr. 714 din 10 februarie 2003 şi nr. 1376 din 3 mai 2003 emise de Serviciul Evidenţa Proprietăţii s-a constatat că imobilul, situat în Bucureşti la adresa indicată anterior a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 3917, proprietar I.A., imobilul construcţie fiind demolat în baza Decretului nr. 74 din 13 martie 1980, unde a figurat în tabelul anexă la poziţia 5.
Cu privire la restituirea imobilului, instanţa de fond a reţinut susţinerile reclamantei confirmate de înscrisul intitulat „Notă de reconstituire", potrivit căruia terenul este ocupat în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv bloc 9, post trafo, bloc 5-7, trotuare de protecţie, alei, zone verzi, aspecte ce fac imposibilă restituirea în natură, situaţie în care se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
La acordarea acestor măsuri, instanţa a reţinut că, trebuie avută în vedere fişa tehnică a imobilului, iar în privinţa construcţiei demolate, anexa 3 la Nota de reconstituire, care nu a fost contestată de către niciuna din părţi.
Prin Decizia civilă nr. 31A din 18 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 409 din 23 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă I.R.G.
Instanţa a reţinut în esenţă că, greşit tribunalul a stabilit că apelantul nu a respectat obligaţia de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, contrar disp. art. 25 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a arătat că unitatea investită cu soluţionarea notificării, în cazul în care nu respectă indicaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori nu acordă persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori nu propune acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
A fost invocată şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, în sensul că, disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii investite cu soluţionarea notificării.
In speţă, reţinându-se că de la data depunerii notificării de către intimata-reclamantă au trecut 9 ani, fără ca apelantul-pârât să se pronunţe asupra notificării, s-a apreciat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona notificarea.
In această situaţie, instanţa de apel a constatat că în mod legal prima instanţă a procedat la stabilirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită.
Faţă de împrejurarea că intimata-reclamantă a dovedit calitatea de succesoare a persoanei de la care a fost preluat imobilul, precum şi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia la data preluării abuzive, s-a reţinut că în mod corect a constatat tribunalul calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de la autorul său, fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii conform art. 1 şi art. 7 din acelaşi act normativ.
Susţinerea apelantului-pârât, în sensul că instanţa de judecată nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a putea obliga ea însăşi la acordarea despăgubirilor, s-a întemeiat pe disp. art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Conform alin. (2) al acestui articol, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile ori dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei sau dispoziţiilor. Procedura urmează etapele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor şi întocmirea rapoartelor de evaluare, după parcurgerea acestor etape urmând să fie emisă Decizia ce reprezintă titlul de despăgubire.
Instanţa de apel corect a conchis că nu se poate considera în cazul nefînalizării procedurii administrative după o perioadă atât de lungă, ca în speţa de faţă, că instanţa de judecată nu ar putea să soluţioneze fondul notificării şi să stabilească calitatea de persoană îndreptăţită a contestatoarei, administrând probele necesare pentru stabilirea dreptului la despăgubiri, deoarece în caz contrar ar încălca dreptul de acces la instanţă consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împotriva deciziei civile nr. 31A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pe care a criticat-o pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâtul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de lege şi nu a procedat la emiterea dispoziţiei sau deciziei în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul-teren şi construcţii în suprafaţă de 1294 mp, situat în Bucureşti, sector 2, în condiţiile în care nu au fost depuse toate actele necesare soluţionării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent se învederează că reclamanta avea obligaţia să depună dovezi prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării imobilului de către stat (declaraţii autentificare sau declaraţii pe proprie răspundere), pentru a fi obligată la restituirea respectivei sume, actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit conform legii.
Examinând recursul prin prisma criticii formulate de pârât, Înalta Curte îl reţine ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din aceeaşi lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie sau decizie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor.
Dacă unitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă indicaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al unităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Trebuie avut în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 - Secţii Unite, pronunţată asupra recursului în interesul legii a stabilit că disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se interpretează în sensul că, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul de a restitui imobilul şi un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul persoanei care se consideră nedreptăţită de a se adresa instanţei competente, pentru că nicio lege nu îngrădeşte exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Nici critica recurentului referitoare la susţinerea că reclamanta nu a depus o declaraţie expresă din care să rezulte că nu mai are probe de depus nu este întemeiată.
Instanţa de recurs reţine că Legea nr. 10/2001 nu prevede o asemenea obligaţie. în art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a legii se face o precizare, în sensul că după depunerea tuturor actelor doveditoare pe care persoana îndreptăţită le posedă şi o precizare că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza respectivelor acte, însă acest lucru nu echivalează cu obligaţia celui îndreptăţit să dea o declaraţie expresă scrisă.
Corect a reţinut instanţa de apel acordarea de despăgubiri pentru terenul şi construcţia ce a aparţinut autorului reclamantei, ca măsuri reparatorii în echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, această procedură urmând etapele prevăzute de art. 16 din lege, respectiv analizarea dosarelor şi întocmirea raportului de evaluare, ca în final să se emită Decizia ce reprezintă titlul de despăgubire.
Astfel, este evident că pentru nefinalizarea procedurii administrative după trecerea unei perioade de aproape 9 ani de la data înregistrării notificării reclamantei, instanţa a soluţionat fondul notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, dreptul la despăgubiri, mod în care nu i s-a încălcat accesul la instanţă.
Faţă de aceste considerente, reţinându-se că recursul pârâtului este nefondat, urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 31A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5114/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5109/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
