ICCJ. Decizia nr. 5188/2010. Civil. încuviinţare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5188/2010
Dosar nr. 27714/2/2005
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată în cameră de consiliu la data de 26 noiembrie 2003 Judecătoria sector 3 Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea formulată de creditoarea B.A.L., vizând încuviinţarea executării silite formulate în contra debitorilor M.I. şi M.M., cererea fiind înaintată instanţei de către BEJ S.D.
Prin Decizia civilă nr. 2951A. din 19 mai 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi litigii de muncă, a admis apelul declarat de apelanta creditoare împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a încuviinţat executarea sentinţei civile nr. 11842 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs debitorii M.I. şi M.M.
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 iulie 2004 şi, prin rezoluţie, în temeiul art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005 a fost scoasă de pe rol şi trimisă spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Prin Decizia civilă nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii M.M. şi M.I. împotriva deciziei civile nr. 295/A din 19 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi litigii de muncă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit noilor reglementări de competenţă şi faţă de obiectul pricinii, respectiv, încuviinţare silită, judecarea recursului nu cade în competenţa curţii de apel.
Curtea de apel a mai reţinut că, potrivit art. 3731 C. proc. civ. încheierea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac, iar dacă totuşi calea de atac se exercită, cum s-a întâmplat în prezentul litigiu, competenţa de a se pronunţa asupra admisibilităţii ori inadmisibilităţii acestei căi de atac revine, potrivit art. 299 alin. (3) C. proc. civ., instanţei superioare celei care a pronunţat hotărârea ce se atacă cu recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.M., criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
I. Decizia recurată a fost pronunţată la 19 mai 2004, astfel încât normele tranzitorii cuprinse în Legea nr. 219/2005 nu sunt aplicabile, întrucât acestea au intrat în vigoare la data de 14 iulie 2005, instanţa procedând astfel la o greşită aplicare şi interpretare a legii;
II. Decizia nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 se referă expres la prevederile art. 3731 C. proc. civ., text adoptat la data de 6 iulie 2005 şi, deci, inaplicabil la data la care s-a admis apelul creditoarei;
III. Numita B.L. nu mai are calitatea de creditoare, întrucât datoria bănească faţă de aceasta a fost achitată.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul debitorului M.M. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 17 aprilie 2006, judecata acestuia fiind suspendată la data de 5 iulie 2006 în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol la data de 4 mai 2010 în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părţile fiind legal citate pentru termenul din 13 octombrie 2010.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
In speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 5 iulie 2006, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 4 mai 2010, nici una din părţi nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de recurentul-debitor M.M. împotriva deciziei civile nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5200/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5184/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
