ICCJ. Decizia nr. 5168/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5168/2010
Dosar nr. 66/1/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 7378 din 2 octombrie 2007, prin care a fost admisă acţiunea modificată, formulată de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva pârâţilor S.S.P., S.V. şi L.S., care au fost obligaţi să le lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul, situat în Bucureşti, sectorul 2.
Prin Decizia nr. 1064 din 2 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâţii S.S.P. şi L.S., a fost anulată sentinţa judecătorească şi a fost reţinută cauza, pentru rejudecare, în primă instanţă de către tribunal.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 207 din 12 februarie 2009, prin care au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active, precum şi acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în speţă, acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece este formulată împotriva cumpărătorilor persoane fizice, iar nu împotriva unei unităţi deţinătoare, că reclamantele şi-au dovedit calitatea procesuală activă, cu actul de vânzare-cumpărare prin care autorul lor, M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 868 mp, situat în Bucureşti, pe care a fost ridicată, cu autorizaţie construcţia în care se află apartamentul revendicat, imobil trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950; că pentru acelaşi imobil a fost formulată şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 2001, emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti a fost dispusă restituirea, în natură a acestuia, cu excepţia apartamentelor vândute conform prevederilor Legii nr. 112/1995 şi că, procedându-se la compararea titlurilor, este preferabil cel al pârâţilor cumpărători, a căror autoare a fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
Apelul declarat de reclamante a fost admis, prin Decizia nr. 541/ A din 2 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost schimbată, în tot, sentinţa tribunalului în sensul că, a fost admisă acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să le lase reclamantelor, în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 2.
Schimbând soluţia primei instanţe, curtea de apel a reţinut că pârâţii au dobândit apartamentul de la autoarea lor, S.F., care îl cumpărase în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 şi că reclamanţii aveau un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1, de a cărui proprietate au fost privaţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii L.S. şi S.V., încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că acţiunea formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că a fost încheiat cu bună-credinţă contractul de vânzare-cumpărare de către autoarea pârâţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995; că dispoziţia emisă de primarul general în baza Legii nr. 10/2001, prin care a fost restituit în natură imobilul, cu excepţia apartamentelor înstrăinate, nu a fost atacată în termenul legal; că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în condiţiile în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fostului proprietar i se cuvin despăgubiri; că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil şi că nici reclamantele, nici autorul acestora nu au formulat acţiune pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâţilor.
Recursul este parţial fondat, pentru considerentele ce vor urma.
Astfel cum în mod corect au reţinut instanţele, acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în prezenta cauză deoarece au fost chemate în judecată persoanele fizice care deţin apartamentul în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deţinătoare sau o entitate investită cu soluţionarea unei notificări.
Neîntemeiate sunt şi criticile referitoare la greşita aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederi legale care nu sunt incidente în speţă, instanţele fiind sesizate cu acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.
Fondate sunt însă criticile care vizează preferabilitatea titlului pârâţilor, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat de SC F. SA cu autoarea acestora, S.F., în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuia să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv nu mai este posibilă, când, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a-i fi plătite fostului proprietar despăgubiri.
Or, în prezenta cauză este necontestat faptul că reclamantele şi autorul acestora nu au formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, titlu care prin necontestare s-a consolidat şi constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Soluţia instanţei de fond este în concordanţă cu jurisprundenţa C.E.D.O. (cauzele Raicu contra României, Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe), conform căreia persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă nu trebuie să ajungă a suporta povara răspunderii statului, care preluase abuziv, în trecut, aceste bunuri.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că în cazul în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, urmează a fi admis recursul, conform art. 314 C. proc. civ. şi a fi modificată decizia curţii de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii L.S. şi S.V. împotriva Deciziei civile nr. 541/ A din 02 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva sentinţei nr. 207 din 12 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5157/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5170/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
