ICCJ. Decizia nr. 5180/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5180/2010
Dosar nr. 428/109/200.
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Arges, secţia civilă, reclamanta C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.S., obligarea acesteia la plata sumei de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea actualizată a părţilor sociale deţinute de reclamantă în baza certificatului de proprietate seria A nr. 146126 din 01 octombrie 2002 emis de către pârâtă, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 700.000 Euro, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că i-a fost emis certificatul de proprietate arătat mai sus, în baza căruia i se cuveneau de drept părţile sociale, însă, deşi a întreprins demersuri pentru recuperarea lor, nu a ajuns la un rezultat cu pârâta, motiv pentru care solicită admiterea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 854/CM din 6 mai 2009, TribunalulArgeş, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.- U.C.E.C.O.M. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost angajata pârâtei până la data de 08 septembrie 2003, când contractul de muncă a încetat ca urmare a pensionării, iar în anul 2002 s-a emis certificatul de proprietate, devenind astfel deţinătoarea a 35526 părţi sociale din capitalul social al P.S. şi cum raporturile juridice dintre părţi nu sunt raporturi juridice de muncă, ci raporturi patrimoniale rezultate din calitatea de proprietar a unei părţi sociale din capitalul pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 85 din Statutul P.S., competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.V. care, deşi nu a fost întemeiat în drept, a putut fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei este nelegală, deoarece acţiunea formulată se încadrează în dispoziţiile Codului muncii şi trebuia să fie soluţionată de Tribunalul Argeş, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind accesul la justiţie.
A mai arătat că Statutul intimatei-pârâte este fals, nu este semnat de către recurenta-reclamantă şi există pe rol sesizări penale în ceea ce-l priveşte pe numitul U.V., în calitate de reprezentant legal al intimatei-pârâte.
In şedinţa din 11 decembrie 2009, recurenta-reclamantă a înţeles să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 1/2005, faţă de dispoziţiile art. 142 din Constituţia României, raportat la soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei pronunţată de Tribunalul Argeş.
Prin încheierea de şedinţă din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale si pentru cauze cu minori si de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv, aceea ca dispoziţiile apreciate drept neconstituţionale să fie în legătură cu prezenta cauză.
In acest sens, Curtea de Apel a reţinut că singurul temei legal în baza căruia s-a pronunţat sentinţa instanţei de fond este art. 85 din Statutul intimatei-pârâte, dispoziţie legală cu privire la care recurenta-reclamantă nu a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 13 din 19 ianuarie 2005, constatând că dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 1/2005 sunt constituţionale, precum şi legea în ansamblul său, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
Raportat la dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 1/2005, valabile şi pentru dispoziţiile art. 123 din aceeaşi lege, s-a reţinut că critica de neconstituţionalitate invocată nu poate fi însuşită, deoarece dispoziţiile legii ce fac obiectul controlului de constituţionalitate sunt de natură să asigure atât funcţionarea noului sistem de organizare şi funcţionare a cooperaţiei, cât şi garantarea corespunzătoare a dreptului de proprietate a tuturor cooperatorilor şi a intereselor generale prin procedura instituită.
Curtea nu a reţinut nici criticile referitoare la ansamblul Legii nr. 1/2005, întrucât acestea reprezintă considerente ce nu intră în sfera controlului de constituţionalitate care, conform art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, presupune raportarea prevederilor din legi la dispoziţiile şi principiile Constituţiei.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, reiterând, prin motivele de recurs, argumentele expuse în invocarea excepţiei de constituţionalitate, raportate la soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Tribunalul Argeş.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
In drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanţei de control constituţional, va fi examinată respectarea, de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, a cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
In speţă, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispoziţiile invocate de către recurenta-reclamantă ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu cauza.
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat neconstituţionalitatea art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 1/2005, apreciind că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale conţinute în art. 142 din Constituţia României, însă dispoziţiile art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 1/2005 se referă la organizarea şi funcţionarea A.N.C.M. - U.C.E.C.O.M., iar dispoziţiile art. 142 din Constituţie privesc structura Curţii Constituţionale, astfel încât între acestea nu există nici un fel de contradicţie.
Or, ceea ce se contestă pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este legitimitatea unei norme din punctul de vedere al conformităţii ei cu Constituţia, fapt ce presupune că acea normă vine în conflict cu legea supremă, lipsa contrarietăţii echivalând cu neîndeplinirea condiţiei de sesizare a Curţii Constituţionale.
Fiind o chestiune prejudicială relativă la legitimitatea constituţională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie, pe de o parte, pertinentă, adică să poarte asupra unei legi de care depinde soluţionarea cauzei, iar pe de altă parte, soluţionarea acesteia să influenţeze soluţionarea procesului în care a fost invocată.
Analizând textele legale contestate pe calea excepţiei prin raportare la obiectul cauzei, respectiv, acordarea de drepturi băneşti, se constată că acestea nu au legătură cu prezenta cauză, iar o eventuală declarare a neconstituţionalităţii nu ar avea nici o înrâurire asupra soluţiei ce se va pronunţa în prezenta cauză.
Or, excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele dispoziţii legale de care depinde efectiv judecata procesului în cadrul căruia au fost invocate, condiţie introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţii dilatorii, ce au unică menire tergiversarea soluţionării cauzelor.
Mai mult, deşi recurenta-reclamantă invocă formal dispoziţii legale presupus a fi în contradicţie cu prevederile constituţionale, în realitate, criticile acesteia vizează soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, aspect ce nu poate forma obiect al controlului de constituţionalitate, fiind o chestiune exclusiv de competenţa instanţelor de drept comun, ce poate fi supusă, eventual, reanalizării, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva textelor legale atacate nu se circumscriu condiţiilor de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5184/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5177/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
